armin... cu a mic

Freezing (b)rain

2012-02-07T19:18:00.003+02:00

Mă bufnea râsul de fiecare data când auzeam cum se dă presa cu fundul de pământ vis-a-vis de chestia asta. Mă uitam la ei și mă tăvăleam pe jos de râs. De parcă ar fi prima oară când se întâmplă, de parcă vine sfârșitul lumii…

Am ignorat anunțul domnului, acum fost, ministru… care ne avertiza că o să murim de foame în case. Luând în considerare că a fost destituit la scurt timp după acest anunț, poate că o fi făcut și el vreun „comision” pentru patronii de supermagazine. Spun asta pentru că în aceeași sau la o zi după anunț am trecut printr-un magazin și am fost uluit să-l găsesc gol! Uluit! Și oamenii ăia ce l-au golit, așa prosti și incompetenți cum sunt… ăia or să voteze pentru mine. E vorba de aceeași oameni care cu 10 zile înainte scandau împotriva aceluiași ministru!!

După care am râs iar de „freezing (b)rain”! Mă amuzau polemicile de la televizor. Dar fenomenul nu s-a lăsat așteptat, a sosit, a depus gheaţă peste tot și s-a cărat înapoi la el acasă la Polul Nord. Și ies eu afara, înarmat cu multa voie bună, cu gândul de a dezgheța mașina. Și încep să trag de portiere… și trag… și trag… trăgeam mai mult cu frică, știindu-mă pățit. Cu frică sau fără, n-am reușit să deschid nicio portieră, deși am scrijelit un strat de aproape 4mm de gheaţă de pe mânerul din stânga. 4mm !!! Lipsit de opțiuni, am încercat ușa de la portbagaj, care… printr-o minune s-a deschis. Am profitat de faptul că Silver are doar două volume, am demontat bancheta din spate… agil precum o căprioară beată mi-am strecurat jumătate din trup printre scaunele din faţă, am înfipt cheia în contact și am pornit motorul.

Motorul a mers vreo 45 de minute cel puțin și cu toate astea doar portiera din stânga a devenit utilizabilă. Deci, eu… de „freezing (b)rain” am râs în hohote, după care freezing (b)rain-ul m-a muşcat de cur și m-a pus să intru prin portbagaj… să mă-nvăț minte, să mai râd de el…

Cum să deszăpezești mașină – Ghid practic

2012-02-01T15:49:00.000+02:00

În primul și în primul rând trebuie să ai mașină, altfel n-ai ce să deszăpezești. În al doilea rând, dacă ai, atunci sper că nu ai parcat-o în bulevard… dacă e parcată pe vreun bulevard, o mai scoți la primăvară.

Bun, deci în principiu, ce ai de făcut: te îmbraci și te înfofolești cât poți mai bine… tragi două-trei perechi de chiloți pe tine, minimum două perechi de pantaloni, peste care mai pui încă o pereche de chiloți – să arați și tu că Superman. Unul-două pulovere… după preferințe. Obligatoriu ai nevoie de fular, bine înfășurat pe gât. Minimum o căciulă în cap. La sfârșit tragi geacă, apoi bocancii… după care îţi vine să te piși! Și începi să te dezbraci…

După ce te-ai pișat, cu mult calm te înfofolești iar. După ce îţi legi șireturile la bocanci îţi aduci aminte că lopata de zăpadă e încă pe balcon! Nu mai e nevoie să te panichezi, intră încălțat prin casă, oricum n-ai purtat niciodată bocancii anul asta.

Și începi… și dai la lopată… precum un Dorel adevărat. Tu dai la lopată în vreme ce vecinii îţi dau sfaturi de la balcon. Dar tu nu trebuie să-i iei în seamă, ei sunt doar invidioși că nu au mașină, pe care să o deszăpezească. Deci dai în continuare la lopată. Până nu mai poți… că doar de aia ai mașină.

Important este să sapi o cărare în jurul mașinii, să-i poți da o tură liniștit și fără nici un fel de probleme. După ce ai săpat șanțul poți începe să-l umpli cu zăpada ce e așezată pe mașină. Începe de la portiera șoferului, după ce dai un pic zăpada la o parte, intri în mașină, bagi cheia în contact, pui contactul… și pac, dai o cheie. N-o să pornească, mai încearcă încă o dată. Nu pornește nici acum, bun, nicio problemă, da-te jos și mergi în faţa mașinii și dă zăpada la o parte de pe gurile de aerisire, să aibă motorul de unde să-și tragă ceva aer pentru ardere. Unii zic că fără oxigen, arderea nu poate avea loc. Bine, ăia sunt niște neprofesioniști, niște hipsteri… dar mă rog. Urca-te la loc și dăi iar o cheie. Acum o să pornească, dacă nu… felicitări, ai descărcat bateria.

În timp ce motorul merge – cu toții speram asta – tu continui să sapi în zăpada. Problema este că nu ai să poți arunca zăpada în stradă, așa cum fac toți nenorociții care merită împușcați, și trebuie să-ţi găsești alt loc în care să o depozitezi. Eu obișnuiesc să dau mașina un pic mai în spate și să depozitez zăpada în faţa ei.

Și dai la zăpada… că doar de aia ai ieșit afara, nu? Și dai… și dai… și dai… până ajungi, să zicem, prin partea din dreapta a mașinii… și cum dai tu la zăpada, observi că geamul retrovizoarei laterale e un pic murdar. Nicio problema… absolut niciuna… tu ești șofer pregătit pentru orice și ai șervetele umede în bord – just în case. Pui mâna pe clanță… și tragi… și clanță se opintește, că deh… -20°C, la ce te aștepți? Dar tu ești forțos… mai tragi o dată… mai tare… Și cam în momentul ăla, se deschide portiera și tu ori rămâi cu mânerul în brațe, ori mânerul și tot mecanismul rămân blocate pe poziția „deschis” și uite așa nu mai poți închide portiera.

Ăla e momentul în care trebuie să intri în „panik mode”! Doar n-o să lași mașina în parcare cu ușa larg deschisă?! Stresat, te uiți în stânga, în dreapta, scoți telefonul, suni la service, îi anunți că vii, lași geamurile jos, legi portiera cu centura de siguranță și te duci cu mașina în service.

Ajuns acolo, iei la cunoștința că o oră de manoperă… doar o oră de manoperă costă 100 de lei. Mai adăugă la manoperă încuietoarea: minim 300 lei, ori tot sistemul de închidere, la o super-ofertă de minimum 600 de lei. Pfff… și astea-s preturile ce doar ţi le imaginezi, alea reale sunt mult mai mari.

Și stai îngândurat… și îngrijorat… și strâmtorat… Până vine inginerul de service cu hârtiile în brațe. Și în momentul ăla îţi sare inima în gât, gândindu-te: 1000 de lei, 1500 de lei… sau cine știe cât dracu:

-Da, este gata…

-Cum adică e gata?! Deja? Pai mi-ați și reparat-o??

-Nu chiar… era doar înghețată, am băgat-o în secție, s-a dezghețat și acum merge foarte bine!

-Vai, vă mulțumesc! am zis eu, gândindu-mă că acum trebuie să plătesc 100 de lei doar pentru dezghețatul mașinii…

-Poftiţi cheile!

-Asta-i tot? Nu trebuie să plătesc nimic??

-Păi… nu… nu i-am făcut nimic! Dar vă las cartea mea de vizită și aștept să mă contactați dacă cumva veți avea vreo daună reală pe mașină… o tablă îndoită… un ceva stricat… ceva real… orice!

- [Poker Face]

Mulțumesc stimabilului Valentin Cimpoieru de la Meridian Vest! Băiat de treabă, putea să-mi factureze și manopera și ceva piese fără să realizez… dar a fost băiat de treabă, spre deosebire de pulăraii de la Automobile Bavaria Otopeni.

SOPA? ACTA?

2012-01-30T19:16:00.002+02:00

Mână sus cine a bănuit de la început că aceste inițiative sunt niște mânării ale giganților americani? Pe scurt, ei au creat programele folosite la „piraterie”, au scos profit din distribuirea lor, iar acum s-au întors în genunchi încercând să profite de pe urma blocării pirateriei prin acele legi.

Because it’s the land of the free… and the home of the brave… CU SIGURANȚĂ !!!

… să sape șanțuri

2012-01-26T17:47:00.003+02:00

Sunt anumite chestii pe care eu chiar nu le înțeleg… sunt undeva peste puterea mea de înțelegere. Ești tu, om în toată firea, ai mașină în faţa casei sau la scara blocului, te supui legii și-ti cumperi cauciucuri de iarnă și seara, când o asculți tu pe doamna Romică spunând că urmează să ningă… te urci în mașină și pleci la drum. Efectiv mă depășește… e peste puterile mele de a înțelege.

Toată lumea, toți cei care au avut măcar un ochi deschis în clasa a V-a la ora de Geografie, toți știu că la Întorsura Buzăului vântul sufla foarte puternic. Exact din acest motiv pe marginea drumului, din loc în loc, se mai găsesc parapeţi care să oprească zăpada. Și tu, idiot cu acte în buzunar, te urci în mașină și o pornești la drum pe acolo. E absolut incredibil. Rămâi înzăpezit, după care pui mâna pe telefon și suni la tv, ca să te vezi în cadru… și începi să te plângi: băgane-am mula în ei de primari, de ce nu curăţă drumurile? Suntem blocați de nu știu cate ore aici și ne înghite zăpada, murim aici!

Mula mea, muriți voi dând vina pe primari în vreme ce eu mă minunez: selecția naturală încă funcționează! Tot prostul știe că pe acolo riscul ca șoselele să fie blocate în caz de ninsoare e foarte ridicat. Voi ce căcat căutați pe acolo? Nu există „nu putea fi amânat”… efectiv nu există! Doar dacă e vorba de vreo urgenţă medicală, altfel nu! Categoric NU! Am văzut reportaje la tv cu o zi înaintea viscolului… arătau blocaje exact acolo înspre Buzău… îi luaseră interviu unui neica nimeni care „avea o întâlnire de afaceri spre după-masă” pişate-ai în ea afacere să te pişi… nu poți să o amâni? Nu? Atunci mergi te rog și mori înghețat. Am văzut interviuri luate unor șoferi de tir… care… mula mea, sunt șoferi, n-ai ce să le ceri… rămăseseră blocați la mama dracului și se plângeau că a trecut primarul și prefectul și le-a promis că-i ajută, dar nu i-au ajutat! Cu ce morți vrei să scoți din șanț un camion de… pana mea… 17-18-19 tone? Cât dracu o fi avândă un TIR încărcat… cu ce să te tracteze? Cu Loganul de MAI? Dacă te obligă patronul să circuli și în astfel de condiții, dă în morți vina pe el, că nu-i primarul vinovat că te-a pus pe tine dracu să o pornești la drum.

Să nu creadă cineva că-i apar pe primari… tata nu e primar și nici n-o să fie! Dar ca primar ce căcat să faci? Scoți utilajele… cu ce folos? Să ardă gazul aiurea? Acum doi-trei ani, râdeam de francezi… cum a dat viscolul peste ei, a apărut la televizor prefectul regiunii și a anunțat că închide toate drumurile, retrage la garaj toate mijloacele de transport în comun, suspendă traficul feroviar, închide aeroporturile și-i roagă pe oameni să nu iasă afară decât dacă e absolut necesar. Și oamenii au stat liniștiți acasă o zi până s-a oprit viscolul, după care utilajele au ieșit, au deszăpezit, s-au retras la garaj și viața și-a reluat cursul normal. Și eu am râs de ei când au făcut asta… gândindu-mă că la noi îl futeau oamenii în cur pe primar până scotea plugurile pe străzi. Bun, scoatem plugurile… și ce rezolvăm? Trece plugul și-n 30 de minute se așterne iar… chiar crede cineva că avem atâtea pluguri încât să le trimitem să treacă prin orice loc o dată la jumătate de oră?!?

Sunt unii… extrem de prosti… care trăiesc cu impresia că iarna e un pic mai frig decât vara și cam atât. Pe stradă el poate să circule în același fel și iarna și vara… și dacă nu poate îl înjură pe primar. Noroc cu legea cauciucurilor de iarnă, căci altfel unii ar fi circulat în continuare cu cauciucurile de vară.

Sunt unii frate… dar n-avem ce face, cineva trebuie să sape și șanțuri sau să spele pe jos…

Cât p-aci

2012-01-20T17:45:00.001+02:00

Golan cum sunt… nu puteam lipsi de la proteste… era practic imposibil. La drept vorbind, am fost convins de alți golani, dar nu contează… important este că am mers! Am avut și pancartă… pancarte… nu contează că nu le-am făcut eu, le-am avut, le-am fluturat mândru în aer!

Pe una din pancarte scria mare „USL ne fură protestele, ajutați-ne!” Doar atât… nimic mai mult… și pentru alea cinci cuvinte am încasat înjurături și flegme cât cuprinde. Toți octogenarii pro-Iliescu mă luau la rost: „Da ce are maică USL-ul? Că e buni… că dă la oameni bani în plus la pensie!” Pfff… mamaie… cum și mai ales DE CE votezi tu strâmb pentru mine?

Certându-ne cu… aproximativ toată lumea, am ajuns la concluzia că orice votăm, tot hoți or să fie, dar hoții ăia care ajung la putere, trebuie să fie conștienți de faptul că dacă iar ne mint… iar ieșim în stradă, și dacă se ajunge să ieșim din nou în stradă, nu mai protestam, ci mergem peste ei.

Asta este, alta opțiune n-avem, doar n-o să-l punem președinte pe Vadim sau pe DanDiaconescuDirect? Și jelindu-ne soarta… din gură de manifestant în gură de manifestant… am aflat de „Partidul vechea mână de fier îndreptata spre stânga”. N-am de gând să le dau numele, nu are absolut nici un sens. Mi-a atras atenția o pancarta pe care era desenata o caracatiță și pe fiecare tentacul era câte o siglă de partid politic: PSD, PC, PNL, PDL, UDMR… cam astea ar fi, nu? Când i-am văzut… cerul mi s-a luminat… speranțele au înviat… gata… avem soluție! Am mers acasă glonț și i-am căutat pe net. Intru pe pagina lor… pagină frumoasă, construită îngrijit, tot ce te interesează la îndemână… scrolez în jos pe pagină și văd că-mi cer să-i susțin… aveau și un banner frumos, mă și gândeam că-l preiau pe blog. Apoi văd că le mai trebuie ceva semnături ca să-și poată înființa partidul, direct mi-am făcut planul cum să fac să le dau semnătura mea… dar înainte să fac asta… am mai scrolat un pic pe pagină:

1.Hop, portretul lui Corneliu Zelea Codreanu! Uat… Dă… Fac?! Mă rog… mergem mai departe

2.Tipii se mândreau că au fost nu știu pe unde și au protestat împotriva unei chestii dedicată cuplurilor homosexuale! Uaaaat… Dăăăă… Faaac?!? Mă rog… or fi vreascuri și pe la ei…

3.Am citit obiectivele ce și le propun… m-am lecuit imediat… ăștia sunt un fel se Super-Ultra-Nationalişti… dacă cumva ăștia ajung la putere, ce a făcut Hitler o să pară o glumă pe lângă ce plănuiesc ăștia să facă cu homosexualii, ungurii și restul străinilor ce râvnesc la ţara noastră.

Le-am închis pagina și mi-am zis… a fost cât p-aci… daca mi-ar fi cerut semnătura în piață le-aș fi dat-o fără să clipesc… îl ajutam pe noul Hitler să urce la putere… ca printre urechile acului…

Gluma proastă

2012-01-19T12:08:00.004+02:00

Toată lumea știe că glumele cele mai bune sunt alea proaste! Este o lege nescrisă… care ar trebui să fie scrisă!

Acum câțiva ani, eram la mare cu prietenii. Mai o distracție, mai o prăjeală pe plajă, mai o beție… chestii uzuale. Printre noi erau și câteva personaje care nu știau să înoate… din acest motiv intrau în apă doar pe saltea sau cu vreun colac ori o minge care să-i țină la suprafața.

La semnalul „hai în apă” de obicei toată lumea sare de pe cearșaf și fuge în apă… deseori că și cum ar fi amenințați cu moartea de un ninja bine deghizat. Așa se întâmplă mereu. Așa s-a întâmplat și atunci. Doar că… atunci… după ce toți s-au saturat de bălăceala și au ieșit afară să se mai prăjească un pic am rămas în apă eu și tipul care nu știa să înoate. După clasicul moment ciudat de tăcere deplină, eu am început să fac bicicleta sub apă, am ridicat mâinile în aer și am zis:

-Hai frate aici, uite cât e apa!

Am râs puțin cât s-a scufundat precum pietroiul… am râs un pic mai mult când a sărit afară și s-a agățat de minge ca și cum viața lui era în pericol… Acum, ca să nu creadă toată lumea că sunt vreun dement… Nebun, știa să înoate cât de cât… dar nu prea avea încredere în el… plus, apa îmi venea cam până la nivelul nasului, mai mult, Nebun e ceva mai înalt ca mine… deci nu i-am pus viața în pericol în glumă… deși de fapt pe atunci aveam 17-18 ani… aveam mintea ocupată cu jocuri pe calculator și glume extrem de proaste, deci e foarte posibil să fi evaluat altfel riscurile.

Dar asta n-a fost gluma proastă… nuuu… gluma proastă a fost răzbunarea cruntă de care am avut parte. A stat… a clocit-o… a răsclocit-o… până când a născocit cel mai diabolic plan de răzbunare posibil! A subtilizat aparatul meu foto și și-a pozat fundul în mai multe poziții…

Oooh… cred că am uitat să spun că eu și Cătălina aveam același tip de aparat foto…

Prima zi

2012-01-15T12:06:00.002+02:00

După cum toată lumea a observat, n-au inventat ăștia mașina timpului. Chiar dacă au confirmat existenţa unor viteze mai mari decât cea a luminii, încă n-au construit mașina timpului… contrar așteptărilor a 99% dintre pământeni. Pe mine nu mă miră… absolut de loc…

Dar dacă cumva o construiesc… știu eu exact momentul în care vreau să mă întorc înapoi în timp ca să-l schimb. A fost… extrem de nasol… și putea să-mi atragă patru ani de ghinion.

