duminică, decembrie 8

De ce emag?

   Într-o vreme, nu de mult, mă răzvrătisem împotriva lui emag. Aveau prețuri prea mari și începusem să cred că merită să aștept două-trei zile ca să-mi vină produsul de la furnizor. Dar recent, m-am lovit de o problemă… eu chiar nu știam de chestia asta, credeam că emag-ul sunt mai bulangii și țin ei prețurile sus că așa vor ei…
   Am vrut un alt mouse wireles. Am găsit o marcă cam no-name, dar mi se părea a fi ok, pentru că mai avusesem un mouse de la aceeași firmă și a rezistat destul de bine. Am efectuat un scurt sărci pe internet și am găsit cel mai mic preț la cei de la PCFun, aka PCGarage. L-am comandat, am mers la sediul lor și l-am ridicat.
   Ajung cu el acasă și constat că este construit extrem de prost. Dar extreeeem de prost. Este prevăzut cu un buton dpi, pentru controlul rezoluției care e poziționat fix pe burta mouse-ului. Adică când clickez acționez și butonul dpi. Îmi zic în gând… „căcat!” Îl bag înapoi în cutie ca să-l returnez.
   Ajung din nou la depozit, sunt întâmpinat de un domn extrem de plictisit. Îi recit problema și-mi spune franc că nu-mi returnează nici un ban. De ce? Pentru că eu am cumpărat produsul printr-un anume „comerț la distanță” iar ei nu sunt obligați să-mi returneze nici un leu.
   Zdrang! Nu știam asta!!! Dar acum știu…

   Ce a urmat după? Plângere la ANPC (cu șanse minime de rezolvare favorabilă mie) iar de azi înainte sunt fan emag! 

marți, noiembrie 19

Exclusiv

   În premieră! Exclusiv! Breichin niuz! Rămâi prost dacă nu dai clik aici! Etc. Etc. Marea știre de interes național este că am intrat în posesia declarației pe care Victor „6-6” Pițurcă o va rosti în fața presei după returul barajului cu Grecia pentru CM’2014 din Brazilia:

-Păi oricum, România NU a avut drept obiectiv calificarea la CM’2014! Deci ar trebui să fim mândri și să ne bucurăm de faptul că am ajuns până la baraj!

luni, noiembrie 18

Curaj și eroism

   Nebuni nu există doar în Statele Unite… există și prin alte țări… Un articol prezintă întâmplarea, iar eu citez din articol:
„Un jurnalist de la Liberation a declarat pentru postul de televiziune BFMTV că doi agenți de pază de la intrare s-au ascuns imediat în spatele biroului lor, când bărbatul a scos arma, și nu au reușit să-l vadă prea bine” – am încheiat citatul…
Hahahahahahahahahaha… Bienvenue en France (la pays des lâches) !

   Un om a spus o dată: „Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc!” iar eu spun acum: „Dați-mi un tanc și eu voi transforma Franța în colonie”

