miercuri, mai 27

Mesaj din viitor

  Recent am primit un mesaj din viitor de la ENEL.


  Nu știu exact cum au reușit cei de la ENEL să călătorească în viitor, dar sunt foarte curios să aflu. Și cel mai important, curentul consumat pentru a se propulsa în viitor, mi-a fost facturat și mie? Sau nu?

luni, mai 25

Roșii și timbre

  Sunt momente în care nu-mi doresc decât un ciomag cu spini otrăviți ca să pot îndrepta anumite persoane. Este tot ce-mi doresc mai mult și mai mult! Am dat peste mulți oameni care, prin comportamentul lor față de mine ori alte persoane, m-au determinat să cred că nu merită nimic mai mult decât să fie trase pe roată precum Horia.
  Cum eu am simțit nevoia de a avansa semnificativ în carieră, a trebuit să dau din coate ca să-mi și fac loc, iar acum am ajuns în frumoasa postură de a aduna adeverințe medicale, caziere, probe de sânge, declarații de la părinți dar și vecini. Mulți știți despre ce vorbesc, restul urmează să aflați.
  Încep cu cazierul judiciar. Aveam o vagă impresie că-l pot obține de la Poliție, dar nu eram extrem de sigur. Ca un fraier incomensurabil ce sunt, încerc să caut informații pe net. Fatal error! Site-ul Poliției merge de parcă energia i-ar fi furnizată de 2 hamsteri ce aleargă în interiorul unei roți. Noroc că astfel de informații mai sunt disponibile și pe alte site-uri. Așa am aflat că trebuie să achit o taxă de 10 lei (plus încă 5, pentru că… Poșta Română) plus un timbru fiscal în valoare de 2 lei.
  Mă duc până la Poștă, stau la coadă, ajung la ghișeu unde întâlnesc cea mai plictisită, sictirită - și așa mai departe – poștăriță din România:
-Bună ziua doamnă, vreau și eu un timbru fiscal de 2 lei și să plătesc taxa pentru cazierul judiciar.
-Nu avem! mi-a răspuns ea cu un sictir ieșit din comun. Doar atât! Fără alte explicații, fără alte soluții, mai avea puțin și striga: „următorul”.
  M-am enervat instant! Am început să-mi caut ciomagul, dar imediat mi-am dat seama că o astfel de faptă ar putea să nu fie privită cu ochi buni de polițiști, judecători și în final de gardieni. Așa că:
-Bine, atunci un kil de roșii, vă rog! Dar să nu fie foarte mari, să fie mai potrivite! Nici mari, nici mici! Potrivite!
-Dar unde te crezi domnule? La piață? Aici e poștă! a venit imediat răspunsul poștăriței
-A, mă scuzați doamnă… am crezut că… Mii de scuze! Atunci am să vă rog să-mi dați un timbru fiscal în valoare de 2 lei!
-Domnule, dumneata nu înțelegi că nu avem?
-Îmi cer scuze din nou doamnă, dar acest timbru fiscal nu cumva este „șpaga” pe care o cere statul pentru aproape toate operațiunile pe care le fac eu prin intermediul lui? Vreți cumva să-mi spuneți că eu nu pot da șpagă statului? Nu se poate așa ceva! Dumneavoastră nu vă faceți treaba cum trebuie! Sunteți plătita complet degeaba! Daca ați observat că se termină aceste timbre, de ce n-ați comandat altele? Chestiile astea mai au puțin și devin necesare și când cumpărăm hârtie igienică! Nu se poate să nu aveți așa ceva!
  N-am putut să mă abțin, a fost absolut incredibil! Cum paștele mă-sii să nu ai timbru fiscal? Cum paștele mă-tii să-mi vorbești așa? Ca funcționar public, ar trebui să știi că se mai poate plăti contravaloarea timbrului la Trezorerie sau la CEC. Dar nuuuu, tu pur și simplu o faci pe neștiutoarea și-mi zici că nu ai și că trebuie să mă descurc eu altfel. Dar oare cum? Să merg la Poliție și să încerc să-i dau o șpagă polițistului? Ca să accepte să-mi elibereze cazierul și fără timbru?? Ce alegere inspirată!
  Dacă tot spune lumea că România este cu 50 de ani în urmă, eu sunt ferm convins că asta se datorează instituțiilor statului care sunt cu 100 de ani în urmă. Cum să n-ai un site bine alimentat cu informații? Cum să nu-mi permiți să plătesc cu cardul la Poștă??
  Pe vremuri, după ce bancherii au introdus bancnotele, oamenii au fost reticenți la această schimbare. Cum să renunțe ei la monezile din aur sau argint în favoarea unor bucăți de hârtie? Ce valoare are o bucată de hârtie comparata cu o monedă? Pur și simplu nu reușeau să înțeleagă. Ei bine Poșta Română abia a reușit să se acomodeze cu bancnotele! Sunt cu 120-150 de ani în urmă!