De obicei „prima zi” într-un anume loc e decisivă, prima zi la școală, prima zi la noul loc de muncă, prima zi la pușcărie… astea sunt decisive. Ceea ce faci în ziua respectivă, toate acțiunile tale or să pună o etichetă mare pe fruntea ta. Bine, etichetele respective se mai schimbă… dar foarte greu…

Astfel, eu aș vrea să mă întorc înapoi în timp până pe 15 septembrie 1999, pe când eram bobocel la liceu, în prima mea zi de școală la liceu. Care a fost… groaznică… nici nu-mi pot imagina ce fel de diavol s-a întrupat în mine (cred că totuși ar trebui să scot dracii din mine) și m-a făcut să arăt într-atât de stupid, dar mă rog. Mă bucur că m-am schimbat și că acțiunile mele din respectiva zi nu mi-au atras patru ani de ghinion… mă foarte bucur.

Deși petrecusem opt ani frumoși alături de colegii din școala generală, alături de care crescusem și mă semi-maturizasem trecând prin multe prostii… mai mari sau mai mici… deși ei mă știau drept un tip extrem de sociabil… deși sunt dus la extrem de prietenos… deși… deși…

În prima zi de liceul purtam ochelari și în momentul în care am intrat în clasă însoțiți de dirigintă m-am așezat în prima bancă, deși se găseau multe locuri libere în restul clasei.

Nici acum nu înțeleg de ce m-au iertat colegii… nici acum nu înțeleg de ce nu am ajuns bufonul clasei?!? Să fi fost oare pentru că în prima săptămână m-am bătut cu cel mai mare căpcăun din clasă? Căpcăun, care pe lângă faptul că era foarte mare, mai era și foarte prost… și tot prost a rămas și după liceu și facultate? Sau poate o fi avut legătură cu faptul că după primul semestru m-am trezit cu două corigenţe, dintre care una la matematică obținută „în stil mare” cu nota 2 (doi) în teză!

Dacă ăștia inventează mașină timpului, în ziua aia mă întorc! Clar!

Al naibii de ciudat

2012-01-13T11:56:00.002+02:00

Cum nu sunt un bloggar prea mare, nu sunt invitat la evenimente extraordinare… totuși, am fost invitat la o înmormântare… deși nu din calitatea de blogger, dar mă rog. Defunctul, fost militar, a fost înmormântat la cimitirul militar.

Pășind pe alei mă tot uitam la pietrele funerare, generali, colonei, maiori, veterani de război, comandori, contraamirali… oameni ce și-au făcut datoria faţă de ţară. Totuși… am văzut un lucru… dus la extrem de ciudat… am văzut 2 morminte, nu unul, da? Două! Ce erau aranjate frumos, finisate cu marmură, piatra funerară impunătoare… gravată frumos cu numele celor doi soți… poza celor doi pe piatră deasupra numelor… doar că… erau trecuți doar anii nașterii… pentru amândoi!!! Niciunul nu era mort… amândoi erau încă în viață!

Sunt eu singurul căruia i se pare asta a fi un lucru EXTREM de ciudat? Cum să fii încă în viață și să ai mormântul pregătit?!?

2012! Primărie?

2012-01-09T10:40:00.000+02:00

Data trecută am fost împiedicat de forţe ostile franțuzești să votez pentru primăria municipiului… și n-am putut vota nici pentru prezidențiale pentru că încă nu-mi veniseră actele și nu mă primeau ăia la consulat. Dar anul asta am să-mi exercit dreptul. Ha-ha…

Nu știu cum naiba de a ieșit dom’doctor promițând autostrăzi suspendate și parcări supra-etajate, dar nici nu pot să arunc cu căcat în el, totuși a terminat pasajul Basarab. Mă rog, nu-s eu expert, dar… dacă vin pe Plevnei și vreau să merg acasă, de ce nu pot urca pe el? Nu vreau să merg pe sub… niciodată n-am țintit jos, mereu sus, vreau să urc pe pasaj, de ce nu pot?? Mă rog, nu mă pricep eu prea mult la chestiile astea, cred că e un motiv bun pentru care varianta asta nu e posibilă, mai bun decât „ca să mor eu de ciudă”, cel mai probabil.

Ei bine, anul asta, pe cuvântul meu că am să votez indiferent de culoare politică cu cel care-mi promite următoarele:

Unirea RATB-ului cu Metrorex, plus bilete unice cu care eu să pot calatori oriunde în oraș timp de o oră jumătate cel puțin!
Reorganizarea liniilor de transport în comun, pentru eficientizarea transportului!
Omorârea câinilor vagabonzi! Nu-mi pasă cum o face, nu-mi pasă cât de uman sau nu, chiar nu mă interesează. Nu trăiesc în junglă ca să mă feresc la fiecare colţ de bloc să nu fiu omorât de animale sălbatice!

Indiferent din ce partid se trage respectivul, poate fi și cel mai comunist dintre toți, dacă promite astea, eu îl votez! Iar dacă nu le face, mă duc la Primărie și arunc cu ouă și roșii în el!

Să iasă dracii afară

2012-01-06T00:05:00.003+02:00

Nu-mi mai amintesc exact ocazia, dar trebuia să vina popa „în vizită” cum vine el în mod normal. N-am să dezvolt subiectul pentru că ideile mele îmi aparțin și nu le arunc aiurea în online, decât pe alea legate de Franța, evident!

Am fost anunțați frumos și decent, cu fluturaș lipit în geam pe scara blocului. În data de… vine popa cu… habar n-am, să zicem Boboteaza – sunt sigur că e motiv de venit „la colindat”… deși nu-s sigur.

De când mă știu eu, ai mei, când vad fluturașul în scară vin acasă teleghidați și încep să dea ordine, pune mână și fă curat, aranjează aia acolo, șterge praful, pune aia la locul ei, dă cu parfum în casă să miroasă frumos când vine popa, șterge parchetul cu ceară, spală geamurile, schimba-ti hainele, spală mașina… Pai da nu botează în parcare! Ce dacă? Să vadă că suntem gospodari! Mno… uat da fac?!?

Eu… copil semi-ascultator, mă făceam util și îndeplineam sarcinile… După care ciocănea popa în ușă… tata îi deschidea, popa intra și sfințea tot prin casă în timp ce… cantorul? (așa îi zice??) cânta la ușă… după ce sfințea tot venea cu crucea pe la fiecare și ne punea să ne crucim și să o pupăm.

Un an așa, încă un an așa, încă unul… până când… vine clipa fatidică. Toate se întâmplă precum am descris mai sus… până când vine popa la mine și-mi dă crucea să o sărut… pe cuvântul meu că nu-mi explic ce s-a întâmplat după, oricine ar fi îndreptățit să zică că: „au intrat dracii în mine” dar vă asigur că nu s-a întâmplat așa ceva!

Popa stătea în faţa mea, întinde crucea spre mine, mie îmi pică capul spre dreapta (complet necontrolat) – deși crucea era în partea stângă – următorul meu gest a fost să-mi fac cruce… cu mâna stângă!!! În vreme ce dreapta atârna de parcă era moartă! Am încheiat scena pupând crucea cu gâtul!!!

Părintele s-a uitat ciudat câteva secunde… probabil aștepta să-mi apară spume la gură, a mai dat o dată spre mine cu… măturoiul ăla înmuiat în apă sfințită, sau ce o fi și a plecat sugerându-i tatălui meu „să scoată dracii din mine”!!!

Nici nu mai are rost să povestesc cum 2 luni după acel eveniment ai mei mă puneau să le suflu în nas când veneam acasă ca să se asigure că nu eram beat, plus că mă puneau să le arat venele ca să se asigure că nu îmi injectam draci intravenos…

Maximum trolling stage… Achieved!

Misiune Imposibilă 47

2012-01-05T10:40:00.003+02:00

Bine, toată lumea a văzut filmul, după care m-am dus și eu să-l vad. Wohaa… foarte frumos filmul de altfel, doar că este mult prea exagerat, poate ajunge totuși la partea 72… cum ar fi?. Bine, e făcut de americani, pentru americani, deci e de înțeles. Dar sunt câteva faze extrem de ciudate:

În primul rând filmul e produs de Tom Cruise, care mai e și actor principal și încă nu știu cate chestii… tipul devine un fel de Sergiu Nicolaescu. În filmele lui, el joacă toate rolurile… chiar și reculul de la pistol e jucat tot de el, așa o să ajungă și Cruise.

Apoi e modul în care aleargă Tom Cruise… pe cuvântul meu că e extrem de ciudat… are mișcările copiate după un atlet, dar le execută într-un mod… ilar.

Prima chestie aruncata doar de dragul spectacolului e infiltrarea în Kremlin. Kremlinul e singurul loc de pe Pământ unde nici muștele nu intră fără ca „ochiul din cer” să știe că au intrat. Aia e o prostie, nu au ăia doar un detector de metale și un aparat care scanează o legitimație la intrare, dar mă rog. Aș vrea să văd și eu un film în care chiar se întâmplă ceva plauzibil, fură cineva ceva rachete de la o putere nucleară ce le păstrează încuiate într-un dulap IKEA, ca de exemplu… bine, n-o să zic Franța, deși la asta mă gândesc.

Dar mă rog, SUA și Rusia, inamici pe viață, cea mai mare temere, războiul nuclear, ăla fura valiza și lansează o rachetă. Mă rog… de dragul spectacolului… să zicem… deși nimeni nu păstrează valiza aia într-un dulap… înafara de francezi, evident, cărora le e frică să nu împuște din greșeală cerul care, rănit grav, va cădea peste ei.

Cea mai mare prostie ce am remarcat-o în film, e modul în care dezactivează Tom racheta… cu 10 secunde înainte să lovească clădirea. Spectacol, spectacol frate… dar chiar așa? Racheta aia odată lansată, poate fi dezactivată într-un timp bine determinat, după un anumit punct nu mai poți face nimic, în primul rând pentru că iese din raza de acțiune a sateliților ce o controlează și în al doilea rând pentru că începe reacția nucleară, care odată pornită, nu mai poate fi oprită decât în instalații speciale, ce nu pot fi cărate de o rachetă… care i-ar mai fi scopul…

Și în final, se termină filmul, pam-pam… ne ridicam de pe scaune, eu pun frumos paharul de suc în cutia de popcorn, că să le transport mai ușor, le așez pe scaun și dau să mă îmbrac… și-mi înfășor fularul… apoi îmi trag geaca… după care verific să nu-mi fi uitat cumva portofelul, telefonul, cheile, capul… orice… constat că toate sunt la locul lor – inclusiv capul – după care plec! Uitând cutia de popcorn cu paharul de suc în ea pe scaun… Le-am uitat domnule… mă înțelegi? Le-am uitat… mi-am dat seama pe scară, era aglomerație, lumea se îmbulzea să iasă din sală și nu m-am mai întors pentru că ar fi trebuit efectiv să mă lupt cu oamenii ca să pot trece. Da ce, a contat pentru cineva? M-a frecat Futre la cap tot restul serii… Bă, ești bulangiu? Ai lăsat alea acolo! Faci gunoi… Nu ti-e rușine?!? Frate… le-am uitat, mă înțelegi? Nu am făcut-o intenționat…

Geeezzz…

1-0 pentru noi

2012-01-04T23:56:00.003+02:00

Veneam acasă… într-un mod liniștit și civilizat, utilizând liniile de noapte, mulțumim RATB! Mai eram și călător civilizat și plătisem călătoria… frumos, civilizat, autobuzul merge noaptea, eu nu cotizez la gândacii galbeni, toate bune și frumoase.

Vis-a-vis de mine stătea o tânără domnișoară… capul plecat la maxim, sprijinit de scaunul din faţă… spunea tuturor cât de mult a băut… ce poate fi mai urât decât o fată beată? Un șofer de taxi care crede că e dreptul lui să nu pună aparatul în seara de revelion, evident.

În spatele meu, un tânăr… nu i-am văzut mufa dar i-am auzit glasul. Vorbea la telefon foarte… foarte tare… împărtășea cu toți faptul că el are probleme cu banii și că se descurcă extrem de greu, dar se descurcă. Punea mereu accent pe asta… el se descurcă… era un descurcăreț… mai face rost de o brățară de aur… mai stă o luna în București… mai face rost de un monitor… mai mănâncă ceva… mai un laptop… încă o lună… el se descurca!

După care a spus cu o satisfacție incredibilă în suflet că se gândește să plece în afară, deoarece aici nu e nimic „de muncă”. Mulți n-or să creadă, dar mie nu-mi pasă… m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă, am trecut pe lângă el… vorba încă la telefon… l-am bătut pe umăr și i-am zis:

-Du-te frate în Franța că acolo e viață… e de muncă acolo peste tot!

Rămăsese un pic interzis, nu prea știa cum să reacționeze… sper să plece cât mai curând la francezi!

Una albă și una neagră

2012-01-01T12:55:00.003+02:00

Încep cu cea albă:

Căutam disperat un taxi și nu-mi răspundea nimeni sau nu exista nicio mașină disponibilă. Atunci m-a salvat Adina – o expertă în găsirea taxiurilor. Țin minte și acum că a sosit la 2 minute după ce a făcut comanda, m-a așteptat frumos în colţul străzii și m-a dus negreșit acasă. Pe vremea aia cele mai comune taxiuri erau Solenzele… ăla era un Mercedes clasa E un pic mai vechi! Când l-am văzut m-am gândit instant că mă stoarce de bani, dar înainte să mă urc i-am văzut tariful pe portieră, tarif ce era identic cu cel inscripționat pe Solenze.

M-a dus acasă, nu m-a ținut inutil de vorbă, nu m-a plictisit cu prostiile lui și-n plus… cursa făcea cam 62.000 lei vechi și țin minte că aveam doar trei hârtii în portofel, una de 50.000 una de 10.000 și una de 500.000! N-avea să-mi dea rest la 500.000 și mi-a luat doar 60.000 pentru cursa aia… Am rămas de-a dreptul și de-a stângul interzis… nu-mi venea să cred.

Cea neagră:

S-a întâmplat fix azi… când din nou căutam un taxi… tot în disperare. Dispeceratele erau ori închise, ori toți șoferii se înțeleseseră cu dispecerele să nu preia comenzi… și dacă nu se înțeleseseră, șoferii oricum nu preluau ei comenzi, pentru că dacă vine la comanda e obligat să pornească aparatul de taxat.

Am ieșit în stradă și am căutat un taxi… din 100 de mașini ce treceau pe lângă mine doar 5 sau maxim 6 aveau becul roșu aprins, restul toate pe verde și cu „clienți” înăuntru. Într-un final am oprit și eu o mașină… mi-a cerut 40 de lei pentru o cursă ce în mod normal ar fi făcut 12 sau maxim 14 lei.

Toți erau șpăgari ieșiți pe străzi „la vânătoare”, nimeni nu voia să pună aparatul… ba mai mult… li se părea că este dreptul lor să nu pună aparatul în seara de Revelion… pufneau în râs când le spuneam să pună aparatul… cum adică să pună aparatul? Cine a mai văzut așa ceva??

Eu aș vrea ca RATB-ul să se unească cu Metrorex-ul și să-i stârpească pe gândacii galbeni ce ne poluează viața… deja au înființat liniile de noapte, dacă mai dezvoltă rețeaua un pic n-o să mai circul decât cu transportul în comun… pe cuvânt!

Du-te 2011?

2011-12-31T03:05:00.000+02:00

Bine, dar unde să te duci? Și sub ce pretext?

Astăzi, aparent, se trage cortina peste 2011 și cu toții ne vom uita mult mai încrezători spre 2012. Cu mai multă speranță și toate prostiile… dar eu… eu mă întreb, de ce tragem cortina peste 2011? Pentru ce-l huiduim? Pentru ce-l scuipam atât? Probabil așa e tradiția…

Pentru mine… 2011 a fost un an bun, pot privi în urma și pot zâmbi mulțumit. Pot zâmbi chiar foarte mulțumit. A fost anul în care prin muncă grea mi-am câștigat dreptul de a-mi tortura prietenii forțându-i să scrie un „Dr” înaintea numelui meu atunci când țin scorul la Rentz sau Whist… a fost anul în care mi-am asumat pentru prima oara riscuri… ce-i drept mici… poate anul viitor am să-mi asum riscuri mai mari… a fost anul în care m-am trezit sâmbătă în zori de zi cu capul cât bascula, parându-mi rău că am profitat de anumiți amici francezi pe care i-am lăsat să mă îmbete până „la loc comanda”… a fost anul in care am învățat care-i diferența între alarma de la ora 7 și vântul de la ora 6.30… ăla care șuieră pe la geam pentru că nu se închide bine (mulțumesc CROUS)… a fost anul în care am hipnotizat efectiv o audienţă de 60 de oameni prezentând munca depusă de mine și colegii mei (mulțumesc Bogdan, Ionuț și mai ales Ana-Maria)… a fost așa de perfect încât la final singura întrebare a fost „un fleac” – pentru că mai apoi „i-am ciuruit”… a fost anul în care chiar nu credeam că am să rețin 10 pagini de discurs franțuzesc, dar atunci când a venit momentul am turuit în cel mai perfect mod posibil… OMFG!!! A fost anul în care mi-au fost acceptate 2 articole în publicații ISI cu factor de impact 4!!!! Și nimeni n-o să bată asta prea curând… și dacă cineva va reuși, atunci am să dezvălui că lucrările mele au fost catalogate drept inovatoare și au fost acceptate de către cei trei „Guru” în domeniu, cei ce au scris cartea mi-au acceptat ideile… Top That!

A fost anul în care mi-am dovedit singur că pot trăi cu bani extrem de putini… că-mi pot face prieteni din nimic… că mă pot descurca legat la mâini și la picioare cu lanțuri grele… a fost anul în care pesimismul meu a cam luat bătaie într-un mod groaznic – și nimic nu poate bate asta!