duminică, octombrie 20

Domnul VP

   52 de ani, neoplasm laringian, iradiat și declarat inoperabil. Este doar unul din sutele de pacienți ce ne trec săptămânal pragul. Dar, de data asta, domul VP, reprezintă un caz special.
   Având în vedere gravitatea cazului i s-a recomandat un program de control mai strict după terminarea tratamentului. Domnul VP a luat foaia cu recomandări și dus a fost. Primul control era programat la o lună după încheierea tratamentului, al doilea peste încă o lună, al treilea peste încă o lună și tot așa până la un an, apoi din două în două luni. Doar că, domnul VP a considerat că odată externat e și vindecat și dus a fost.
   L-am întâlnit din nou, la aproape patru luni de la externare. Aștepta la control. Din nefericire, nimerise o zi foarte aglomerată. Am stat un pic de vorba cu dumnealui, era foarte nerăbdător, nemulțumit de faptul că trebuie să aștepte așa de mult. Voia să plece cât mai curând posibil. Am observat că existau anumite probleme, boala dădea semne de agravare. I-am explicat că trebuie neapărat să revină pentru a vorbi cu domnul doctor, iar de acolo a început cearta:
-Păi am mai venit o dată, și erați în concediu, nu era nimeni aici! Ce fac, vin să nu găsesc pe nimeni? De ce m-ați mai chemat? Să mă uit la ușă?
-Domnule VP, chiar dacă eram în concediu, un alt medic ne ținea locul, trebuia să întrebați și să așteptați să vă consulte!
-Și acum de ce trebuie să mai aștept, de ce nu poate să mă vadă?
-Domnul doctor are alt program astăzi, programul este înscris pe foile pe care le-ați primit, de ce nu v-ați uitat în foi, domnule VP?
-N-am știut!
-V-am arătat foile și v-am explicat tot ce era de explicat înainte să vă dăm ieșirea din spital, nu se poate să nu fi știut, domnule VP! Cu părere de rău, trebuie să va rog să reveniți într-o zi de miercuri, oricare ar fi ea, dar cât mai curând posibil, iar o eventuală programare, nu e necesară, doar trebuie să veniți!
-NU MAI REVIN! ACUM SAU NICIODATĂ!
-Domnule VP, este foarte important ca domnul doctor să vă consulte, trebuie să reveniți!
-MĂ DOARE-N COT! NU MAI REVIN!
Următoarele fraze le-am rostit în gând, în timp ce mi-am încordat o mare parte din mușchi ca să mă abțin cât mai eficient posibil: „Băi bulangiule, noi ne rupem spatele pentru tine, ne luăm salariile o lună da și patru ba, iar tu vii aici să-mi spui că te doare-n cot? Păi ia ignoră tu ce-ți zicem noi să vezi cum îți urcă durerea de la cot la gât și atunci să știi că nu se mai tratează la noi ci la biserică!”
   Nu am mai putut să suport tonul agresiv pe care îmi vorbea, eram sigur că se abținea să nu-mi arunce cuvinte mai urâte și i-am înapoiat hârtiile:
-Domnule VP, miercurea este zi pentru controale, vă rog insistent să reveniți atunci!

   Eu știu cât de groaznic este să stai și să-ți aștepți rândul… dar să nu crezi vreodată că stau degeaba cât timp tu aștepți. Iar așteptarea asta se datorează faptului că nu avem secretară care să ne aranjeze pacienții. Iar pentru asta nu ești tu, pacientule, de vină și nici noi. Nu putem da vina mereu pe sistem, dar momentan nu am găsit nicio cale de a combate cozile interminabile din fața cabinetului.
   Rugăm răbdare și ceai.


   Iar altfel spus, sticky-note: când vezi sala plină cu pacienți, să nu faci greșeala de a le da de înțeles că cei care se simt rău or să între înainte, că brusc îți leșină toți!

luni, octombrie 14

Cum să ruinezi o mașină

   Am avut ocazia de a mă urca într-un 208 nou-nouț. Mașina e chiar faină… arată bine și are câteva inovații destul de interesante. E cam mică și înghesuită, dar altfel arată foarte bine!
   Însă… este o mașină ruinată! Pentru mine, 208-ul practic… nu mai există! E ruinată! Bravo Peugeot, ați reușit din nou!
   M-am urcat în dreapta… deh, doctor’s orders… m-am minunat de cât de frumos arată interiorul, am privit atent culorile ce personalizează ceasurile de bord… am admirat consola centrală ce conține o tabletă tactilă care include radioul și computerul de bord…
iar apoi am încercat să-mi pun centura de siguranță…
   Am prins centura și am început să trag de ea… și trăgeam… și trăgeam… și trăgeam… și nu găseam piesa metalică cu care se fixează centura! Nu era pe nicăieri! Am analizat bine centura… cârligul acela nu era pe nicăieri! M-am uitat mai bine… și atunci am observat că-i lipsește acea mică capsă de plastic a cărei scop este să țină cârligul sus, la nivelul umărului, ca să-l poți atașa rapid. Fără acea capsă cârligul căzuse, între scaun și stâlpul din dreapta, până acolo unde este centura ancorată de caroserie. Și astfel, a trebuit să bag mâna printre scaun și stâlp ca să recuperez cârligul!

   Peugeot 208 e o mașină ruinată!

joi, septembrie 19

Când trăiești

   Sub deviza „noi gândim, nu muncim”… se făcea că azi rearanjam rafturile pe care doctorul șef își ține toate cele necesare într-un cabinet medical. Plăci de polistiren extrudat, fire de flodor, bucăți de plumb, vată, seringi, prezervative… și alte lucruri fără de care un cabinet nu poate funcționa. Ascunsă printre cutii goale am găsit un spray cu Lidocaină – un anestetic local, folosit de dentiști… pe mine mă foarte enervează pentru ca n-are nici un efect asupra mea.
   Acum… sunt multe lucruri ce pot fi făcute cu un astfel de spray. O anestezie locală înainte de o injecție subcutanată, spre exemplu. Dar acest produs a fost realizat pentru așa ceva… ideea este să-l folosești într-un mod cât mai inventiv. Și stăteam eu cu spray-ul într-o mână, cu cealaltă îmi susțineam bărbia și căutam soluții… Covrigei cu Lidocaină? Prea banal… Cafea cu Lidocaină? Cafeină cu Lidocaină? Nu-i o idee tocmai bună… Lidocaină în miere? Neah, e prea densă, nu o să fie asimilată…
   Și cam în momentul ăla mi-a trecut prin fața ochilor un țânțar… Ei bine…