  A trebuit să plec fără timbru… și fără roșii… și amenințat de un bătrânel suferind de Parkinson – agentul de pază de la Poștă. Dacă tot nu acceptă ei păți electronice și paza le este asigurată de septuagenari, sunt curios cum s-ar descurca în cazul unui jaf. Sunt extrem de curios. Așa de curios încât îmi vine să-mi trag o cagulă pe cap.

sâmbătă, aprilie 25

Servicio = țeapă

   Am intrat în epoca telefoanelor inteligente cu un HTC, care la un moment dat n-a mai reușit să facă față cerințelor mele. Astfel că l-am înlocuit cu un minunat LG Nexus 5. M-am scremut și m-am scormonit în cur pentru telefonul acela. Am pus ban lângă ban în timp ce prospectam piața. Căutam detalii despre toate telefoanele existente în oferta magazinelor din momentul respectiv, căutam review-uri pe net, păreri, probleme frecvente. Până la urmă am hotărât să iau Nexus-ul.
   Cu suficient de multe bug-uri marca google, telefonul s-a comportat relativ bine, până în momentul în care am vrut eu să fac un pustiu de bine și din dorința de a ajuta un pacient am dat 543562 de telefoane într-o zi. După cel de-al 543562-lea apel, mulțumit că am rezolvat problema, am vrut să bag telefonul înapoi în buzunar, însă nu l-am nimerit. Așa că telefonul a căzut pe asfalt cu clapeta husei deschisă și așa am reușit să-i sparg Gorilla Glass.
   Căutând un service unde să-l repar, am ajuns la nenorociții de Sevicio. Angajații Servicio m-au asigurat că ei nu utilizează decât componente originale și că prețul de 500 de lei cerut pentru a-mi schimba Gorilla Glass-ul cu tot cu display reprezintă contravaloarea unei piese 100% originale. La vremea respectivă susțineau că „nu se pot face de râs folosind piese contrafăcute”.
   La 2 zile după ce mi-au montat noul display am constatat că rama lui deja se crăpase! Asta deși îmbrăcasem telefonul în perne! O săptămână mai târziu display-ul deja începuse să-și arate limitările: culori șterse și screen-bleed.
   Furios, m-am întors la Servicio. Foarte amabili, mi-au explicat că nu e vina lor. Mult mai amabil decât ei, le-am explicat că nici vina mea nu e! Iar un display ce a fost folosit doar o săptămână nu are cum să se comporte în halul acela. Cum eu am fost mai amabil decât ei, mi-au înlocuit iar display-ul! Când mi-au înapoiat telefonul am instalat o aplicație pentru testarea ecranului. În mijlocul ecranului aveam pixeli lenți, rămâneau în urmă cu o secundă față de ceilalți. Cam vreo 35-50 de pixeli pe centrul ecranului. I-am arătat imediat asta „inginerului”. A aberat el o vreme, că e de la aplicație, că e de la PLM-n primejdie, că e de la radiația solară, că e de la zei și dumnezei…
   Sătul de scuzele penibile pe care mi le ofereau și nefiind în stare să fiu din nou „amabil”, am acceptat noul display și am plecat. Mă gândeam că aș putea să dau și eu o țeapă mai departe și să-l vând susținând că are garanția valabilă. Dar… nu m-a lăsat inima. Mă tot gândeam că poate-și investește altul ultimul ban pentru telefonul meu reparat prost cu piese contrafăcute de către „specialiștii” de la Servicio.
   Display-ul a funcționat încă câteva zile după ce a expirat garanția ce mi-o oferiseră „specialiștii” de la Servicio. Acum display-ul nu mai răspunde la comenzi.

   Mulțumeeeeeeeeesc Servicio! 

vineri, aprilie 24

Pasiunea te omoară

   Auzisem pe undeva zicala asta, dar nu mai sunt exact sigur pe unde anume. Bine, eu nici acum nu cred că pasiunea mea pentru biciclit ar putea să mă omoare. E oarecum imposibil. M-au lovit deja 3 mașini și… I’m still cycling! Dar cred că am trecut foarte aproape pe lângă moarte… deși iar nu sunt sigur.
   Vara trecută am încălecat pe o șa, apoi cu tot cu șa m-am urcat într-un vagon de tren și am coborât la Sinaia. De acolo am început să urc prin pădure, ținta fiind Cetatea Râșnovului. Plănuiam să merg prin pădure până la Râșnov.
   Mi-am făcut un traseu, l-am încărcat în telefon, m-am asigurat cu camere de schimb, pompă și ceva mâncare și am pornit la drum. Prin pădure, acolo unde toți copacii arată la fel, am pierdut marcajul de câteva ori, mi-am vomitat plămânii din cauza pantelor mult prea abrupte pe care trebuia să le urc, am reușit să mă umplu de noroi… Dar în final am ajuns în Râșnov. Pe măsură ce mă apropiam de oraș, tot întâlneam semne ce mă avertizau să nu hrănesc animalele sălbatice. Dar eu nu aveam de gând să hrănesc animalele sălbatice, pentru că aveam doar 3 sandvișuri în rucsac. După ce că aveam puține, să le mai dau și lor? No way! Așa că treceam nonșalant pe lângă panouri, concentrându-mă pe a nu mă pierde iar prin pădure. Pentru mine era clar, cu cât sunt semnele mai dese, cu atât sunt mai aproape de oraș.
Little did I knew…
   Reușesc să ies din pădure cu cel puțin 3 kile de noroi în plus. Într-o inspirație extremă, îmi curăț doar puțin furcile de noroi, cât să se poată învârti roțile și-mi continui drumul până ajung la o fântână. Abia acolo m-am oprit ca să curăț mai bine bicicleta.
   În timp ce frecam de zor, un localnic ajunge la fântână și văzându-mă plin de noroi, întreabă:
-No, dar… de unde vii matale?
Îmi trag puțin sufletul și-i explic omului cum am intrat eu în pădure pe la Sinaia și cum am mers printre copaci și pe poteci până aproape de Râșnov…
-No, dar nu ți-e frică de ursi? Mă întrebă din nou localnicul…
-URȘI?! Pe aici sunt… URȘI?!? Vorbești serios?! Sunt URȘI?!



   Probabil că în felul acesta poate să mă omoare pasiunea mea. Dacă s-ar putea să nu mai fie urși… aș fi așa de fericit… căci traseul este absolut superb. Atât de superb încât am și uitat să pornesc camera până pe la cabana 3 Brazi.