Mai știi când ai intrat pe ușă pe 1 ianuarie și ai realizat abia în baie că nu te-ai descălțat?… mai știi când te-ai uitat la Warhammer 3000? Wooooow… bine că băgasem niște „pop-corn” înainte, că altfel nu înțelegeam nimic… mai ții minte când ti-a desfăcut Futre calculatorul și te-a pus să sufli praful din cooler și ai suflat invers? De s-a prăvălit Futre de râs până jos la parter când te-a văzut cum suflai? Mai știi când a căzut Futre cu bicicleta ta în nas? (tre să scriu despre asta, neapărat) Îl mai ții minte pe agentul Popa? Dumnezeu să-l aibă în pază, cel mai de treaba băiat din lume! Politia Rutieră Rulează! Mai știi faza din pasajul Victoriei? OMFG!!! 130km/h și brusc bip-bip senzorul de presiune pentru roata din faţă stânga… tine minte, frâna e aia din mijloc, da? Îl mai știi pe băiatul de la vulcanizare? Ora 6 dimineața, nici nu făcuse ochi când îi băteam eu în geam… pupai-aș mâinile lui cu care mi-a demontat roata și mi-a lipit el valva pe janta! OMFG!!! Miez de vara, Futre’s mansion, mima… remember?!? Moaa… asta n-o să treacă prea curând!!! După care mai ții minte că ușa de la baia lui Futre are 1.30? NU! Au! Capul! Pentru a câta oara oare?!?

Și pentru sfârșit… una bucata „faza anului”: Era vara, era vremea concertelor. Vii să mă iei? Să presupunem că vin! Și m-am dus… Și ajung la faţă locului… și găsesc un mic loc liber în faţa unui autocar… ambreiez… și bag în marșarier… și dau cu spatele încet… și opresc muzica tocmai ca să aud mai bine ţiuitul senzorilor… și dau… și dau… și aud primul „piu” și mai dau un pic… și înainte să aud al doilea „piu” mă orbește faza lungă a autocarului în faţă căruia parcam… și dau un pic în faţă… și mă dau jos… și merg la el, și-l vad cu număr de BG și-ncep să-i explic prin semne: „Lisan tu mi… dis is not dirt… dis is senzori… sei aftar mi… seeenzori… its sam caind of bulshit from staruars deat tels iu da distans… distans? Iu andarstend? Senzori? Distans?? Adică nu te loveam bă boule!

-Băi miticule, noi suntem din Cluj, știu ce-s aia senzori… meri la tine acasă!

Per total un an… Extraordinar! Sper ca 2012 să-l depășească! 2012… please be AWESOME !

Oglindă oglinjoară

2011-12-30T12:29:00.002+02:00

Printr-un ghinion teribil una din oglinzile lui Silver a fost avariată în trafic – nu de către mine, ce bine! A fost lovită într-un mod complet special astfel încât i s-a rupt doar motorul electric ce rabata oglinda… doar atât, restul pieselor erau încă funcționale.

Cei de la reprezentanţă au încercat să jupoaie pielea de pe mine cu zâmbetul pe buze și le-am zis „pas”. Am început să-mi caut altă oglindă, pentru început, am căutat una nouă. After-Market nu găseam decât cu comandă electrică și încălzită, dar nu și cu rabatare, oglindă ce-mi era mie necesară nu era disponibilă decât de la producătorul oficial.

Am schimbat tactica și am început să caut pe la dezmembrări. Din nou, nimeni nu avea oglindă precum a mea. Ce-i drept nu se vând prea multe mașini cu configurația lui Silver, iar cele care se vând sunt îngrijite și dacă cumva ajung la dezmembrări, cu siguranță nu mai ajung cu oglinzile întregi, asta-i clar. Bazându-mă pe faptul că cei de la Renault au „împrumutat” multe piese de pe modelele lor celor de la Dacia, m-am gândit că n-au cum să nu se potrivească piesele de pe un model pe celalalt. Și am început să caut aceeași piesă dar de la un Megane 2. Și am găsit… opțiunea de rabatare electrică e mult mai comună pentru Megane. Doar că… într-un efort supraomenesc de a-și creste profiturile, cei de la Renault au făcut oglinzile identice pentru cele doua modele și le-au schimbat doar părțile esențiale, cum ar fi capacul exterior ce vine vopsit în culoarea caroseriei, sistemul de prindere pe portieră și mufa. În rest, toate piesele sunt identice.

Astfel, poate… cineva… pe undeva… printr-un ghinion ceva mai mic decât al meu… poate… și-a stricat oglinda retrovizoare dreapta de la Clio 3 sau Megane 2. E foarte probabil să se potrivească și la modelele ceva mai noi de Megane 2. Piesele ce mi-au rămas întregi și pot fi refolosite sunt suportul ce se fixează pe portieră, cadrul de plastic al oglinzii, motorul electric ce controlează geamul oglinzii, geamul oglinzii, capacul exterior care din păcate mai are doar un element prin care se fixează pe cadru – cu toate astea se fixează în continuare bine pe cadru – și cablurile electrice: senzorul de temperatură, mufa pentru încălzire și mufele pentru motorul electric și cel de rabatare. Singura piesă ce lipsește este acel motor ce rabatează oglinda pe care l-am refolosit eu.

Deci, dacă cumva… cineva… pe undeva… cumva… a lovit retrovizorul dreapta și i s-a stricat vreo piesă din cele enumerate de mine mai sus, poate să mă contacteze cu încredere, îi vând doar piesa ce-i este necesara la un preț rezonabil. După cum oricine a lovit oglinda știe, nu se vinde decât completă, nu pe piese. Sau poate este cineva care are un retrovizor fără rabatare defect, poate cumpăra toate piesele de la mine și-și poate repara retrovizorul defect.

După cum am spus, preturile sunt rezonabile, n-am să jupoi pielea de pe nimeni.

Spiritul Crăciunului

2011-12-27T10:45:00.001+02:00

… este extrem de prost înțeles de unii dintre noi. Sărbătoarea asta trebuie să ne îndemne să fim mai buni cu cei din jur, să dăruim și să nu exageram. În tot acest timp… dar n-am să mă iau de cei ce au înfundat camerele de gardă ale spitalelor… noi facem excese în tot timpul anului, dar doar cele din preajma sărbătorilor sunt prezentate la televizor…

Băi dar care-i treaba cu împodobitul caselor cu beculeţe și luminițe colorate? Din câte știu eu, din moși strămoși, la noi se împodobește bradul… luam un brad, îl punem în cea mai mare cameră din casă și-l împodobim cât mai frumos posibil. Bradul! Nu casa! De unde dracului vine ideea asta cu împodobitul casei? Habar n-am… dar cu siguranță ăla care a scornit-o e un mare topit. Îmi lipesc beculeţe la geam și le întind pe toată casa și prin curte ca să ce? Să consum mai mult curent? Să le arat eu vecinilor că sunt cel mai șmecher? Astea-s motivele? Chiar? Penibil!!!

Aparent oamenii cu abonament la presa HI (hârtie igienică: click liber/tatea, can can and shit like that) nu au aflat încă de conceptul „less is more”.

Episodul 8. Plus Minus

2011-12-23T09:46:00.003+02:00

Episodul 7

Mulțumesc pentru atenția acordată!

Mă bucur enorm că am terminat partea cea mai nasoală. Ceea ce urmează vor fi doar formalitățile unor formalități ce sunt absolut normale. Sper să nu întâmpin foarte multe probleme. Deși știu și sunt conștient că sper degeaba… dar speranța e cea mai proastă, ea mereu moare ultima… speranța stinge lumina.

Au fost trei ani ai dracului de nasoli, trei ani în care recunosc că am avut noroc cu carul – probabil din cauza asta n-am câștigat nimic la loto… aaah, stai… chiar și acolo am câștigat 10 euro… băi sunt al dracului de norocos… Din nou, sper ca norocul meu să nu mă părăsească acum. Am avut noroc de cum am început teza, am început-o în cotutela, ceea ce mi-a permis să stau acasă foarte mult timp. Am avut un noroc și mai mare cu Ana-Maria, care… pe cuvântul meu, ar trebui ca pe teza mea să fi fost scris întâi numele ei, abia apoi al meu… și-i voi fi recunoscător toată viața pentru ajutorul ei. N-o să uit niciodată cum ne certam în fiecare zi înainte să începem un experiment, ea era stresată că sunt eu prost și-i stric experimentul, eu eram ofticat pe faptul că nu are încredere în mine… ha… de parca aș fi fost eu primul care a stricat ace AFM în valoare de 300 de euro… până la sfârșitul zilei se convingea că sunt capabil să fac faţă, iar asta îi ținea până în ziua următorului experiment, când o luam de la capăt. Ce-i drept, a încetat să-mi reproșeze acele AFM stricate atunci când alt student i-a stricat în aceeași zi doua aparate. A cheltuit 5000 de euro să le repare. Ce am învățat eu din asta? Niciodată să nu-l crezi pe cel ce-ti spune că ești cel mai prost… întotdeauna e unul mult mai prost decât tine. Și încă ceva… nu te arunca să critici aiurea, că ti se întâmplă lucruri mult mai rele imediat după. Per total, Ana mi-a pus AFM-ul în brațe… și după ce am stricat câteva ace am și învățat să-l folosesc… sigur… nu știu să-l desfac și să-l fac la loc… nu știu să fac chiar de toate cu el… dar ceea ce știu eu să fac, domeniul respectiv, există doar de vreo 6-7 ani, astfel, poți să-mi spui Pionier.

Sper să ajung să-i mulțumesc odată și-odată Anei pentru toate ce le-a făcut pentru mine… sper să nu ajung să-i mulțumesc așa cum vrea ea… întorcându-mă la cloacă în Franța.

Am cunoscut mulți oameni noi… de toate tipurile… am văzut ce înseamnă să fii considerat „cotropitor” să se uite toți cu scârbă la tine… am fost tratat precum un mare nimic… am simțit pe pielea mea ce înseamnă tratament „preferențial”. Mă bucur foarte mult că n-am cedat, deși de multe ori am simțit o aprigă nevoie de a frânge un gât franțuzesc.

Am apucat să vizitez multe „atracții turistice”… a fost interesant, aș mai fi vrut să merg prin alte colţuri, dar n-am avut când și nici cu ce… dar nu intră zilele-n sac.

Adevărul este că mi-e greu să spun clar dacă consider că am pierdut trei ani sau am câștigat trei ani… cred că înclin spre a doua variantă… am reușit să cresc… m-am maturizat mult mai mult decât dacă aș fi rămas acasă sub fusta mamei. Am învățat să gătesc (la cuptorul cu microunde) și să spăl (la mașina de spălat automată). Aș fi învățat și să fac curat cu robotul ăla special ce-i dai drumul și se bălăngăne el dintr-un perete în altul până-l oprești tu, dar nu aveau ăștia la cămin așa ceva așa că am dat cu mătura.

În plus, sunt încă sub influenţa complet negativă a laudelor ce nu mai încetau să le arunce spre mine cei din juriu. Mie, personal, nu-mi plac laudele… eu prefer să aud doar criticile, laudele nu prea-și au rostul. Pentru mine ce-i drept. Eu cred că dacă lauzi pe cineva, ăla o să-și pună palma-n cur și n-o să mai facă nimic… o să stea pe tânjeală… cel puțin eu asta fac.

Sunt fericit că plec și scap de acești oameni… complet nesimțiți. Eu înțeleg că treaba sefului e să dea ordine și a subalternului să le execute… dar du-te-n pula mea cu gradele tale, n-o să uit niciodată cum stăteai tolănit pe scaun în timp ce eu schimbam eșantioanele. Vii după ce ai ars-o toată ziua și-mi faci franje de difuzie pe probe ca să te convingi tu că straturile sunt libere… după ce ti-am zis-o eu deja… n-ai încredere-n mine? Mânca-mi-ai pula! Iar tu, stimabilo… să-mi bag pula… ieși la pensie… atunci când o răceală te ţine acasă doua săptămâni înseamnă că e vremea să te retragi la palatul tău de gheaţă… și-n pula mea, lasă ușa deschisă ca să rezolvam problema încălzirii globale. Cu o mână ai dat și cu una ai luat… și se vede că n-ai trăit degeaba atâția ani, ai făcut-o de așa natura încât lumea să vadă doar că ai dat. Și pentru ultima oară în pula mea, pun soluția pe substraturi, care stă acolo pentru că am depus înainte calciu, după care fac diluție lentă ca să spăl detergentul, în pula mea. Și la sfârșit trebuie să țin tot substratul hidratat pentru că am un strat dublu în morți… iar straturile alea nu se pupa precum oamenii cu capul, se pupa cu picioarele, în vreme ce capul e hidrofil și dacă nu stă în apa moare… și în lipsa apei rămân cu un singur strat… și mă pot pişa pe el, că n-am ce face cu un singur strat… deci? Ai înțeles? Bun! Pe când dosarul de pensie? Hai nu te mai plânge că-i mică pensia, oricum n-ai tu nevoie de pensia ce ti-o da taica Boc.

Episodul care are să fie probabil determinant în decizia mea este finalul tezei, când s-au trezit că le pleacă sclavul, Ana intră în concediu de maternitate și astfel nu mai are cine munci pentru ei. Și au căutat întâi să aducă în stagiar… care, prin lege, trebuie plătit. N-au reușit… mi-au propus mie să vin din nou să muncesc pentru ei… pe gratis… m-am făcut că nu aud. Au venit iar după câteva zile și mi-au propus din nou să vin… de data asta mi-au propus 800 de euro pe lună. După ce prima oara nu-mi ofereau nimic, dar ar fi fost gata să ofere unui oarecare care nici nu știa să învârtă de microscop. Iar în final îmi oferă 800 de euro pe lună… trebuie să luam în considerare că ăia sunt bani impozabili, că o cameră în chirie… cea mai groaznică camera din lume… costă cel puțin 350 de euro pe lună, pe lângă care trebuie să mai plătesc și întreținere, plus o taxă la agenția imobiliară, plus asigurare. Și dacă punem asta în balanța într-o parte și în cealaltă punem salariul ce-l aveam atunci când eram încă doctorand… adică 1600 de euro pe lună… decizia e mai mult decât clară: Mai daţi-vă-n pula mea! (Dacă cumva ajung să mă întorc acolo, închid blogul, ca să nu puteți râde de mine!)

Adio Franța! Mulțumesc pentru puţinele lucruri bune ce mi le-ai dăruit, mulțumesc mult mai mult pentru lucrurile rele. Mulțumesc pentru că m-ai trecut prin foc și spadă… sper să am ocazia să-ti returnez „favorul”.

Episodul 7. Domnul doctor

2011-12-21T21:27:00.000+02:00

Episodul 6

Acum crezi Tomo? Aproape cred Doamne!

Este complet inutil să mai spun că nu am crezut niciodată că am să ajung aici. Nici nu are rost să mai spun că și acum am impresia că sunt lucruri ce încă mai pot merge prost. Dar nu sunt eu singurul cu pitici pe creier… mai sunt mulți… și aia mulți, n-au terminat un doctorat așa cum am făcut-o eu. Fuck Yea!

A fost un proces lung și anevoios, au fost nenumărate momente în care am simțit efectiv că nu mai pot face faţă, dar susținut și de alții am mers mai departe. Au fost momente în care aveam de lucru cât pentru doua vieți… dar mi-am eliberat mintea de prostii am pus mână și am lucrat în continuare până când nimeni n-a mai avut nimic de comentat. Au fost momente în care m-am simțit efectiv pierdut, erau momente în care nu-mi imaginam că o mai pot scoate la capăt vreodată… momente în care eram foarte sigur că am pierdut și că ar trebui să-mi accept înfrângerea. Dar mi-am revenit din pumni și în decurs de opt luni am scris doua articole și teza. Fuck Yea!

Nici nu vreau să-mi aduc aminte cât de „formalitate-formaliteoasă” era susținerea publică și cum m-au ținut în priza cei de aici. Dar mi-a păsat? NU! Am făcut o prezentare șmecheră și le-am închis gura când au încercat să mă aiurească cu întrebările? Fuck yea!

Așadar, domnule Mirea… juriul a deliberat și a decis să-ti acorde titlul de doctor în fizică al Universității Claude Bernard și al Universității Politehnica București! Felicitări!

sursa foto

Episodul 6. Piedica

2011-12-20T10:09:00.003+02:00

Episodul 5

Libertate, Egalitate, Fraternitate! (Dar numai cu cine vrem noi)

Am trăit multe întâmplări ciudate, de la chirii „speciale” pentru studenții străini, mai mari cu câteva zeci de euro, până la chestii inimaginabile pe care n-am să rememorez acum. Ceea ce trebuie spus este că piedica nu mi-au pus-o ei în totalitate… am și eu partea mea, la care am lucrat intens.

Când am plecat de acasă foarte multă lume mă privea cu invidie, simțeam cum mă felicitau cu dinții încleștați… iar eu… eu nu prea înțelegeam de ce, pentru mine fusese o alegere foarte dificilă, eu nu prea voiam să iau acea decizie. Curând am înțeles de ce.

După ce m-am trezit complet singur, într-un loc complet nou, a trebuit să încep să supraviețuiesc. Eram precum un pui de pasăre care este aruncat din cuib… ori zboară și supraviețuiește, ori nu și moare. Nimeni nu-și permite să irosească mâncare pentru el… și cam așa s-a întâmplat și cu mine. Exceptând faptul că eu în loc să zbor singur am luat avionul… iar biletul l-au plătit ai mei… dar dacă privești situația prin ochelarii mei, atunci îţi garantez eu că ai să vezi cum m-au aruncat din cuib… cred… sper…

Evident că mi-a fost greu, de cunoscut nu cunoșteam foarte multa lume, cei pe care îi consideram mai apropiați pe tărâm franțuzesc mă cam părăsiseră, pe unii îi acuz, pe alții nu… și în plus, forțat de lipsa fondurilor, mai simțeam și frigul franțuzesc. Evident că am început să-mi aduc aminte cum acasă, indiferent de situația politica mondială, sau orice alt factor, dacă deschideam ușa frigiderului, găseam ceva de mâncare. Și cam de aici se trage acel „Urăsc Franța!” cam în asta stau rădăcinile.

Ceea ce mi s-a întâmplat mie nu e un caz unic, se întâmplă tuturor, și tind să cred că cei mai răsfățați dezvoltă o oarecare dependenţă iar când se văd complet singuri aruncă vina pe altceva. Cam asta am făcut și eu, am aruncat vina pe francezi. La început am făcut-o doar ca să nu înnebunesc printre ei, pentru că mă confruntam zi de zi cu acea ură și acele priviri ale lor… se uită și te privesc de parcă ai fi vreun cotropitor. Tocmai din acest motiv nu mă feream să le zic că ţara lor e de căcat și că nu fac altceva decât să aștept plin de nerăbdare clipa eliberării, clipa în care pot pleca la mine acasă. La început acest lucru era precum o metoda de auto-apărare… dar cu timpul am observat că era foarte adevărată. Și spun asta conștient fiind că cele prin care am trecut eu sunt adevărate nimicuri… dacă aș fi ajuns cu adevărat să trăiesc aici probabil mi-aș fi blestemat zilele și mi-aș fi dorit să nu mă fi născut.