   Și nu mi-am dat în ochi decât de 3 ori înainte să-l prind!!! Iar cabinetul nici nu a mirosit a Lidocaină decât vreo 30 de minute… pentru că am deschis ușa și un geam.


   Pentru că dacă îţi trăiești viața urmând „regulile” ai să te plictisești și n-o să ai nimic interesant de povestit! Și pentru că Lidocaina nu-i scumpă… Sticky-note: în drum spre spital, mâine, trebuie neapărat să iau niște Lidocaină!

Jurnalism de calitate

Regula numărul unu a Jurnalismului:

   Un articol în al cărui titlu se găsește cuvântul „șocant” scris cu majuscule nu poate conține nimic mai mult decât ceea ce conține un veceu ecologic la un concert rock!



Link (Atenție, o să te doară capul… rău!!!)

marți, septembrie 10

Lucruri simple

   Acum vreo… mulți ani… mă supăram mereu când eram forțat să dorm după-amiaza. Mi se părea că pierd timp prețios… timp ce aș putea să-l folosesc jucându-mă!
   Dar anii au trecut… și acum mi-aș dori să mai pot dormi în mijlocul zilei, dar nu prea mai pot, pentru că dacă fac asta, pierd timp prețios… timp pe care, după spusele șefului-doctor aș putea să-l petrec lucrând!
   Dar cum știm deja că nu este luni în fiecare zi, am reușit să prind o zi mai liberă, am mers acasă și m-am trântit direct în pat!
   Am dormit liniștit o vreme, iar apoi m-am întors de pe o parte pe cealaltă… moment în care am auzit cum a căzut ceva din patul meu, jos pe parchet. Judecând după zona din care a venit sunetul, mi-am dat seama că chestia aia căzuse fix de sub mine, de undeva din saltea… sau… din vreo stinghie a patului.
   Somnul de amiază s-a încheiat curând după… pentru că muream de curiozitate! Am luat lanterna și am cercetat cu atenție zona de sub pat. Înafară de câteva fire de praf… rătăcite… am găsit o monedă de 10 bani!!!


   HA ! Patul meu mă plătește pentru că dorm în el! 

sâmbătă, septembrie 7

Permiteți-mi să vă dau banii mei

   M-am dus azi la cumpărături. La primele ore ale dimineții… așa se întâmplă când nu petreci cu o seară înainte. Cum sunt un fan al cumpărăturilor, am intrat în magazin, m-am învârtit împingând căruciorul printre rafturi… am pus în el tot ce-mi trebuia… am mers până la o casă aproape de intrare… am plătit și am ieșit. Timpul petrecut în magazin… 37 de minute! Like a BOSS!
   În timp ce împingeam căruciorul spre Silver mă oprește un domn în vârstă, cu părul cărunt, și mă întreabă dacă nu cumva am de gând să decontez bonul de la casă, iar dacă nu… să i-l dau lui!

   Mă ce e asta? O nouă metodă de a face bani?! La ce-l folosește? E cineva, pe undeva care decontează astfel de bonuri?? Îl folosește ca să scoată bani din firmă? Care e explicația… și mai ales… cum s-a gândit el că eu mi-am cheltuit banii, iar apoi îi dau pur și simplu bonul meu, ca să-i între lui bani în buzunar... așa, fără nici un beneficiu pentru mine?! Dar ce? Banii cresc în pomi?!