Zilele treceau, eu le număram pe cele ce au mai rămas… piedicile nu întârziau să apară… de la chestii banale, precum „nu-ti place cum te-am tuns? Păi toți se tund așa, ție de ce nu-ți place? Pentru că nu sunt arab de aia!!!” sau „nu au sosit comenzile, deci nu poți face experimentele”, trecând prin „nu-mi lași mie rezervarea de la microscop, caci… (orice motiv stupid)” și până la „din ce ţară sunteți? Din România? Stați să calculez exact care sunt tarifele pentru Africa”… deja n-are sens să mai vorbesc despre „România? Asta e în Europa? Chiar?”. Le-am trăit, simțit și am rămas stupefiat de ele. Dar am mers înainte, am crescut, m-am „copt” și acum sunt gata să părăsesc acest loc blestemat… mulți spun că am să-l părăsesc pentru unul mult mai rău. E foarte posibil, dar aici nu vreau să rămân, asta e clar! Poate că greșesc, dar de ce aș vrea să rămân într-o ţară unde conducerea unui aeroport ales la întâmplare, să zicem cel din Lyon decide să angajeze o firmă privată care să se ocupe de controlul de securitate la îmbarcare? Ăia sunt cei ce-mi cotrobăie mie în geantă, au doar liceul terminat, considera că lucrează prea mult, că sunt foarte mulți pasageri ce călătoresc cu avionul de sărbători, iar asta îi solicita și mai mult, își aduc aminte că au salarii mici… și intră în grevă! Frate, când ai doar liceul terminat, nu produci nimic ce poate fi vândut și câștigi 1400 de euro pe lună… ăla nu-i salariu mic… Iar să ceri program mai scurt de sărbători… aia e lene… lene în formă pură. Deci ăia intră în grevă, opresc lucrul și după 2 zile de grevă în care traficul aerian e perturbat, conducerea aeroportului reușește să strângă „de pe stradă” oameni care să-i înlocuiască pe greviști… iar ei continua greva. Frate, când intri în grevă, ceri mai mulți bani și direcțiunea te înlocuiește în doua zile… problema e la tine. Du-te în morți și fă o școală, nu te plânge că viața e dură cu tine pentru că ai terminat doar liceul, dacă n-ai vrut să înveți du-te-n pula mea și sapă şanturi pentru 700 de euro, la ce pula mea te aștepți? Să fii director?

O adunătura de idioți…

Episodul 5. De la cer la pământ

2011-12-18T20:36:00.005+02:00

Episodul 4

Pe dinafara era vopsit gardul… și înăuntru…

Deși alegerea o făcusem forțat și împotriva dorințelor mele legate de viitor, încă simțeam că am făcut un lucru bun. Încă credeam că era ideea cea înțeleaptă. Încă credeam în cai verzi pe pereți.

Plin de entuziasm am coborât cu o stație înainte de universitate, am mers direct în clădirea administrativă și mi-am luat actele ce-mi erau necesare pentru a-mi lua o camera în cămin. Țin minte și acum momentele alea. Arătam ca dracu. Aveam ditamai geamantanu’ după mine, un rucsac enorm în spinare și pe deasupra mai aveam atârnata de gât și geanta cu laptopul. La toate astea asortasem cum se cuvine o geacă excesiv de largă și o căciula și-un fular care-mi generau râuri de transpirație. Arătam ca dracu. Eram precum un melc ce-și căra casa… de fapt la momentul respectiv eram fix un român normal ce plecase în străinătate… își cărase tot cu el… adică… TOT!

Entuziasmul meu s-a frânt brusc când am intrat în birou. Nu mi-am imaginat niciodată că mi s-ar fi putut întâmplă așa ceva, nu credeam că așa ceva e posibil… o văzusem prin filme, o citisem prin cărți, dar eram ferm convins că sunt doar închipuiri, nu credeam că așa ceva era posibil. Eram doar un străin printre alți străini. Eram noul venit care nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu vrea să socializeze cu el… pentru că e străin… și e nou.

Mi-ar fi foarte ușor să arat cu degetul și să zic „e vina ta!” dar n-am să o fac. Nu are absolut nici un sens acum. Ceea ce este important și trebuie spus este că cu fix trei luni înainte eram cei mai bun prieteni, orice era de făcut o făceam împreună iar acum parca uitaseră cine eram. M-am simțit foarte nasol, pentru prima oară în viața mea m-am simțit cu adevărat singur. Atunci am început să realizez că afară e frig și că ploua… deși puteam să jur că în momentul în care am coborât din avion soarele strălucea pe cer și în miezul lui noiembrie erau 30 de grade… la umbra. A fost un mare soc pentru mine.

Seara m-a prins într-o cameră mare… și goală. Atât de mare și atât de goala încât îmi auzeam ecoul când vorbeam la telefon. A fost mai mult decât sinistru. Condițiile erau decente, dar eu eram terifiat de faptul că încălzirea era electrică și la sfârșitul fiecărei luni trebuie să plătesc curentul electric consumat… motiv pentru care multe nopți la rând am dormit înfofolit și fără să dau drumul la încălzire.

Țin minte că a doua zi m-am trezit cu mâinile reci și am realizat că sunt în prima linie a frontului și în faţa mea se duc luptele vieții. Astfel că m-am adaptat… n-aveam alte soluții. Am intrat în vorbă cu câțiva vecini… am reluat legătura cu câțiva amici ce-i cunoscusem prin stagiu. Ce-i drept… inima larga cum sunt, nu le-am trântit lor ușa în nas așa cum ar fi trebuit… și nu am făcut-o pentru că nu sunt un om rău și răzbunător… dar nu am făcut-o pentru că eram sigur că capul răutăților era doar colega mea, Adi n-avea nici un amestec. Aparent așa cum mă ofticam eu că ea are șansa să obțină o diploma mai mare decât a mea, așa se oftica ea pentru că acum urma să am și eu aceeași șansă și probabil din acest motiv a vrut să-mi aplice un kick foarte grosolan. Drept pentru care am ales să-i înțeleg motivele și să-i trec cu vedere atitudinea ostilă.

Mi-am început aventura în teza complet pierdut. Habar n-aveam de unde să încep, habar n-aveam cu ce să încep, habar n-aveam ce urma să fac. Nimeni nu și-a mai pierdut timpul cu mine să-mi explice ce și cum au ei de gând să facă cu mine… pur și simplu mă puneau la lucru. Partea proastă a fost că eu m-am culcat pe o ureche… m-am relaxat excesiv de mult și am lăsat lucrurile importante să treacă pe lângă mine… practic… am început teza cu un mare handicap! Pe care n-am reușit să-l recuperez până la final și astfel am bâjbâit pe întuneric pipăind pereții. A fost o greșeala gravă, pe care sper să nu o mai repet.

Și precum orice greșeala imensă… am început să plătesc pentru ea imediat după…

Episodul 4. Ordinul de încorporare

2011-12-15T21:29:00.001+02:00

Episodul 3

Du-te acasă, fă-ţi valiza și pe ordin pune-ţi viza

În primul rând eram foarte dezamăgit. În al doilea rând eram foarte ofticat. De-a lungul vieții eu n-am fost niciodată „unul din mulțime” eu eram mereu un pic mai special decât cei din jur, mereu am avut ceva în plus… iar acum eram pus într-o situație inacceptabilă pentru mine: „cineva urma să aibă o diplomă mai mare decât a mea” și chiar dacă nu eram sigur că așa ceva ar fi fost posibil dacă situația rămânea neschimbată, cu siguranță aș fi avut coșmaruri în care colega mea m-ar fi bătut în cap cu diploma ei. Totuși nu-mi venea să cred că madam habar nu avea când i se termină contractele. Și dacă pe alea nu le știa… ce alte chestii „îi scăpaseră”??

Am continuat să comunic cu madam, am încercat să caut ceva opțiuni împreună cu ea, dar din păcate, singura opțiune ce o accepta era să-mi găsesc o firmă care să-mi finanțeze anul 3 de studii. Și nu numai că trebuia să scot o firma din cur care să fie și de acord să mă plătească, dar trebuia să o găsesc în 10 zile. Iar alea 10 zile complicau mult situația.

Cu sufletul îndoit m-am întors în faţa calculatorului. Întâi am încercat să-mi înăbuș speranțele, am încercat să-mi accept înfrângerea. Am căutat mai multe argumente în favoarea mea, dar îmi era destul de greu să le accept… erau foarte forțate. Până mi-am adus aminte că la început și început, nu am vrut să plec. Dar am respins și scuza aia, pentru că atunci nu voiam să plec din cauza că sub fusta mamei era tare bine. În lipsă de opțiuni… am strâns din dinți… și-am mers mai departe… pe bestjobs.ro. Mi-am făcut CV-uri, scrisori de intenție, conturi peste conturi și toate cele. Am început să aplic pentru diferite posturi. Nici nu știam cum merg lucrurile, habar n-aveam la ce să mă aștept și nici speranțe prea mari nu-mi făceam.

Dar telefonul a început să sune. În decurs de două săptămâni am fost chemat la destul de multe interviuri, ba chiar unii mă chemau și la al doilea interviu și printre ei s-a găsit și o firma ce chiar voia să mă angajeze. Chiar și așa, gândul meu era încă la francezi… încă mă gândeam că aș fi putut concura într-o ligă superioară. Dar după ce am realizat că madam e imposibil de clintit, am strâns din buci, am înghițit în sec, mi-am zis că n-o să fie asta singurul eșec din viață, ci doar primul și lăsând totul în urmă mi-am îndreptat privirea în faţă și am privit spre viitor.

Din păcate, ai mei părinți nu au făcut același lucru. Ei au continuat să spere… mai mult mama, ce-i drept. Amândoi nu făceau altceva decât să se întoarcă acasă cu faţa aia lungă ce voia să zică „azi mi s-au înecat toate corăbiile” se comportau de parcă cea mai mare năpastă se abătuse asupra lor. De fapt, la drept vorbind, aveau feţele atât de lungi încât aproape și le călcau în picioare.

Recunosc că mereu m-au deranjat feţele lor lungi, nu-mi plăcea să citesc dezamăgirea în ochii lor, dar de foarte puține ori dezamăgirea lor m-a făcut să mă schimb. Eu am fost, sunt și am să fiu bun… pentru totdeauna, nu am devenit bun pentru că m-au strunit ei. Așa că mi-am continuat drumul… înghițind în sec. Am mers la mai multe interviuri, am depus mai multe CV-uri. Și într-un final… cineva m-a chemat la o ultimă întrevedere… cea cu directorul. Norocul… sau deopotrivă, ghinionul meu s-a numit „vacanţa domnului director”. Pe atunci era începutul lui septembrie, multă lume pleacă în Grecia în luna septembrie, așa a făcut și domnul director. Și a trebuit să aștept o vreme. Pentru mine nu era o problemă, pentru că cel cu care urma să lucrez, pusese deja o vorba bună și când recomandarea vine din interior, ești angajat mult mai ușor. Și am început să aștept… în liniște și pace.

Până când veneau bătrânii acasă și liniștea și pacea dispăreau, erau pe loc înlocuite de o liniște extrem de apăsătoare. Am să-mi lipesc un post-it undeva în frunte, ca să țin minte să nu care cumva să procedez și eu la fel. Ce-i drept, după ce acceptasem să mă înscriu mai departe la Master și Doctorat, tata a renunțat la faţa lungă… ce nu știa el, era că eu nu aveam de gând să continui doctoratul dacă cumva mă angaja cineva. Pe vremea aia doctoranzii nu erau plătiți deloc bine, cercetarea ce se făcea era egală cu zero, sau în cel mai bun caz era teoretică, deci un loc de muncă ar fi fost o alegere mult mai înțeleaptă.

Dar mama nu s-a consolat niciodată cu gândul că aș putea rămâne pe capul ei, niciodată nu a acceptat ideea că nu mai plec nicăieri. Și m-a tocat… mărunt… așa cum știe ea să o facă… toc-toc-toc… până când am ajuns în pragul unei crize de nervi și doar ca să mă lase în pace, doar ca să scap de gura ei, i-am scris înapoi lui madam, întrebând dacă nu cumva mai există și alte opțiuni. Mi-a reamintit cu plăcere că ea nu acceptă altceva decât să am finanțare asigurată pentru ultimul an. Mai în glumă, mai în serios am vorbit și cu domnul Ciucă, cel ce mă trimisese la francezi. El a avansat varianta cotutelei. Odată ce i-am propus-o lui madam, m-a refuzat aproape instant, motivându-mi că o cotutelă e dificil de organizat. Atunci am decis – tocat de gura mamei – să fac un ultim asalt… să-i propun cotutela drept unică soluție și dacă refuză și ultimatumul meu, atunci aveam de gând să-mi pun numele pe contractul ce aștepta cuminte pe birou întoarcerea domnului director din Grecia.

Madam a refuzat… a mai refuzat o dată… după care ceva anume a făcut-o să realizeze că e ultima șansă… țin și acum minte că mi-a scris întrebându-mă dacă Politehnica mă poate susține în ultimul an. N-am știut ce să-i răspund… am întrebat în stânga, în dreapta… când a auzit tata cu ce întrebare vin la el… parca i se născuse al treilea copil, așa era de fericit, parcă murise necuratul în chinuri groaznice și Steaua era din nou liberă, așa a sărit în sus de fericire. Euforic mi-a spus că în doi ani cât mă plătesc francezii, el îmi găsește finanțări de sute de mii de euro, nu doar de 15 mii cât mi-ar fi trebuit.

Potriveala dracului s-a potrivit de-a dreptul și de-a stângul… madam a acceptat finanțarea „verbală” a Politehnicii și mi-a trimis contractul de cotutelă. Cum trăisem la intensitate maxima ultimele zile și aveam nervii întinși la maxim, eu am crezut că-mi trimite niște contracte în care este specificat faptul că în ultimul an Politehnica trebuie să facă o faptă mare și să mă plătească… și nici nu m-am obosit să le citesc. Le-am semnat și le-am dus la Decanat și Rectorat. (Și așa am ajuns muritor de foame în anul 3 pentru că nu exista o astfel de clauză în contract)

Din păcate, domnul director s-a întors la birou și s-a trezit că nu mai are om de angajat. Dar n-am fost nesimțit, i-am sunat și i-am înștiințat de plecarea mea, deși n-aveam nici un motiv să o fac. Dar am făcut-o pentru că nu sunt un om rău.

În decurs de o lună trecusem de la agonie la a accepta situația și a privi mai departe și apoi la extaz. Extazul m-a prins când am auzit stewardesa spunând „Bine ați venit la Lyon” și a continuat când mi-am scos căștile din urechi ca să aud anunțul în tramvai: „Charpennes… Charles Hernu… correspondance avec… MULA MEA!” Bine, n-a zis chiar așa, dar mă rog…

Aia a fost ziua în care m-am urcat foarte fericit într-un avion… albastru… acum aș putea spune că avionul ăla m-a dus spre maturitate (sau spre armată, ca să mă fac bărbat)… și uite așa am ajuns înapoi la francezi… și eram așa de fericit… până am intrat în birou…

Episodul 3. Nu vreau! Ba vreau!

2011-12-13T21:44:00.001+02:00

Episodul 2

Fiind băiet, sub fusta mamei stăteam

Nu e cazul să mă laud spunând că am lăsat patul cald de acasă și m-am trezit într-o altă ţară unde trebuia să mă descurc singur singurel. Nu mai era mama să-mi facă de mâncare, nu mai era tata lângă mine și a trebuit deci să-l înjur singur pe necurat (Muie ciobane!). M-am trezit singur și a trebuit să supraviețuiesc… cumva, a trebuit să mă maturizez… forțat.

În cele patru luni ale stagiului am reușit să-mi fac o idee despre cum se învârteau roţile pe acolo. Evident că sunt două povesti, una zice că am fost norocos, alta zice că am avut ghinion. Nu sunt foarte sigur pe care să o aleg, dar cert este că în alea patru luni am avut timp să-mi creez o dependenţă și să scap de ea (link), așa că poți decide tu. Când era vorba de muncit se aplica zicala „lasă-mă să te las” într-un mod atât de perfect încât „Dorel” ar fi fost invidios. Pe de altă parte, madam, se îngrijea atent de noi, cei doi stagiari. Ne ducea la restaurant, la teatru, la alte diverse evenimente culturale ce aveau loc prin oraș. Dar de lucrat… mă rog, de lucru îi dădea lui Adi, îl încărca pe el. Acum, la drept vorbind, pentru mine era perfect. Mă vedeam independent și nici nu aveam greutăți de cărat… eram regele lumii.

Cu toate astea, încă nu părăsisem fusta mamei… unde era cald și bine. Pe amândoi ne-a strâns madam și ne-a întrebat în parte: „vrei să rămâi mai departe în teză?” Răspunsul colegei mele a fost scurt, hotărât și de neclintit: DA! În vreme ce răspunsul meu a fost mult mai… literar: „păi, nu știu… să vedem… nu sunt foarte hotărât… aș vrea să văd cum bate vântul, dacă iese soarele cum trebuie și mai ales dacă este apă caldă sau călduță… e foarte important! Deeeeci?!? Deci… o să mă hotărăsc mai încolo!”

Totuși vremea trecea, ziua deciziei se apropia iar eu nu mă puteam hotărî… ce am de gând să fac mai departe? N-aveam nicio idee… mi-am dat seama că mi s-ar fi potrivit perfect postul de „musafir” sau „băiețelul mamei” și realizând asta m-am trezit un pic… doar un pic.

Am început din nou să mă oftic pe faptul că a mea colega era atât de determinata și hotărâtă, în vreme ce eu nu mă diferențiam cu nimic de un „pierde-vară” veritabil. Am stat mult timp de vorbă cu mine însumi până când am luat o hotărâre… am hotărât să mă consult cu… tata și cu mama. Era imposibil să lipsească, nu? Le-am prezentat situația în cea mai proastă lumină posibilă… i-am zugrăvit pe francezi mai rău decât un palat țigănesc cu turnulețe… și cu toate astea, ei tot m-au sfătuit să accept oferta.

M-am enervat, iar după ce am văzut-o pe colega mea cât de determinata era… m-am enervat și mai tare. Am încercat să mă ascund în spatele lui „tu nu ai opțiunile ce le am eu acasă” sau „acasă la mine e mult mai cald decât la tine” dar toate indiciile duceau spre același adevăr: „eram sub fusta mamei, eram doar un copil puțin mai mare”.

Cu inima îndoită, nesigur pe mine, fără a fi convins că aleg corect am bătut la ușă… timid… doar de două ori… abia dacă am auzit eu ciocănitul… dar cum alegerile greșite le poți face extrem de ușor, madam mi-a auzit ciocănitul… și m-a invitat în birou. Cu vocea tremurândă i-am spus că m-am hotărât… și după o pauză de câteva secunde… i-am spus că vreau să continui activitatea… i-am spus că vreau să fac teza de doctorat acolo. M-a felicitat pentru alegerea mea cu zâmbetul pe buze… deși se putea ridica frumos de pe scaun, cu un contract în mână și putea să-mi ceară să-l semnez cu sânge…

Stagiul s-a încheiat… nu fără emoții, dar s-a încheiat cu bine… dosarele pentru teză erau depuse, semnele bune existau… și am revenit acasă. Eu eram încă nesigur pe alegerea făcută. Ceva îmi spunea că nu am ales bine… era ceva-ul ăla care nu mă lasă să dorm liniștit noaptea.

La scurt timp după, am devenit inginer. Și imediat după… am primit un mail de la madam. Prin acel mail, madam mă informa că nu dispune de finanțare decât pentru doi ani, pe când o teză de doctorat durează trei ani, în consecință nu putea să mă primească înapoi. Opțiunea tezei îmi fusese retrasă… peste noapte aș putea spune, dacă luam în considerare că mailul l-am primit la ora 23. Ce bine că apucasem deja să arunc banii pe biletele de avion, nu?

A doua zi m-am trezit într-o dilemă: ce fel de director de cercetare ești tu, dacă nu știi când ţi se termină contractul de cercetare? Dar mai ales, cum morți îmi propui tu mie teză, fără să-ţi consulți contractul de cercetare ca să vezi dacă îţi permite să mă înregimentezi?!?

Episodul 2. Grupa pregătitoare

2011-12-11T12:59:00.001+02:00

Episodul 1

Serpentinele din viața mea

Viața mea de până acum n-a fost niciodată plictisitoare… niciodată. Iar lucrurile rele mi se întâmplă mereu cu un motiv precis.

Amândoi eram în biroul domnului Ciucă… domnul profesor a printat convențiile de stagiu pentru mine și colega mea. A luat ambele foi, într-o mână una și a doua în cealaltă și le-a întins spre noi. Fiecare a întins mână și a luat o foaie. Atunci s-a scris istoria chinului meu. În sensul că putea fi mult mai rău… muuult mai rău.

Noi am ajuns la francezi într-o luni… madam a sosit la laborator abia miercuri… curând aveam să înțeleg că este o practică uzuală. Totuși, miercuri, când a sosit ne-a strâns pe toți la un loc, ea, doi doctoranzi și noi, cei doi stagiari, ne-a împărțit după alegerile ce le făcusem în biroul domului Ciucă și ne-a explicat pe îndelete și în engleză (ca să înțeleagă fiecare set de urechi) ce are fiecare de făcut în următoarele patru luni. Astfel fiecare doctorand avea în grijă pe unul dintre noi. Eu am rămas în grija lui Adi.

Mi-am început deci „pregătirea” sub aripa lui Adi. Am primit frumos o bibliografie vasta, aveam obiectivele clare în cap, știam exact ceea ce trebuie să fac. Cu toate astea prea mult nu m-am stresat. Am lucrat într-un clasic stil ardelenesc, aveam trei viteze de lucru: „încet, foarte încet și tiptil”.

Am cunoscut oameni noi, români stabiliți în Franța. Ei organizau în mod periodic petreceri la care erau invitați doar români, puteam vorbi liniștiți unul cu celalalt… mă simțeam exact ca acasă. Mi-am făcut câțiva amici cu care mai ieșeam la o bere spre sfârșitul săptămânii, mai vizionam un meci. Toate arătau perfect.

Am avut ocazia de a vizita o grămada de locuri noi. Cu bani putini am văzut punctele de maximă atracție ale Franței și o mică părticică din Italia graţie verișoarei mele. Din nou, lucrurile arătau cum nu se putea mai bine. Recrutare în toată regulă… iată partea frumoasă, dar nu te uita peste gard ca să vezi partea nasoală că n-are rost.

Cele patru luni de stagiu le-am încheiat „în focuri” când pe ultima sută de metri am reușit să-mi finalizez raportul de stagiu, raport ce a fost considerat precum lucrare de licență în România. Deci toate bune și frumoase.

Toate bune și foarte frumoase… doar că afară era vopsit gardul… iar înăuntru… înăuntru era Franța…

Va urma

Greșeala necesară

2011-12-09T20:14:00.001+02:00

Îmi aduc aminte și acum de momentul în care m-am decis să scriu un roman. Mi-am zis că nu-i mare lucru, pur și simplu scriu o poveste foarte complexă, cu multe detalii. Chiar începusem să scriu la el… aveam 2 pagini rupte cu grijă din caietul „de meditații” și ascunse sub unitatea centrală a calculatorului (pe vremea aia foloseam calculatorul exact pentru ce fusese inventat – era plin de jocuri).

Azi am decis să-mi duc la bun sfârșit ideea. Cu ceva mici modificări: prima ar fi că am renunțat la a mă inspira dintr-un desen animat, acum va fi bazat pe ultimii trei ani din viața mea; a doua modificare va avea legătură cu lungimea manuscrisului… nu trebuie să uitam că sunt inginer, deci am imaginație și idei strălucitoare, dar nu mă pot exprima, deci n-am să scriu un roman, dar măcar o nuvelă… cred că ar merge. Bine, nu chiar o nuvelă, dar cu siguranță un scriitor adevărat s-ar putea inspira din însemnările mele și ar reuși să scrie o nuvelă sau chiar un roman adevărat.

Astăzi… episodul 1:

Stagiul

Decizie cu parfum de femeie

Pe vremea aia eram simpli colegi. Tot ce aveam eu de împărțit cu ea erau cursurile și seminariile… pe care le trăgeam la xerox. Eram fiecare în „zona prietenoasă” sau „friend zone”-ul celuilalt. Doar doi colegi, dintre care una mai silitoare și unul mai chiulangiu. Nimic ciudat în asta.

Finalul anului V se apropia, fiecare trebuia să pregătească un proiect și profesorii au început să arunce oferte. Proiecte bune, proiecte prezentate și răs-prezentate de alți studenți silitori… și toate cele. Printre ele, o oferta se diferenția: stagiu Erasmus în Franța. 4 luni plătite. 4 luni în care ai ocazia de a lucra într-un laborator decent, 4 luni în care ai ocazia de a-ti pune la încercare cunoștințele. 4 luni în care poți călători, poți vedea o mică parte din lumea asta mare, totul pe banii Universităţii.

Imediat după ce am auzit oferta mi-am zis în sinea mea: „interesant… sună bine, doar că e în Franța!” (true story). Am catalogat totul drept „imposibil” și am mers mai departe… Până când am aflat că ea voia să meargă… era decisa să facă asta și chiar luase contact cu profesorul ce era în legătură cu partea franceză.

Atunci totul s-a schimbat, am început să vad totul altfel. Nu cu inimioare roz cum ai crede (zona prietenoasă, da?), ci sub o formă… mult mai… inginerească: „Adică cum?!? Asta pleacă și eu NU?!? Păi ce morții ei de treabă facem?!? Vrei ca peste ani și ani să o auzi lăudându-se că ea și-a făcut proiectul acolo… și tu nu?!?”

-NU!

Am bătut hotărât în ușă. De cinci ori. Să știe că e ceva serios. Nici nu am așteptat să-și dea acordul, am deschis ușa imediat. Am intrat în încăpere, m-am așezat pe scaun și i-am zis:

-Domnule profesor, m-am răzgândit… vreau să plec în Franța! La Lyon!

-Foarte bine Dragoș, am să aranjez cu madam cele necesare!

Ai mei dragi părinți n-au știut mai nimic de planurile mele… le-am comunicat și lor abia după ce erau actele semnate. Împreună cu acea colegă am umblat de la un birou la altul pentru hârtii și semnături și aprobări. Tot împreună cu ea am alergat după profesori pe holuri… trebuia să dau de „Doamna Profesoară de Engleză” deoarece în primul an de facultate am avut extrema inspirație de a mă înscrie la cursurile de Germană… extrem de inspirat am fost… dar măcar știu să spun cum mă cheamă și că sunt inginer.

Una peste alta am avut toate actele completate, toate mailurile trimise, formalitățile rezolvate și biletele cumpărate cam cu cinci luni înainte de plecare. Deci da… m-am mișcat și repede și am fost și decis să o fac.

Înainte să plec eram atât de „băiețelul lu’ mămica și tăticu” încât mama n-a dormit cu o noapte înainte de plecare iar tata a uitat cheia de la mașină în contact când m-a dus la aeroport. După trei ani însă…

Am plecat pe 3 martie… în zori de zi… iar pe la miezul zilei ne-am trezit amândoi pe tărâm franțuzesc, locuri complet noi, habar n-aveam încotro să o luam și-n plus mai și vorbeam franceza de ne dureau mâinile.

Cum-necum seara m-a prins aranjat. Cameră de cămin… într-o stare jalnică plus un loc în laborator cu birou și calculator. Eram gata să-mi încep transformarea. Plm, unii făceau armata ca să devină bărbați, eu a trebuit să fiu sclav trei ani în Franța…

Om cu idei

2011-12-09T10:38:00.001+02:00

Când n-ai ce face, când cu adevărat n-ai ce face…

Privește cum tânărul, a cărui imagine se oglindește în geam, face această poză. El pleacă acasă cu poza bucurându-se că are să o pună pe net și toată lumea are să-l respecte pentru fapta să. A identificat un idiot.

Doar că…

Felicitări, acum pune mână pe lopată, pentru că… vorba aia, cineva trebuie să sape și șanțuri.

Universul complotează

2011-12-08T18:08:00.001+02:00

Stelele și lunile și toți asteroizii s-au adunat și încearcă să comploteze. Împotriva mea, evident. După trei ani în care i-am înjurat și i-am spurcat și i-am dat dracului și… i-am vorbit numai de bine… universul vrea să mă contrazică:

În primul rând, un nene despre care aveam o părere extrem de proastă și-l priveam precum un profitor ordinar mi-a dat o lecție… valoroasă. Deși a fost luat din scurt, deși avea un număr mai mult decât suficient de motive să nu o facă, nenea respectiv, mi-a citit întreaga teză în câteva ore și mi-a oferit și câteva sfaturi și corecturi… mai mult decât prețioase. Și eu care-l credeam un om de nimic. Punct Franța, aparent am vorbit prostii până acum…

În al doilea rând, merg la magazin… speram să găsesc o oferta ceva mai tentantă. Când ajung acolo, găsesc magazinul închis. Dezamăgire totală… și nu eram singurul dezamăgit, mai era un tip, cu vreo 6-7 ani mai mare decât mine. Paltonaș pe umeri, fular la gât, geanta cu laptop și retroproiector pe umăr. Agent de vânzări 100%. A intrat în vorbă cu mine în timp ce mă îndreptam spre ușă… am schimbat 3-4 cuvinte în timp ce el a încercat să sune la numărul ce vânzătorul – terifiat să nu piardă vreun client în timp ce-și face siesta – îl lăsase în geam. Din păcate era cufundat în de-a binelea în siestă. N-a răspuns. El mi-a sesizat accentul complet ne-franțuzesc și m-a întrebat dacă cumva am origini slave. Un pic mai sus de slavi, de acolo mă trag, i-am răspuns. Din România? M-a întrebat el… Am fost un pic uimit, dar i-am confirmat originile mele. După care am conversat vreme de un sfert de ceas pe drumul înspre stația de autobuz despre România. Mi-a povestit că are rude în România, cumnata lui fiind româncă. Mi-a spus că a vizitat România și i-a plăcut… nu a omis să-mi spună că una dintre primele expresii în română pe care le-a învățat a fost atât de cunoscutul „puii mei în curtea ta!” (foarte frumos de altfel).

Uimitor, după ce trei ani i-am acuzat că sunt atât de reci încât or să tragă întreaga planetă într-o nouă epocă de gheaţă, acum mi s-a întâmplat asta… Punct Franța, aparent am vorbit prostii până acum…

Și în ultimul rând… aud vestea magică cum că planetele s-au aliniat cum trebuie și Silver și-a rupt, singur – aparent, o ureche. Băieții de la service au fost binevoitori ca întotdeauna și s-au oferit să jupoaie și pielea de pe mine că să-i schimbe urechea, ca întotdeauna. Și astfel am început să caut eu piesa respectivă pe la francezi. Merg la un service franțuzesc: buna ziua, am o problema, știți… oglinda… Mda… seria mașinii! Nu o știu pe de rost, are 537 de caractere, ce dracu! De acolo, indiferent ce-i spuneam eu, ea îmi răspundea că nu poate face nimic să mă ajute dacă nu-i dau seria mașinii sau certificatul de înmatriculare, că sunt versiuni diferite… că pula mea… Indiferent ce-i ziceam… i-am spus versiunea mașinii… i-am zis că știu ce tip de oglinda îmi trebuie… NU-NU-NU…

Am plecat explicându-i că au fost fraieri că s-au predat în faţa nemților, aia nu-i puteau omorâ împușcându-i în cap, pentru că ei au beton în cap. Dar sunt sigur că n-a prins aluzia.

Așa am ajuns și la un nene ce deține în mod legal un magazin de piese auto. Intru să-l întreb… mai mult așa, în joacă, eram sigur că nu mă poate ajuta. Eu îi explicam ceva, el înțelegea altceva. Astfel bănuiesc că a ajuns să-mi spună un preț aproximativ de trei ori mai mic pentru că nu înțelesese exact ce oglinda vreau eu. Dar excitat de gândul unei afaceri bune, am revenit și a doua zi, ca să mă asigur. Ora 11.30, magazinul închis. Pauza de masă era notată între 12 și 14. Revin la 14.30. Închis. Revin cu o jumătate de oră înainte de închidere. Închis. Revin în ziua următoare, cam pe la 11.30. Era ocupat… stătea la povesti cu un furnizor și-l certa că nu i-a oferit în dar de Crăciun decât o cutie cu bomboane în vreme ce alt furnizor i-a dăruit o sticlă cu parfum de firmă. Eu – client – de faţă. Încercam în zadar să-i explic printre picături ce vreau, să mă asigur că are ceea ce caut eu și la un preț redus, dar nimic.

Într-un final, își face loc și pentru mine… și mă roagă să revin pe la orele 13, pentru că acum e ocupat!!! Un pic ciudat… la ora aia e în pauza de masă… i-am atras atenția asupra acestui fapt, dar el m-a asigurat că o să fie acolo, negreșit. Vin pe la ora 13… magazinul închis. Plin de nervi am dat să plec, când să ies din gang am observat că pe un zid era postat un fel de graffitti extrem de prost realizat ce voia să spună: „Asta e Franța!”

Am plecat fericit, vandalul avea dreptate. -5000 de puncte Franța. Scor final -4998. De fapt am avut dreptate…

Like a PRO

2011-12-07T15:34:00.001+02:00

„Ăsta crede că noi suntem saci cu cartofi!” De câte ori am auzit asta în mijloacele de transport în comun? De prea multe ori, le-am pierdut șirul. De multe ori, zicala era urmată și de eterna nemulțumire: „Ca la noi… la nimenea!”

În acest timp… în Franța…

Jaques Rachid Al-Jassar conduce autobuzul. Este tot ce poate el să facă. Bine, el știe să facă mult mai multe chestii, dar utilă pentru comunitatea urbană este doar condusul autobuzului.

Nu se vede foarte bine, pentru că a trebuit să zoomez la maxim… și-n plus, contrar aparenţelor, iarba nu e mai verde și asfaltul nu e fără de gropi. Totuși, se poate observa cum Pierre, sau Jaques sau Habib, cum paştele lui l-o fi chemând, conduce „Like a PRO” cu o singura mână. Autobuzul e unul lung, cu burduf, are minimum 12m lungime. E așa de lung încât când virează dreapta de pe un bulevard pe altul, ocupa 2 benzi… sau… poate că aia e din cauza faptului că nu-și folosește decât o mână

Oricum nu contează, Jean ținea telefonul sub volan și scria mesaje. Nu cred că era un fel de cameleon încât să ţină un ochi pe telefon și unul la trafic, deci clar, era un PRO. La noi, pe cabina șoferului sunt însemne pe care poți citi clar că e interzis să deranjezi șoferul în timp ce conduce. Pe cabina lui scria (de mână, cu markerul) că i se rupe de calatori, el vrea să-i scrie nevestei ce să-i gătească pe când termină tura.

Oh… ieri am văzut un vatman… conducea tramvaiul „Like THE PRO”: avea o mână pe comenzi și-n cealaltă un ziar… iar pe nas ochelarii de citit! Nu știu ce grad de inconștienţă trebuie să aibă vatmanul respectiv. Plus că circula prin campus, la ora amiezii, când tot francezul se duce la cantină să mănânce. Și după cum am mai spus-o, tot francezul are mereu minimum două căști în urechi. Când îţi ţipă Patricia Kaas în ureche, auzi mai greu tramvaiul. Dacă ești băftăos și vatmanul citește ziarul în loc să se uite în faţă… te-ai scos… iei vacanţă. Durata vacanţei e după noroc, începând de la câteva zile și până la vacanţă permanentă.

A fost odată…

2011-12-02T21:11:00.001+02:00

Dar din fericire pentru el, a susținut, și-a băgat mula și a plecat jurând să nu se mai întoarcă NICIODATĂ !

Poza de mai sus reprezintă motivul pentru care am să încerc să mă îmbăt pentru o ultimă oară pe tărâm franțuzesc !

Merci monsieur Tinland! Adieu France!