miercuri, septembrie 4

Dieta perfectă

   Foarte multă lume încearcă cu disperare să scadă în greutate. Toți sunt dispuși să încerce fel de fel de „diete minune” ori tratamente mai mult sau mai puțin chirurgicale. Ei bine, eu tocmai am descoperit cea mai perfectă dietă din lume!
   Lângă Ministerul Transporturilor funcționează un mini-împinge-tava. Zi de zi când trec pe acolo văd o mulțime de oameni care așezați la coadă, așteptând să-și cumpere ceva de mâncare. Văzând atâția clienți mulțumiți mi-am zis, într-o zi în care foamea mă biruia, că trebuie să încerc și eu mâncarea gătită acolo.
   Mă așez și eu la coadă, îmi aștept liniștit rândul… și când ajung în față îmi comand piept de pui la grătar, o porție de piure drept garnitură și o salată de varză albă. Doamna ce mi-a preluat comanda a început să alerge prin prăvălie și la un moment dat mi-a pus în față o casoletă închisă. Fericit, i-am plătit, am luat casoleta și m-am dus glonț spre casă.
   Odată ajuns, m-am spălat pe mâini (chirurgical – până la cot) și m-am așezat la masă. Iar acum… „dieta minune”: Desfac casoleta… piure drept garnitură… check; salată de varză albă… check; piept de pui… canci!

   Am mâncat consolându-mă cu gândul că măcar face bine la siluetă… silueta mea aia de invidiat, adică.

marți, septembrie 3

Despre oameni și câini

   Încă un om este omorât de câinii vagabonzi (aici)… Mai rău este faptul că era vorba de un copil de doar 4 ani. Este tragic… este regretabil. Iar dacă iese în față vreo organizație de tipul „Salvați-l pe Lăbuș” care să încerce să ia apărarea acestor animale semi-sălbatice, atunci toți membrii acelei organizații merită să fie uciși cu pietre!
   Acel copil de doar 4 ani nu avea cum să provoace animalele! Nu există nicio scuză! A fost atacat fără vreun motiv anume. O haită de maidanezi, condusă de un răhățoi ceva mai agresiv i-a curmat viața pentru a-și manifesta pornirile animalice.
   Câți oameni trebuie să mai piară în colții maidanezilor până ca nesimțitul de la primărie să decidă exterminarea lor? Câți Oprescule, câți? Ești prea ocupat cu glumele proaste?
   Pe cuvântul meu că nu am absolut nimic cu animalele de companie. Mi-aș lua și eu un câine… dacă aș avea suficient spațiu în casă! Dar nu am! Dar nu am să accept niciodată ca viața mea să fie amenințată de niște animale semi-sălbatice! Am scris-o de mai multe ori online, o mai scriu încă o dată:
   Eu plătesc taxe! Cu banii mei, Oprescu construiește un trotuar lângă un bloc. Un anume cetățean – de regulă pensionar – iese în fiecare zi și dă de mâncare unui maidanez ce se învârte prin jurul blocului și deseori doarme pe trotuarul construit de Oprescu din banii mei. Zilele trec și văzând că-i rost de mâncărică, lângă acel maidanez se mai strâng încă 6-7, iar cetățeanul ce le dă de mâncare, în loc să se oprească, le mărește norma de hrană! Maidanezii mănâncă fericiți, se pișă pe colțul blocului și astfel percep acel colț ca fiind teritoriul lor! A doua zi, eu trec liniștit pe bucata de trotuar pentru care am plătit în drumul meu spre casă… doar că… având în vedere că le-am încălcat teritoriul, sunt atacat… fără motiv. E corect? Eu trebuie să anticipez că acel colț de bloc este sub controlul strict al unei haite de maidanezi și trebuie să traversez strada ca să-mi salvez viața, nu?
   De ceva vreme eu am declarat război maidanezilor. Nu aștept să fiu atacat! Atac eu primul. Nu rămân indiferent la PET-urile de 5L tăiate și umplute cu apă, le răstorn cu mare eleganță. Când surprind un pensionar ce hrănește animalele, îl abordez politicos și-i explic că face rău societății prin faptele sale – niciunul nu m-a ascultat, toți m-au tratat urat… au devenit agresivi, verbal și fizic… fără să se gândească o clipă la diferența de vârstă.

   Până ce fiecare dintre noi nu are să ia atitudine, nu are să se schimbe nimic. Dacă vrei un oraș civilizat, ia atitudine