Inspirație din… conspirație

2011-11-29T17:22:00.001+02:00

După aproximativ o lună de muncă susținută din care aproape jumătate am petrecut-o practic dormind la birou, fără să știu ce-i aia sâmbătă sau duminică, am terminat de scris… finnaly my greatest invention is complete! Sper să nu vină DeeDee să apese butonul ca să se duca totul dracului… apropo, ala care a zis că ai nevoie de mult timp că să scrii o teză de doctorat e un fraier… ar trebui să facă cunoștință cu mine. (dar să speram că nu)

Dintr-o dată m-am trezit cu mult timp liber pe umeri și nu prea știu ce să fac cu el… motiv pentru care… trebuie să subscriu la „Conspirația Cenușăresei”! Și nu oricum, ci cu date și o poveste concretă.

Era… o zi… ca oricare… într-un an… ca oricare… iar afară era… zi? Sau noapte?… hmmm, ok, bine, subscriu doar cu o poveste concretă, fără date. Ne strânsesem noi, cei trei muşchetari și ne lipsea fix D’Artagnan ca să fim formație completă să putem petrece respectiva seară la parametri normali. Problema era că nu-l găseam pe D’Artagnan… nici cum. Sunasem tot cercul de cunoscuți și apropiați, toți ne refuzaseră, am trecut la cercul lărgit al cunoștințelor… doar răspunsuri negative. În ultima instanță am apelat la ultima metoda rațională cunoscută de om: fiecare a luat la rând numerele de telefon din agendă și a început să sune.

Până când… a răspuns o domnișoara… după clasica discuție, ne știm de colo, sau ne-am cunoscut prin cutărescu… mă mai ții minte? Nu! De ce, nu? I-am făcut propunerea… În mod normal, refuzurile ce le primeam erau de genul:

„Aș veni dar nu pot, am alt program!” Răspuns de rahat, adică poți să-ţi dai dracu planurile dar nu vrei, pentru că ne consideri niște ciudați… adică tu ești, nu noi
„M-ați anunțat prea târziu, nu mai ies din casă la ora asta!” Asta e chiar cea mai de rahat scuză, adică acum chiar nu te împiedică nimic să vii, deci clar ne consideri niște ciudați… adică tu ești, nu noi
„Nu pot să vin, pentru că trebuie să am grijă de copilul sorei mele!” Pffff… cine-i ciudatul acum, ha?!

După care a venit și „ultimata” Scuza care ne-a făcut să vedem viața printr-o altă perspectivă, scuza care chiar ne-a făcut să realizam că suntem niște ciudați… adică voi, nu eu!

„Îmi pare rău, nu pot… trebuie să merg la petrecerea prietenei șefei mamei mele!”

Precum „Conspirația Cenușăresei” citată mai sus, în primă instanță scuza a devenit automat valabilă, pentru că… vorba aia, cine-i atât de idiot încât să inventeze o astfel de scuză? Nu? Adică, mula mea… petrecerea prietenei… șefei… mamei… adică mula mea, ce fel de relație ciudată ai cu prietena șefei mamei tale de nu-i poți spune pe nume?

După ce s-a încheiat convorbirea au urmat câteva secunde de tăcere profundă în care fiecare a contemplat adânc la semnificația exclamației „Sunteți niște ciudați!” Totul s-a încheiat cu un sincer și spus la unison „Voi sunteți, nu noi!”

Oameni buni… „Conspirația Cenușăresei” e adevărată! Ea există!!!

aaaaamuzanţilor

2011-11-23T23:42:00.001+02:00

Acum ceva vreme cineva mi-a spus că a stat la birou preț de 26 de ore… legate. Eu am scos cu greu 14… cel mai bun timp, până acum… francezii încearcă să scoată ce-i mai bun din mine, mă motivează spunându-mi că asta însemnă să faci teză, să lucrezi zi și noapte… pentru ei.

Trecând peste toate prostiile și porcăriile ce mi se întâmplă și le trăiesc zi de zi în „no man’s land” ajungem la „Aroganţa Supremă”:

Sinopsis: Din motive explicabile doar pe jumătate, de un an de zile nu mai sunt plătit. Asta nu înseamnă că nu lucrez pentru bunăstarea poporului francez… sau pentru mine, depinde care parte a paharului plin jumătate cu apă și jumătate cu aer o privești.

Discuție aprinsă azi… tema? Cuaie, mula mea, ăsta își face bagajele și pleacă… fix acum când am pus la punct tehnica (da, sigur că voi ați pus-o la punct!) ce mula mea facem?

A urmat o întreagă discuție, cu fel de fel de idei avansate, toate în aceeași direcție: Cum facem să-l aducem pe Dragoș înapoi? Că dacă ne luam altul, n-o să fie în stare să facă ce face Dragoș!

S-a discutat o vreme pe marginea subiectului: „Eu n-am bani, dă-i tu! Da ce eu sunt mai proastă? Nici eu n-am!” și după lupte aprigi la mijlocul sălii de reuniune s-a ajuns la o concluzie:

Eu trebuie să mă întorc acasă, să-mi găsesc de lucru, să lucrez câteva luni acolo după care cu banii primiți drept salariu să revin la ei pentru „o lună… o lună și ceva” ca să terminăm articolul!!!

Mustăceam când am auzit… am crezut că e o glumă… când am realizat că nu era, aproape râdeam. Le-am explicat în cel mai frumos mod posibil că ar fi mai bine să ne concentram forțele finalizarea tezei mele, vedem după ce facem. Dacă număr dățile în care mi-au dat ei mie răspunsul ăsta, ar trebui să le fie foarte ușor să bănuiască răspunsul…

Întrebare: De ce nu există bancuri franțuzești? Exista, dar nu le înțelege nimeni! Ăștia au un simţ al umorului foarte ciudat… și mai sunt și nesimțiți…

Definiția prostiei

2011-11-19T11:30:00.001+02:00

Dacă până în prezent căutai definiția prostiei absolute dar nu ai reușit să o găsești, e vremea să te oprești din căutări, am găsit eu definiția prostiei absolute! Iat-o:

Un român plin de imaginație și gânduri pozitive a plecat să caute succesul absolut departe de casa lui, în Franța. Săracul de el. Din motive care chiar nu mă interesează s-a gândit că ar fi bine să fure. Astfel a mers într-un magazin, a căutat raftul cu produse scumpe și a început să-și umple coșul. Înainte de a duce produsele la casa de marcat, deșteptul, s-a retras într-o zona puțin populată a magazinului (eu bănuiesc că s-a dus undeva la raftul cu produse cosmetice) și a început să schimbe etichetele produselor, a înlocuit codurile de bare ale unor produse cu preturi de peste 500€ cu unele ale unor produse de 1.50€. A fost prins la casa când încerca să plătească marfă în valoare de peste 2000€ cu o bancnotă de 5€! Probabil că aștepta și rest…

Așadar, căutarea a luat sfârșit… el este definiția absolută a prostiei. Bravo! Felicitările mele! Nu prea se vede, dar mă bucur enorm că ai plecat din ţară și mă mai bucur și că francezii or să te împiedice o vreme să revii în acasă… între 3 și 5 ani din cate am înțeles. Mula mea, îţi meriți soarta.

Bravo domnule Pop

2011-11-17T08:54:00.000+02:00

Fanii strică tot! Lumea sportului ar fi mult mai bună și sportul în sine ar avea numai de câștigat dacă stadioanele s-ar umple din nou cu spectatori nu ultraşi! Dar eu doar am zis-o, în vreme ce domnul Tudor Pop a trecut la fapte și a pedepsit incompetenţa fanilor.

Domnul Tudor Pop, însărcinat cu marketingul în cadrul clubului CFR Cluj, i-a refuzat într-un mod cât se poate de corect și original pe administratorii unui site ce se vrea a fi al fanilor sau chiar al echipei „U” Cluj. Conform celor de la Gazeta Sporturilor domnul Tudor Pop ar fi luat poziție prin următorul mail:

"Bună,
Am vizitat intamplator site-ul ucluj.ro. Constat cu dezamagire că patru persoane aparent normale au solicitat acreditări în numele “site-ului suporterilor U Cluj”. Văzînd referinţele de pe site-ul Dumneavoastră la echipa CFR 1907 Cluj şi la stadionul “Dr. Constantin Radulescu” nu pot decît să bănuiesc că administratorii acestui site suferă de un uşor retard mintal şi din păcate întăresc imaginea deja conturată pe care o poartă şi o mică parte din “suporterii” pe care îi reprezentaţi. În consecinţă solicitările Dumneavoastră de acreditare au fost respinse.

Mult succes,

Tudor POP

Bravo domnule Tudor Pop ! Bravo ! Nu ar trebui sa uitam că acești „suporteri” ai echipei „U” Cluj au bătut un cameraman al Jandarmeriei cu ocazia unui simplu meci împotriva celor de la CFR Cluj! De ce trebuie neapărat și cu tot dinadinsul să-l bați pe unul care te filmează, sau pe altul pentru motivul că el ţine cu altă echipă… este cu totul peste puterea mea de înțelegere. De fapt nu e peste puterea mea de înțelegere, de fapt Einstein nu și-ar putea da seama… La dracu, Darwin poate dormi liniștit, s-a descoperit veriga lipsa din lanțul evoluției… sunt fanii!

Noua colegă de birou

2011-11-14T22:06:00.001+02:00

A fost dată afară din birou după aproximativ 3 minute… c-așa-i în Franța, oamenii sunt mai dezghețați și forțează un pic regulile eticii fără să fie grosolani.

Unul dintre colegii mei se și crede mare cuceritor. Ca bărbat, dacă ești laş, nu ai nici măcar un coi în pantaloni și te mai crezi și mare cuceritor, ești cea mai josnică făptură de pe faţa pământului. Practic ești cea mai nasoală combinație din lume… ever!

Într-o zi, colegul meu vine la birou însoțit de un poster. Noi avem multe postere prin birou și pe hol… dar în ele sunt prezentate rezultatele muncii noastre, în posterul ce-l adusese ăsta era reprezentată cu mult bun-gust de către cei de la Playboy o tipă. Bună. Bună-rău!

O scoate din tub, o prezintă tuturor… urale și ropote de aplauze! În sfârșit o cercetare al cărei rezultat smulge ropote de aplauze, nu? După care o atârnă pe ușă. În momentul ăla eu am fost cel mai fericit! În primul rând pentru că am vedere direct la ușă! În al doilea rând pentru că mă chinui de mai bine de doi ani ca să-i învăț să închidă ușa de la birou - aparent ăștia au crescut într-o casă înclinată – și odată gagica atârnată pe ușă ar fi avut un motiv bun să închidă ușa după ei când intră.

Bucuria mea a ținut 3 minute. Fix! Pe ceas! Au dat-o jos și m-au lăsat din nou în frig… cu ușa deschisă. De ce au dat-o jos? S-au speriat de ea… și-au zis așa: „Dacă vine directorul laboratorului și o vede” !!!! Și dacă o vede ce?!? Ce-o să zică? Ce poate să zică?!? Care-i cel mai rău lucru ce-l poate face?!? Nu poate să te dea afară, nu-ţi poate desface contractul ce-l ai, pentru că îl ai semnat cu universitatea, nu cu el! Plus, dacă te da afară, cine mai lucrează pentru el?!? Unde găsește el alt agarici ce știe să opereze… drăcia aia de aparat ce o operezi tu?!? În cel mai rău caz te pune să o dai jos, ce mula mea pierzi atunci?

Cred că am să o sun pe Elena Udrea a francezilor să-i propun un slogan pentru turismul lor: „Franța! Pentru că nici nu credeai că există oameni ce pot gândi atât de ciudat!”

Oooh, era să uit de calendarul cu 365 de file făcut tot de cei de la Playboy ce-și are locul pe masa din centrul biroului nostru… lângă telefon. Bine că ăla e în regulă, dar să ai o gagică pe ușă care să te facă să o închizi de fiecare data când intri sau ieși e vulgar.

3 ani

2011-11-12T11:38:00.001+02:00

În urmă cu exact 3 ani, cam pe la ora asta, un avion oarecare ateriza fără probleme pe pista de la St.Exupery. Nu era pentru prima oara când avionul companiei Aer Albastru ateriza acolo… și pierdut printre pasageri se afla un tânăr… care la fel precum avionul, nu ateriza pentru prima oara acolo. Cu toate că era entuziasmat de faptul că a reușit să obțină permisiunea de a ateriza și decola de mai multe ori de pe acel aeroport… parca ceva nu se lega… ceva era în neregulă.

Știu un banc prost ce se potrivește întocmai situației: Moare un ales al nostru și ajunge la Sf.Petru, care îi spune că va merge în vizită în Rai și în Iad iar la urmă are să-și aleagă unde vrea să rămână. Întâi merge in Iad... acolo muzică bună, mâncare bună, băutură fină, femei frumoase și-n plus toți prietenii lui erau acolo și se distrau pe cinste. A petrecut o zi super, a mâncat, a băut s-a distrat de minune, a doua zi merge în Rai. Acolo găsește norișori albi cu îngerași pe ei, oameni care stau cuminți pe băncuțe, liniște deplină, totul e decent si frumos... următoarea zi se prezintă la Sf.Petru, care îl întreabă: „Ei unde vrei să mergi?” el se gândește bine după care alege: „În Rai e fain... dar prea multă liniște, în Iad... acolo sunt toți prietenii mei, se distrează... e super și astfel Sfinte, aleg Iadul!”. Este trimis în Iad, iar când ajunge acolo îi vede pe toți jerpeliți, murdari, lucrând la cazanele cu smoală... merge înapoi la Sf.Petru și îl întreabă: „Păi bine dar ieri era altfel...” la care Sf.Petru îi răspunde cinic: „Ieri era campanie… azi ai ales” Și întocmai mi s-a întâmplat și mie… când fusesem doar „în vizită” toate erau bune și frumoase, în schimb după ce am semnat pe 3 ani și am pășit din nou, totul era diferit… schimbat în rău… în foarte rău! Nici măcar pentru prima zi nu s-au păstrat aparentele, fix din prima zi mi-a fost clar că tot ce știam înainte era doar o impresie, atunci fusesem recrutat, în acea zi deja alesesem nimic nu mai trebuia să fie pictat frumos și aranjat la locul lui.

Ceea ce m-a durut cel mai tare în tot acest timp a fost că alegerea decisiva nu mi-a aparținut. Eu am fost decis de la bun început să refuz propunerea de teză. La vremea respectivă, planurile mele nu includeau și 3 ani în Franța. Nici nu aveau de ce să includă, aveam de toate… aveam un acoperiș deasupra capului, aveam planuri să-mi construiesc un acoperiș propriu, Silver era tânăr și nărăvaș (acum e doar nărăvaș) și-n plus… precum ziceau și cei de la Bosquito: „aveam o gagică grasă care mă iubea”.

Doar că… m-am lăsat amăgit, m-am lăsat condus de ideile altora, deși pot spune cu mândrie că nu mi-am lăsat viitorul construit de minți înguste… chiar din prima clipa. La început am apucat-o pe calea mea, îmi impusesem reguli ca să n-o iau razna, pentru că tocmai terminasem facultatea și aveam o groază de timp liber și suficienta forță financiară să-mi permit… multe chestii. Începusem să-mi caut un loc de muncă… ba chiar găsisem două firme care erau foarte interesate de mine…

Problema era că în fiecare zi îi vedeam intrând în casă cu feţele lungi… cu mima aia de „mi s-au înecat toaaaate corăbiile” iar faţa aia neagră se lumina brusc dacă le spuneam că exista o șansă dintr-un miliard ca să pot pleca sclav la francezi. Și m-am lăsat învins… i-am sunat pe domnii George și Kiki și după ce m-am scuzat preț de câteva secunde le-am explicat că trebuie să plec că să urmăresc visul altora, nu al meu. Și cam asta se întâmplă în mod normal când accepți ca standardele fericirii tale să fie alese de alte persoane… indiferent cine ar fi ele.

Azi se împlinesc 3 ani de la ceea ce vreau să rămână în propria-mi istorie drept „cea mai mare greșeală făcută”.

În final, trebuie să trecem un pic pe partea corecta, greșeala am făcut-o, dar nu mi-am pus mână-n cur și bagajul în cală ca să fac cale întoarsă… din acest motiv, devine din ce în ce mai sigur că în aproximativ 39 de zile voi auzi cuvintele: „On te décerne le titre du Docteur en Physique!” Mula mea, nici nu cred că am scris bine fraza… dar cui mula mea îi pasa? Ei trebuie să înțeleagă că așa cum ei s-au folosit de mine, eu m-am folosit de ei, iar la final ambele parți își vor șterge posteriorul una cu cealaltă și vor pleca pe calea lor, unii înjurând și blestemând. Tocmai din acest motiv am refuzat mereu să învăț cum trebuie spurcăciunea lor de limbă, am refuzat mereu să scriu în limba lor și totul a culminat cu piciorul pus în prag, pumnul agitat belicos în aer și cererea ce mi-a fost aprobată de partea franceză… DEȘI în contractul încheiat la început scria clar că trebuie să-mi scriu teza în franceză. Dar nu mă calcă pe mine în picioare niște lași și niște leneși, motiv pentru care teza mea e scrisa în engleza! Fuck that stupid rooster of yours… you fucking cowards!

Are să se termine totul… în curând… JUR că niciodată n-o să-mi pară rău că plec de aici!

O duci bine?

2011-11-08T11:34:00.002+02:00

Nu știu să definesc exact termenul „o duc rău”… dar îi pot defini opusul… cred…

Când știi că o duci bine? Când cineva te întreabă ce anume îţi dorești să primești în dar de ziua ta sau de Crăciun și singurul tău răspuns este: „nu știu, surprinde-mă!”

Fanii strică TOT

2011-11-06T12:22:00.002+02:00

Am spus-o de multe ori și-mi păstrez părerea, fanii strică spectacolul, nimicesc plăcerea sportivilor și alungă oamenii normali de pe stadioane. Meciul de la Cluj dintre CFR și Dinamo s-a făcut din nou (pentru a câta oară?) remarcat printr-un grav derapaj al fanilor. Aceste tumori ce au invadat ceea ce unii dintre noi consideram a fi un spectacol au gafat în cel mai oribil mod posibil afișându-și susținerea faţă de huliganul ploieștean care l-a lovit pe Galamaz în urmă cu o săptămână.

„Huidu, trei morți, scapă oricum / Enache, pușcărie pentru un pumn!” Prin acest mesaj, respectivii indivizi reușesc să probeze Teoria Evoluției postulată de Darwin… mai băieți, Huidu a omorât trei oameni, Enache a dat un pumn, astea sunt faptele cunoscute de toată lumea, dar voi neglijați un aspect extrem de important al problemei: intenția! Huidu nu s-a urcat la volan decis să omoare trei oameni, el nu și-a zis: „mmm, ce zi frumoasă, hai să omor trei oameni!” în vreme ce huliganul ploieștean a intrat în teren decis să facă rău! Acest aspect cântărește enorm, nu numai în sala de judecată cât și în ochii publicului!