vineri, august 30

Mecanicul intelectual

   Plecam într-o scurtă vacanță. Un grup restrâns de prieteni în două mașini. Pornisem spre munte, am folosit scurta porțiune de autostradă, până la Ploiești, unde am intrat pe vechea centură și urma să ne continuăm drumul.
   Cam pe atunci Filip a acroșat un ciob mai nervos, sau poate o bucată de tablă bine intenționată… sau naiba știe ce obiect foarte ascuțit cu roata dreapta din spate… Pană! Îmi sună telefonul și ca un șofer responsabil ce sunt… îl pasez copiloatei… Cum eram într-o zonă unde se circula folosindu-se același sens, nu am putut opri imediat, dar am oprit imediat ce am revenit pe sensul normal, pe banda de urgență. Eu am coborât, am scos rapid un triunghi reflectorizant și mi-am îmbrăcat vesta la fel de reflectorizantă, pentru ca mai apoi, 3 băieți să ne uităm lung la roată stând cu mâinile încrucișate la piept:
-Băi… ai roată de rezervă?
-Am!
-Păi hai să o schimbăm…
-Hai…
-Aaaa… ia uite… ai și antifurt la prezoane…
-Am!
-Scoate cheia!
-Nu o mai am!
-Cum adică?
-Mi-au stricat-o ăia la vulcanizare când am pus anvelopele de vară!
-Su-per…
   M-am urcat la volanul lui Silver și am demarat în trombă către Ploiești, unde timp de 2 ore am căutat vulcanizări. După ce am constatat că ori sunt închise, ori cei de acolo îmi spun foarte clar:
-Domnule, dumneata înțelegi că acela este un „anti-furt”, adică o piesă făcută special să nu poată fi desfăcută decât cu cheia lui, specială… înțelegi?!
Am început să opresc Opel-uri pe stradă și să-i întreb pe șoferi:
-Domnule… am un prieten cu un Opel, a făcut pană și nu are cheia de la antifurt ca să desfacă prezoanele, mă puteți ajuta? Dumneavoastră aveți o astfel de cheie?
   Deși era clar că acea cheie trebuie să fie unică… m-am gândit că, totuși… sunt o groază de Opel-uri pe străzi… câte combinații unice să existe?? Dar, românul e dornic să ajute:
-NU! sau „Nu am antifurt la roți!” sau „NUUU!”
   Așa că, am fost forțați să renunțăm… Filip a sunat la asistență, au venit băieții cu platforma, au ridicat mașina și au dus-o la reprezentanța Opel din Ploiești. Eu am făcut doua drumuri și așa am ajuns cu toții, unii mai devreme, alții mai târziu, la destinație.
   A doua zi… L-am luat pe Filip în mașină și am mers la reprezentanță ca să recuperăm mașina lui… reparată. Am dat acolo peste cel mai necivilizat mecanic auto din lume! Un tip supraponderal, relativ mic de înălțime, cu degetele groase și murdare… și cel mai important… posesorul unui vocabular… extrem de colorat. Scotea din gură 5 cuvinte, două erau „pula mea”. Se scărpina pe după ureche spunând că nu există soluții, ridica din umeri spunând că opțiunea sugerată de altcineva nu este una foarte potrivită, până când i s-a sugerat să sudeze un alt șurub pe prezonul cu antifurt și așa să-l desfacă. Acea idee i s-a părut a fi destul de bună, moment în care s-a întors către Filip și i-a zis:
-La cle… adică… cheia!

   Filip a rămas uluit și fără replică în timp ce-i înmâna cheia… Un intelectual de modă veche, domnule…

sâmbătă, iulie 6

De zi cu zi

   Am prins mult mai multe faze amuzante… dar adevărul este că nici nu prea am mai avut așa de multă vreme ca să le aștern aici.
   Dar mă rog… de unde să încep? Poate de la capacitatea extraordinară a oamenilor de a-și numi urmașii… poate din acest motiv într-o lună am avut doi pacienți pe nume „Ion Ion”, născuți în același an și cu același diagnostic!! Adică… după ce că ai Ion pe post de nume de familie… îţi mai denumești odrasla cu același nume? Pe bune!? Care-i logica aici? Să nu carecumva să uite? Adevărul este că, întra-adevăr… ai mai puține lucruri de ținut minte, nu? Cel mai puțin amuzant era când țineam evidența bolnavilor în tratament… ajungeam la cei doi domni și numele laolaltă cu primele 8 cifre din foile noastre se potriveau perfect pentru cei doi… Îi diferențiam după ziua nașterii…
   După care ajungem la o mult stimabilă doamnă. Care… la drept vorbind, nu-i în deplinătatea facultăților ei mintale… dar asta nu-i decât un mic bonus la toate peripețiile prin care ne trece.
   O sun, zilele trecute:
-Bună ziua doamnă, de la spitalul Colțea vă deranjez…
-Da, spuneți…
-Doamnă, v-am sunat ca să vă rog să veniți neapărat astăzi, deoarece trebuie să vă recoltăm probe pentru analize, ca să vă putem urmări evoluția…
-Daa… Nu pot să vin! Nu mă simt bine… lăsați că îl trimit pe fiul meu, să vină pentru mine!
-… [ce mă?!?]