Niciodată nu mi-a fost teamă că experimentul celor de la Geneva va genera o Gaură Neagră ce va înghiți planeta noastră, în schimb mă tem că vreunul din voi o să-și spargă capul și vidul de acolo are să ne curme viața tuturor.

Credit doar cu cardul bancar

2011-11-03T19:14:00.000+02:00

După ce campania „Credit doar cu buletinul” a băgat mulți români în banca de date a datornicilor transformându-i în sclavi ai băncilor, francezii au importat modelul și l-au adaptat un pic sperând să se îmbogățească de pe urma fraierilor.

Pe aici cam toate magazinele au cate un „card de fidelitate” pe care oricine și-l poate face declarându-și numele, adresa și opțional un număr de telefon sau o adresa de mail ca să poți primi mult muuuult spam. Beneficiile unui astfel de card? Minime, mai primeam din când în când câte un cec cu 10% reducere la articolele cumpărate până în data de…, dincolo îmi dădea puncte de fiecare dată când cumpăram ceva și când strângeam un anumit număr îmi reducea totalul la casă cu 5 euro pe loc ori mai primeam prin posta cate un cec de cumpărături în valoare de 5 sau 10 euro. Nu e foarte mult, dar dacă te gândești că tu nu ţi-ai declarat decât numele și adresa…

Ei, și eram eu prin magazine azi… căutam de zor un cadou… bani prea mulți nu aveam, nici idei… când am găsit ceva potrivit… foarte practic, de calitate (sper) și nepresărat cu praf invizibil de diamante. În timp ce madama mi-l împacheta… :

-Aveţi cardul nostru de fidelitate?

-Nu! Îmi pare rău, nu am așa ceva! am răspuns eu, fiind foarte sigur că nu-mi mai trebuie încă o bucată de plastic în buzunar

-Dar știți că puteți beneficia de o reducere de 15% din prețul produsului dacă va faceți unul?

Chi-Ching! A fost sunetul din mintea mea după care pupilele mi s-au transformat în €-€:

-Și primesc reducerea asta chiar dacă mi-l fac acum? Sau doar de data viitoare când cumpăr?

-Bineînţeles, va faceți cardul și beneficiați de reducere, trebuie să aveți la dumneavoastră un document de identitate și unul de identitate bancară!

Alerta de ţeapă s-a declanșat imediat în capul meu, doar că alertă de -15% a fost mai puternică:

-Ok, îmi fac cardul, unde completez formularul? Am acceptat eu…

-Păi mergeți la etajul 3 la biroul „Financiar”!

Dublă alertă de ţeapă! De ce să urc la financiar pentru un card de fidelitate?!? De fapt cui mula mea îi pasă?!? -15% frate, ești nebun?!? -15%!!!! Hai la financiar…

Urc la Financiar… când ajung acolo sunt izbit de aerul unui birou de „Credit doar cu buletinul” ce se găsește cam prin toate magazinele de la noi ce vând și altceva în afară de pâine. Iau loc pe scaun în sala de așteptare… zona frumos aranjată, scaune confortabile ca să stai relaxat, câteva ziare și reviste, un automat pentru apă… totul era aranjat urmând conceptul: „ia stai tu relaxat și așteaptă un pic ca să semnezi contractul fără să-l citești”. Și ajung și la biroul „De credit” unde mi se cere cardul bancar. Stai… Ce? De ce mula mea îţi trebuie cardul meu bancar? După care primesc explicațiile sub forma de poezie învățată pe de rost și spusa forțat și fără intonație precum un copil de grădiniță: Pentru că acest card vă permite să va plătiți cumpărăturile în rate fixe + alte bla-bla-uri la care n-am fost atent sau n-am putut înțelege, că vorbea într-o francezo-arabă cruntă. Deci stai… încă o dată… de ce-ti trebuie cardul meu? De fiecare dată când o întrebam asta îmi recita poezia… întorc capul prin birou… mă uit pe panouri pe pliante, nu era scris nimic pe nicăieri. Dar eu eram determinat să aflu adevărul, așa că am început să-mi caut cardul în buzunare, moment în care tipa a scos contractul… Mi-a pus câteva întrebări legate de banca, i-am răspuns utilizând câteva minciunele, după care i-am cerut contractul. Îl deschid… erau vreo 7 pagini, amestecate, scris mic, încâlcit, încurcat… și într-un final găsesc un paragraf denumit sugestiv „Taxe și Dobânzi”.

-Hahahahaha, adică eu cumpăr o chestie de 40€ și voi mă momiți cu -15% și plata în rate ca să-mi luați dobânda? Sunteți jalnici! Nu semnez nimic cu voi!

Card de fidelitate legat direct la cardul bancar! Cu tot cu dobânzi! Contract ce-l semnezi direct cu magazinul! Plus dobânzi! Dați-vă dracului de fomiști!

Cel mai magic rezervor

2011-11-01T10:36:00.003+02:00

Când mi s-a întâmplat nu m-am gândit să relatez imediat întâmplarea, dar tocmai am citit că și MoFo a pățit același lucru… atunci am decis să vorbesc:

Ne pregăteam să plecam la mare, vara asta. Cu o seara înainte l-am pregătit pe Silver… spălat, verificat electrice, presiune roti și în final am oprit la pompă să-i fac plinul. Nici măcar nu eram pe roșu, calculatorul de bord aprecia că mai pot merge 90km benzina ce mi-a rămas. Am oprit la Rompetrol-ul de pe Șoseaua Virtuții, nu știu de ce am făcut asta, erau așa de multe benzinării acolo, nu înțeleg de ce am oprit fix la Rompetrol. Bad Karma, probabil. Bag pistolul, îl pornesc, face poc, se oprește și când mă uit la pompă să vad cât am de plătit… stupoare… stupoare maxima… 55 de litri îmi intraseră în rezervor!!! Frate… laso-n mula mea în talonul meu scrie că rezervorul are capacitate fix 55 de litri… știu și eu că intră mai mult, dar nu poți băga 7 litri în plus, doi, trei maximum, dar nu 7. Mă cum au intrat 55 dacă eu încă mai puteam parcurge încă 90 km?!? Am calculat estimativ bazându-mă pe consumul ce mi-l indica calculatorul de bord și am concluzionat că în momentul în care am oprit la pompă trebuia să mai am în rezervor cel puțin 6 litri… cel puțin!!! Plus ăia 55 ce mi-i indica la pompă… la cât ajungem? 61! Mă cum mula mea bagi tu 61 de litri într-un rezervor ce are capacitatea de 55 de litri? Cred că șefii de la Rompetrol trebuie să știe răspunsul.

Nu prea aveam chef de ceartă și oricum nu mă puteam certa cu casierul așa că mi-am băgat mula-n Rompetrol și m-am dus la treaba mea. A doua zi am pornit la drum, am ieșit pe A2, am setat viteza la 120 km/h și așa am mers până la Cernavodă. Ce-i drept, mă tot uitam în bord și consumul instant ce mi-l indica mi se părea suspect, îmi consuma cam cu un litru și jumătate în plus faţă de cum m-aș fi așteptat. Mi-a fost un pic frică să mă gândesc de la ce poate să vină și am trecut totul cu vederea, am pus consumul ridicat pe faptul că eram 3 în mașină și portbagajul era plin, în vreme ce eu eram obișnuit să merg singur. Astfel mi-am zis că litrul ăla în plus o fi din cauza că trage Silver din greu.

Ajungem la destinație, parchez în faţa hotelului, scot din viteză, pun frâna de parcare, sting luminile și înainte să opresc motorul mă uit în bord. Consumasem jumătate de rezervor!!! Extrem de ciudat… extrem…

La plecare am alimentat din nou, de data asta de la Petrom. Nu am mai făcut plinul, pentru că îmi mai rămăsese destul carburant în rezervor, știam deja că-mi consumă jumătate de rezervor, l-am umplut la ¾ și-am pornit la drum. Am venit pe același drum, singura diferență era că de data asta eram 4 în mașină și aveam puțin mai multe bagaje. Deci… luând-o logic, mă așteptam să-mi consume mai mult de jumătate de rezervor, mă așteptam că odată ajuns acasă să văd acul intrat bine în ultimul sfert, dar nu foarte aproape de sona roșie. Până la București n-am mai avut treaba cu consumul, iar când am parcat în faţa casei am rămas uluit… la întoarcere îmi consumase un pic mai mult decât un sfert de rezervor… acul era căzut puțin sub linia de jumătate!!! Asta în condițiile în care la plecare doar atingea perfect linia de ¾…

Întrebare, pentru șefii Rompetrom: Considerând cele de mai sus, câtă apă a ars motorul meu? Bine, știu, a intrat mai multa benzină pentru că s-a dilatat rezervorul, pentru că și eu precum orice alt șofer responsabil îmi parchez mașina cu roţile-n sus în soare… plus că a pus benzină până și pe conducta de la rezervor… de fapt a intrat benzina până-n motor, de aia am reușit să pun 55 de litri.

Deci adio Rompetrol! Pentru mine nu mai existați, am să prefer să merg precum fomistu’ cu becul roşu-n bord decât să alimentez de la voi. Cei ce-și iubesc cât de cât mașina ar face bine să ia aminte!

Jalnic

2011-10-30T22:54:00.002+02:00

M-am uitat la meci sperând sa piardă FC becali din nou ca să-l văd cum i se umflă venele în cap… doar că… Fanii strică tot… aceste amibe, aceste ființe subdezvoltate strică absolut tot, sportul se duce de râpă din cauza acestor golani! Ceea ce s-a întâmplat azi este pur și simplu degradant… dezonorant…

În primul rând cum a organizat FC Petrolul meciul? Cum a putut ajunge suporterul ăla din tribună până la mijlocul terenului fără să vină nimeni după el? A alergat 30m nestingherit și l-a lovit cu pumnul în cap pe Galamaz. Pentru ce? De ce? Pentru că Galamaz joaca la echipa adversă? Pentru asta? Dacă mâine Galamaz se transferă la FC Petrolul o să-l considere idol, nu? Ce a făcut Galamaz? Pentru ce să intri pe teren și să lovești un jucător? Ce obții?!?

Niște vreascuri, niște golani, veriga lipsa din lanțul evoluției, ei sunt… suporterii… cei care merg pe stadion să înjure sau să se bată!

Vreau să vad ce are să i se întâmple acelui suporter, sunt curios ce are să pățească… sunt foarte curios. Mie îmi plăcea Petrolul, își făcuseră un stadion cochet, jucau frumos… dar din nou… pentru a nu știu câta oară… Fanii strică tot!

Discursul Regelui

2011-10-25T23:57:00.004+03:00

Aveam o grămadă de lucruri de făcut, în special de redactat o teză… teza, că nu scriu mai multe. Dar n-am putut să ratez discursul Regelui, slavă Vântului pentru Realitatea… sau RTV, nu contează!

Chiar dacă eram în spatele unui monitor, și priveam imagini transmise pe internet, tot am simțit nevoia să aplaud când Maiestatea Sa Regele Mihai I al României a venit la tribună. Colegii mei incompetenți se uitau precum boul… dar nu-i acuz (vezi Sarko). Astăzi a împlinit 90 de ani… doar pentru asta ar fi trebuit respectat. După un astfel de discurs, mulți dintre cei prezenți în sală ar trebui să se întoarcă la crescut găini și porci, iar alții la numărat ouă.

Primul lucru pe care l-am făcut după, a fost să aștept reacția blogosferei, eram curios să văd ce cred bloggarii cunoscuți despre acest eveniment. Intr-adevăr niște bufoni penibili, care au puterea să influențeze masele transmițându-le sub-mediocritatea lor după care se miră că cei ce-i înconjoară sunt așa de prosti.

Istoria nu e precum matematică, istoria poate fi interpretată și din acest motiv, istoria e o armă letală, care căzută în mâini controlate de minți neștiutoare poate provoca pagube însemnate. Dacă mergem înapoi în 1944, pe 23 august… dacă ne gândim doar la ziua aia, atunci ce devine Mihai? Erou? Sau Trădător?? Unii zic că a capitulat în faţa Rusiei, alții că a scurtat războiul cu șase luni… două păreri… două tăișuri… Bine… și dacă 23 august n-ar fi existat? Ce făceam? Ne naștem și noi precum basarabenii în ’91? Maiestatea Sa a făcut ceea ce trebuia făcut!

Apoi a ținut discursul în Parlament… deși Iuliu Maniu l-a sfătuit să nu-l ţină… dar ce putea face? El era Regele, nimeni nu i-a adus dovezi, nimeni nu a putut dovedi fraudarea alegerilor… trebuia să iasă în faţă și să spună că refuză rezultatul alegerilor? Ce diferență ar mai fi fost între el și orice alt dictator. A făcut ceea ce a trebuit să fie făcut!

A fost invitat la nunta Reginei Elisabeta, a onorat invitația și nimeni nu credea că se va mai întoarce, nu în condițiile climatului politic insuportabil ce fusese instaurat de comuniști. Chiar el a recunoscut acest lucru. Dar tu ce ai fi făcut? Ce a făcut Mihai? Ceea ce a trebuit să fie făcut. Sfătuit de, poate cea mai marcantă figură politică din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, Mihai s-a întors… și a fost forțat să abdice. Eu nu cred că aveau 1000 de studenți în faţa plutonului de execuție, aia a fost o gogoașă vândută… dar el a acceptat-o… a făcut o greșeala, dar dacă n-o făcea, probabil nu mai rezista mult timp… și-am pierdut/și-am fost răpuși…/și-am fost ocupați de ruși… Acum hai să ne dam cu fundul de pământ dacă a scos sau nu valori din ţară… unii zic că a scos, alții că n-a scos… bine, nici nu poți spune că imediat după și-a cumpărat o alta ţară mai mică pe care o guvernează încă în secret.

După care… în 1992, la câteva luni distanţa după ce distinsul Ион Илиеску (Ion Iliescu – PCR) a recunoscut mișelește independenţa Basarabiei în loc să proclame Unirea, Regelui îi este permisă revenirea în ţară la aproape 44 de ani după ce primii comuniști îi retrăseseră cetățenia. Și Maiestatea Sa este întâmpinat cu simpatie de către popor, moment în care distinsul Ион Илиеску decide că nu e cazul să-și piardă tronul, tron ce ar trebui păstrat „în familia comunistă” așa că-i refuză din nou dreptul de a intra în ţară… până în 1997.

Înainte de a fi prea târziu, să nu uitam că Maiestatea Sa Regele Mihai I al României a avut puterea să refuze la început jugul comunist și să nu uitam că este cu cel puțin patru clase peste tot ce se cheamă politic în România.

La mulți ani Maiestate!

PS. Imaginează-ți-i pe Băse, Elena, Boc, Ponta, Antonescu, Geoană sau Năstase încercând să-l determine să aprobe legi populiste din care să profite firmele patronate de cumnații și cumnatele lor… doar imaginează-ți-i…

Pleacă!

2011-10-20T21:28:00.003+03:00

In pauza meciului pe care FC necuratul București îl disputa în Israel, necuratul a declarat pentru tnr.ro: "Dumnezeu iți dă, dar nu-ți bagă si în poartă"! După care a părăsit nervos stadionul însoțit de tradiționalul sobor de preoți. El s-a urcat direct în limuzina ce-l aștepta cu radioul fixat pe frecventa postului Trinitas FM și a plecat în trombă către cea mai apropiată biserică. Gurile rele spun ca necuratul s-a cam saturat de Dumnezeu și de eșecurile lui, atât în campionat cât și în cupele europene. Victor - adjutantul sau - a declarat că necuratul și-a reproșat de nenumărate ori faptul că își pune echipa sa se închine meci de meci la Dumnezeu iar Acesta din urmă nu face nici o minune pentru echipă. Astfel, nu pot decât sa bănuiesc ca în aceste momente Il bagă în ședință pe Dumnezeu ca sa-l concedieze. Același Victor spune ca necuratul a vorbit deja cu Buddha că să preia locul rămas vacant, aparent în cursul după-amiezii de vineri, acesta va fi investit în funcția de "efectuator de minuni" la FC necuratul București.

Din surse sigure am aflat și prima decizie ce va fi luată de Buddha după investirea în funcție, acesta ii va mai pune două perechi de brate lui Dodel pentru că acesta s-a plâns de mai multe ori că nu poate sa bea cu spor seara în club.

Suporteri repetenți

2011-10-16T23:55:00.003+03:00

În urma declarațiilor făcute de varul necuratului – un necurat ordinar – la adresa lui Cornel Dinu – un fotbalist de legendă al lui Dinamo și al „Naționalei” – patru suporteri ai echipei Dinamo au decis să protesteze într-un mod „original”, ei s-au strecurat în vecinătatea zidurilor stadionului din Ştefan cel Mare unde au „închinat” o odă necuratului (vărului). Din nefericire pentru tinerii vandali, Ion T. Ionescu, un alt suporter înfocat și profesor de Limba și Literatura Română, trecea prin zonă. Inițial Ion T. Ionescu i-a încurajat pe cei patru tineri în demersul lor, mânat de aceleași sentimente de microbist, dar după ce a observat gramatica dezastroasă a mesajelor scrise de cei patru acesta i-a urecheat bine, i-a așezat pe rând în fund pe trotuar și le-a ținut o lecție de gramatică ad-hoc. Imediat după cei patru vandali/elevi au fost testați cu o lucrare de control, iar în urma notelor obținute profesorul Ion T Ionescu a decis să-i lase repetenți pe cei patru:

-Cu vandalii din ziua de azi domnule… vă spun, ţi-e și frică să-i mai lași liberi pe străzi! Deși cunosc bine dușmanii echipelor favorite aceștia nu sunt în stare să scrie mesaje ofensatoare către ei! Eu i-am testat pe cei patru și să știți că ei cunoșteau bine cântecele și poeziile ce se recită în galerie, dar când i-am pus să le scrie… dezastru domnule, dezastru. Făceau niște greșeli grave… scriau „nu e” legat și adăugau de la ei un „i” și-l înlocuiau pe „n” cu „m”… Ca să nu mai vorbesc de îndemnurile ce le foloseau… vreau să vă spun că ei îi îndemnau pe suporterii adverși să se sinucidă într-un mod cât se poate de ciudat, îi îndemnau să „sugă nula”! Eu înțeleg că cineva se poate curenta dacă bagă degetele în priză, dar cum poți să mori dacă atingi nulul… eu nu-mi pot da seama! A declarat profesorul Ion T. Ionescu după ce i-a predat personal lucrările de control semnate de cei patru tineri directorului liceului unde tinerii erau înscriși.

Stupid people

2011-10-13T20:02:00.003+03:00

Doar ce am vorbit de asta… fix azi mi-a adus aminte Bianca de ce vorbisem – pentru că eu sunt și bătrân și ocupat (în același timp) – și tot azi găsesc noi „specimene”.

Evz.ro ne informează: „Rețeaua de date și voce a Orange întampină probleme la nivel național…” Din punctul meu de vedere știrea aia, chiar dacă avea 5 rânduri strangulate de reclame complet inutile, era suficientă. N-am nevoie să aflu mai multe. Doar că, jurnaliștii (care cel mai probabil au terminat Politehnica, Construcțiile sau ASE-ul) au simțit nevoia să bage un „update”, adică au simțit nevoia să actualizeze știrea, că să vorbim română. Apropo de asta, mă enervează la culme știrile actualizate, când deschid știrea și citesc întâi actualizările și apoi știrea în sine… e foarte… foarte prost gândită.

Respectivele actualizări erau parcă rupte din rubrică „De vorba cu cititorii”: Primul cititor – care se plictisea prin casă, aș adăuga eu – care a fost selectat ne informează că a încercat mai bine de jumătate de oră să sune, dar nu a reușit. Decis fiind să comunice a trimis SMS-uri, convins fiind că așa sigur va reuși, doar că a eșuat din nou. Din nou, dacă eram ziarist, tăiam știrea acolo, dar cel ce a publicat-o a simțit nevoia să o duca până la capăt publicând prostia omenească: „SMS-urile nu au plecat fiind marcate de smartphone cu semnul exclamării”. Domnule Prost nr1, va mulțumim pentru contribuție, lumea va fi un loc mai bun de mâine, mai ales la auzul vestii că dumneavoastră dețineți un „smartphone”. Mula mea, oricum ar fi, am văzut și eu că un telefon mult mai prost afișează același semn de exclamare dacă nu reușește să trimită SMS-ul.

Altă întâmplare, același subiect: socializam (pentru că în ultima vreme am fost acuzat că m-am transformat în țestoasă) cu un coleg de ~~laborator~~ suferință care îmi povestea cum și-a făcut abonament la Orange și ce probleme a avut după aia, dintre care… cea mai mare problema a fost, citez: „când să-mi bag cartela în iPhone… îmi dă eroare”. Din nou… mulțumesc pentru informație, simt cum mi-a crescut IQ-ul odată ce am asimilat aceasta informație. Ce m-aș fi făcut eu dacă nu știam că tu ţi-ai luat iPhone? Pentru sănătatea ta mintală, un „când să-mi bag cartela în telefon mi-a dat eroare” ar fi fost arhi-suficient.

Ultima întâmplare… răsfoiam trafictube.ro și am găsit un clip… m-am uitat, mi s-a părut că autorul a exagerat și am urmărit un pic comentariile, să văd ce crede lumea. Am fost plăcut surprins să găsesc un comentariu care relata o scurtă întâmplare, nu-mi mai aduc exact aminte cum suna dar trebuie să fi fost ceva de genul: „asta-i nimic frate, mie mi s-a întâmplat o faza la fel, eram primul la semafor, am ambalat motorul și am plecat în forță… când m-am uitat în bord… mi se aprinsese becul de la traction control” Bine tu, șmechere care nu ești altceva decât cel mai șmecher bos de pe lumea asta… ai T-C și ce ti-ai zis tu? Dacă nu scrie mare pe mașină că e dotata cu așa ceva măcar să mă laud, nu? Cui îi pasă că ai așa ceva? Și încă un lucru, tu când pleci de la semafor stai cu ochii în bord să vezi ce becuri se aprind? Ba mai mult, merg mai departe și zic că nici o mașină pe lumea asta nu ar trebui să aibă bec care să semnaleze intrarea în acțiune a unui sistem de siguranță. Ce urmează? Să frânez cu ochii în bord să vad când se aprinde becul pentru ABS? Și în aceeași idee, ăla când dă cu mașină în zid, ce face? Se uită în bord să vadă dacă-l avertizează mașina că acționează airbag-urile? Astea sunt sisteme suplimentare de siguranță, nu trebuie să aibă becuri ca să te uiți după ele în bord, trebuie să le simți în timp ce ții mâinile pe volan.

Coaie, e ora 7

2011-10-11T00:00:00.002+03:00

Bine, e greu să fii sclav… când ești sclav nu mai ai prea mult timp de chestii gen blog… dar mă rog. Am mai scris eu pe aici cum mă culc târziu în noapte și mă trezesc înaintea găinilor… și cum o fac în mod regulat, mi-a intrat în reflex, deci zi de lucru sau sfârșit de săptămână eu la ora 6-6.30 mă trezesc, fără să fie nevoie să sune ceasul.

De obicei, sâmbăta e ziua în care îmi mai curat cameră și ocazional hainele (nu e chiar așa, dar ar trebui să fie, da-i în pula mea de francezi, să mă simtă și ei pe mine). Sâmbăta trecută am urmat programul normal, m-am trezit, m-am spălat și am coborât la loja ca să împrumut aspiratorul să-mi fac curat în cameră. Nici nu m-am gândit să mă uit la ceas sau ceva…

Revin, cuplez aspiratorul pe hol și încep să fac curat… 5, 10, 15 minute… fix când apucasem să îndoi furtunul într-un mod mai mult decât bizar și reușisem să mă încolăcesc bine cu cablul, asta în timp ce trăgeam de aspirator ca să am o raza de acțiune mai mare, se oprește. Inițial am crezut că au sărit siguranțele… dar aspiratorul era cuplat pe hol, deci am eliminat repede posibilitatea asta… până să apuc eu să fac un „raport al situației” mă trezesc cu câtamai arabu la ușă… papucei cu vârful îndoit (erau așa de colorați încât le mai lipsea un clopoțel în vârf) pantaloni de pijama murdari de la primul până la ultimul fir de plastic din ei, un tricou extrem de negru… barba aproximativ deasă… dunga de la pernă pe faţă… ochii roșii… păr vizibil nearanjat… Se ținea cu o mână de tocul ușii mele și încerca să-mi vorbească - de aici mi-am dat seama că nu vrea să mă omoare. După ce și-a tras un pic sufletul mi-a spus într-o francezo-arabă pură:

-Coaie, în pula mea, e ora 7 dimineața, ești nebun? E sâmbătă în morți… lăsa-ne să dormim liniștiți… îţi faci curat pe la prânz…

Ce nebuni francezo-arabii ăștia… cum să dormi frate sâmbătă dimineață la ora 7?!?

Știu

2011-10-02T12:34:00.005+03:00

Trăiești într-o tara de căcat… Știu! Guvernul se rupe în patru ca să-ti mărească taxele… Știu! Băncile fac cămătărie legală… Știu! Seful își bate joc de tine… Știu! Nu ești altceva decât un plângăcios… Știu! Ai impresia că trăiești într-o ţară de tot căcatul… GREŞIT!

Dăm legătura trimisului special în ţara care le depășește pe toate „One country to be mai de căcat decât them all”… armin, ai legătura:

Aici, dacă poporul vrea să se răzbune pe sistem iese în stradă și paralizează centrul orașului într-o sâmbătă, pentru că atunci toți mișună cu treburi prin oraș. Apoi unii se răzbună pe ceilalți după care o dau la pace își dau unul altuia acadele de supt și pleacă acasă fericiți…

Prima dată s-a aprobat o paradă care a paralizat câteva străzi din centru, motivul? Chinezii au vrut să-și sărbătorească ziua națională. Hai să zicem că nu-i foarte grav… să zicem doar, o mână de oameni provenind din aceeași ţară se strâng își desemnează un lider care merge la primărie și-i înmânează primarului o hârtie cerându-și dreptul de a defila pe stradă în cinstea zilei naționale. Primarul acceptă!!! Pentru că vorba aia: casa mea, e casa ta! (în mula mea, că doar de aia a plecat din China, ca să-și înființeze altă Chină în altă parte a lumii unde să trăiască după aceleași legi, un pic modificate… stat în stat, e posibil? în mula mea, normal că e!)

Chinezii au ieșit în stradă, au defilat cu câteva steaguri, vreo câteva figurine de hârtie, au aruncat cu confeti… o oră și un pic, cin-cin și hai, înapoi la magazin… vorba aia, cât să petreci? Cine mai vinde orez francezilor?!?

După care… O SFINTE CĂCAT! Îmi suna atât de ciudat… adică hai, le permiți chinezilor să-ti blocheze orașul o oră și ceva, vai ce prieteni suntem acum, să nu uitați să va plătiți taxele și impozitele, dar cretinii le-au permis prostituatelor să-și organizeze un marș de protest!!! Nu glumesc, pe cuvânt de cercetaș! (sau cercetător, mă rog, e tot una). Toată lumea știa că în jurul stadionului găsești păsărică de cumpărat, în special după lăsarea serii… Doar că… dintr-o dată… au început raidurile împotriva lor… până când s-au supărat și au ieșit în stradă să protesteze!!! Iar primăria le-a permis!!!

Trebuie să menționez că în ţara unde primăria permite prostituatelor să protesteze, cea mai veche meserie din lume este încă ilegală, pedepsită prin lege și curvele nu plătesc taxe sau impozite.

armin cu role

2011-09-28T21:47:00.000+03:00

Revenind la nemuritoarele povesti din liceu, nu știu cum de mi-a scăpat mie asta… dar mă rog, s-a întâmplat, asta-i o dovadă în plus că nici eu nu sunt MM Stoica, că dacă eram, nu uitam… Dar mă rog…

Ei bine, prin liceu, colegul meu de bancă, Mr.President (povestea poreclei, altă dată), avea o chitară (glumele proaste făcute pe această temă, tot altă dată). Băi și cânta cu ea… bă da cânta… și știa ce face. Îmi amintesc că mergeam pe la el să învățam împreună (a se citi să-mi iau muzică, filme și jocuri) și de cum intram în casă mă lua cu faze de genu’: „hai să-ti cânt ceva la chitară, să vezi ce-am învățat să fac”, eu cum sunt foarte talentat într-ale muzicii, adică… foaaarte… (practic MM Stoica e cel mai bun, exceptând muzica, acolo l-am depășit eu), mă rog, tăind căcatul scurt, de fiecare data nu făceam altceva decât să-l încurajez pentru că la mai multe nu mă pricepeam și nici nu mă ajuta talentul.

Mr.President a exersat, apoi a dat încercat marea cu degetul și în final…

Acum nu fi scârțar, da și tu măcar un like, nu de alta dar pe când eram noi colegi de bancă și ne organizam ca să copiem mai eficient unul de la celalalt ne-am și înțeles asupra unui aspect: el îmi va cumpăra mie role după ce va deveni celebru… atât îmi doream eu la vremea aia… role… Și acum, ce naiba, n-ai vrea tu să primesc și eu role?!? Promit să mă filmez mergând pe ele, după care mai promit să pun clipul pe net… Promit!

Plus... bonus: www.davillaandbarac.ro Enjoy!

Bă, Atenție!

2011-09-26T17:20:00.002+03:00

Conține plumb și saci cu nisip ca să reveniți cu picioarele pe pământ!

Toată lumea vorbește despre nanosecundele celor de la CERN, cum s-au strâns ei sub pământ și i-au dat cu tifla jupanului Albert. Moment în care, probabil vreun june cercetător, a ieșit la suprafață și a strigat în gura mare: „Călătoria în timp e posibilă!!! Evrica!!! Abia aștept să mă întorc 8 ani în timp ca să-mi iau o nevastă și să văd ce ar fi însemnat viața mea dacă n-aș fi fost cercetător”, bine, e posibil ca ultima parte a exclamației să fie pură speculație din partea mea, deși…

Jurnaliști de tot felul au început să care știrea în lung și-n lat, plebea a început să viseze la călătorii în timp și uite așa se explica balele de pe tastatură. Aici în lumea fizicienilor e liniște deplină, toți își văd de treabă, ăla are grija de teorema lui, ălalalt își vede liniștit de laserul lui în vreme ce ăstalalt se chinuie să interpreteze ultimele determinări (pe facebook), nimeni nu e încântat, nimeni nu e extaziat, nimeni nu e excitat… și cel mai important, nimeni nu caută în arhivă numerele extrase la loterie ca să se întoarcă înapoi în timp și să joace „la sigur”. Până și pisica s-a îmbolnăvit iar, asta ca să pună capac la toate, asta ar fi dovada supremă că fizicienilor li se cam rupe de câteva nanosecunde.

Bine, nu sunt eu cel mai expert în relativități & shit, dar un lucru e știut de orice cercetaș în parte, demarezi experimentul doar după ce ai cercetat și explorat un pic domeniul, știi ce faci și știi cam ce rezultate ar trebui să obții. După, iei datele și le analizezi. Ajungi la o concluzie, după care o iei de la capăt și repeți totul de câteva ori. Dacă și doar dacă în fiecare caz ai obținut aproximativ același lucru, atunci poți spune că exista o tendință înspre ceea ce crezi tu, dar asta nu înseamnă că ăla e adevărul.

Pentru că respectiva tendință să se concretizeze trebuie ca rezultatele tale să fie validate, iar asta e un proces extrem de anevoios. Nu spun că elvețienii și italienii ăia habar n-au să seteze un experiment, am foarte mare încredere că l-au pregătit cum se cuvine, dar eroarea înregistrată este foarte mică, sunt foarte multe etape în experimentul lor și în final, rezultatele obținute depind prea mult de aparate relativ instabile. O eventuală concluzie a lor ar suna cam așa: „ținând seama de masa particulelor testate, de distanţa foarte mică de-a lungul căreia particulele au călătorit și de nanosecundele noastre, credem că Albert nu fumase suficient când a postulat relativitatea”. Mula mea, rahat de taur!

Poate au descoperit o viteză mai mare decât a luminii, sau poate că o eroare a dus la rezultatele lor. Dar dacă reușesc să-și confirme rezultatele atunci teoria relativității va fi adaptată alături de încă câteva legi, nicidecum bazele fizicii vor fi schimbate precum susțin unii jurnaliști (care au terminat Politehnica, ASE-ul sau Construcțiile). Adaptăm legile și mergem mai departe, iar dacă asta se va întâmpla, va reprezenta un pas extrem de mic înainte, intr-adevăr va deschide noi dimensiuni, dar să afirmi că o eventuală teleportare în timp va deveni posibilă… e ca și cum ai trece de la arcul cu săgeți la scutul de la Deveselu.

Dar, mula mea, la ce să te aștepți de la niște „jurnaliști” care relatează pe larg tendința lui Adi de a trage pe nas linia ofsaidului ca să poată marca mai ușor? Aha… te-ai prins? Tendință?!? Vezi ce am făcut aici?!?

A fura furare… din prima încercare

2011-09-21T22:22:00.001+03:00

Cârcotașii s-au întors pe sticlă… mă bucur să-l văd din nou pe Șerban, mă bucur că e bine, sănătos.

Dar acum să trecem la răutăți… de fapt și de drept Șerban și-a înscenat acel accident la schi în Austria, el de fapt a fost acolo și s-a operat într-o încercare disperată de a-și implanta ceva umor. Din păcate, cu regretele de rigoare, țin să va anunț… că operația lui Șerban a eșuat. El s-a întors din Austria tot fără umor, la fel cum a plecat.

Cel puțin asta e o explicație pe care o găsesc eu faptului că cei doi au „împrumutat” ca să zic așa ceva glume de la tnr.ro

armin cel corupt

2011-09-19T19:26:00.002+03:00

Azi am acceptat, pentru prima oara în viața mea, mită! Azi am fost mituit… de către un gândac! True story! Hai să-ţi povestesc:

M-am întors, după cum amicul meu Antonio a punctat – în „căminul ororilor”, pe care l-am găsit neschimbat în materii de condiții oferite dar cu un mic surplus la capitolul ocupanți, anume câțiva gândaci. Nu știu exact dacă s-au cuibărit în sertarul meu (a se citi cameră) sau sunt cuibăriți pe undeva prin cămin, dar cert este că azi îmi preparam ceva mâncare când am dat peste el… a căzut de undeva, de prin merindele mele probabil. Eu mă uitam la el, el se uita mirat la mine probabil întrebându-se de ce nu l-am strivit încă… ei bine, pentru că aveam farfurii în mână, n-aveam cum, până am pus eu bine farfuriile el a rupt-o la fugă… eu, după el. El fugea pe frigider, eu zguduiam frigiderul și cuptorul cu microunde – cel mai bun prieten al bărbatului necăsătorit – cu lovituri imprecise, dar puternice. Măcar atât!

Cumva-cumva a reușit să scape încă viu sărind de pe frigider, dar nu m-am dat bătut, la-m fugărit în continuare. A încercat să se facă pierdut pe podea, crezând că-i folosește la ceva faptul că are culoarea asemănătoare cu a pardoselii… aiurea, dansam step în urma lui, sigur i-a căzut tencuiala vecinului de sub mine – sigur îţi zic. Și, într-o încercare disperata de a scăpa, m-a dus la comoara lui și mi-a predat-o în schimbul vieții sale. Mai precis s-a urcat pe calorifer și a intrat între elemenţi unde nu-l mai puteam ajunge din cauza grilajului. Uitându-mă după el, i-am descoperit comoara. Greu… foarte greu m-am acceptat învins, de un gândac, și l-am lăsat în viață în schimbul comorii. Problema era că, la fel cum era și mituitorul meu – gândacul – comoara era între elemenţii caloriferului, greu accesibilă, doar că… inginer fiind am dezmembrat rapid un umeraș din sârmă, mi-am confecționat o tijă și cu ea am scos afară prețioasa comoara.

Ehei, dragii arminului… de azi sunt mai bogat cu 20 de euro cenți! O să-i folosesc pentru a plăti prima rată la un spray împotriva gândacilor cel mai probabil…

Morala? Nu dați şpagă, că-și cumpără şpăgarul ustensile de exterminare cu şpaga voastră!