   Aproape că am vrut să o las să-l trimită pe fi-su… aproaaape!

duminică, iunie 30

Doamne apără și păzește

   Pentru început, ideile ce urmează să le expun, îmi aparțin, cred în ele cu tărie și nu susțin că reprezintă adevărul suprem. Pot foarte bine să mă înșel, adică tu, dacă cumva citești cu încredere mai departe, nu trebuie să mă crezi și să te iei după mine. Eu nu încerc să influențez pe nimeni…
   …băi dar când am intrat în sfânta biserică și l-am auzit pe dascălul ăla cum a început el să povestească că este indicat să se facă acea pomenire pentru cei „adormiți” la 3, 7(ori 9, nu-mi amintesc exact) și apoi la 40 de zile pentru că, citez: „la 3 zile după „adormire” se descompune corpul, la 7 – sau 9 zile – fața și abia după 40 de zile se descompune și inima, precum și fătul, nou nouț… după 3 zile i se formează inima, după 7 sau 9 zile i se formează fața și cam la 40 de zile este format complet, cu membre, cap și corp” am încheiat citatul. Eram cât se poate de uluit… Abia mă puteam abține să nu-i atrag atenția… dar am răbdat. După cum am spus, eu nu vreau să influențez pe nimeni. Fiecare e liber să creadă fix ceea ce alege el să creadă.
   Și ies afară… și încep să mă învârt pe lângă sfânta biserică… am început să admir picturile cu care era decorată… foarte interesante. Până în momentul în care am ajuns la o scenă, care descria tipurile de oameni care după „adormire” se vor duce direct în Iad. O mulțime de clase, printre care erau trecuți și ateii.
   Bun, pentru ce se duc ateii în Iad? Pentru că nu cred? Pe bune? Adică cum vine asta? Eu, Dumnezeul atotputernic, care am creat eu tot ce vezi și ce nu vezi tu cu ochiul, mă plimb eu așa pe stradă, înfășurat într-un cearșaf și te întreb pe tine, băi muritorule: „crezi?, nu!” aaa… nu crezi? Zdrang un par în cap! Cum adică nu crezi?
   Adică Dumnezeu, cel care ne iubește pe fiecare în parte, cel care ne-a creat pe toți după chipul și asemănarea lui (la câte rase sunt, e destul de discutabilă afirmația asta), mă pedepsește pe mine pentru că nu cred? Păi și ce? Dacă brusc încep să cred, are să mă ocrotească? Pe bune?

   Și cum vine chestia cu „femeile pe ciclu nu au voie în sfânta biserică”?? Adică cum? Dumnezeu cel bun ne-a făcut pe toți la fel, dar s-a gândit el că mai bine o face și pe Eva ca să aibă Adam cum să se înmulțească? Adică sfânta biserică ne spune nouă ca femeia e bună doar ca mijloc de perpetuare a speciei? Pe bune?

luni, mai 20

Ha-Ha !


   Ha-Ha-Ha-Haa… La mulți ani gigi! La mulți ani!

sâmbătă, mai 11

Fanii… strică TOT !


   Mai ales dacă e vorba despre un meci Steaua-Dinamo. Sau Dinamo-Steaua.
   N-am mers niciodată pe Arena Națională… și pentru că am jurat să nu mai merg pe stadion atâta vreme cât necuratul va fi patron la Steaua, dar și pentru că stilul lui Pițurcă nu mă atrage absolut deloc. Folosește un sistem de joc învechit, are fel de fel de toane… nu-mi place de el.
   Dar totuși am zis că ar trebui să-i fac o surpriză tatălui meu și să-l duc la meci. Și i-am făcut o surpriză… minunată… mai ales când i-a bătut curierul la ușă și i-a spus că are un colet de la Dinamo pentru care trebuie să plătească vreo 165 de lei… cred că atunci surpriza a fost extraordinar de mare!! Dar am fost nevoit să fac asta, deoarece – și doresc să le și mulțumesc pe această cale – mult stimabilul domn Victor „Copy-Paste” Ponta împreună cu mult prea stimabilul domn Crin „Căcărău” Antonescu au decis ei că ar fi mai bine să taie din fondurile cercetătorilor (mai dă-i dracu’), motiv pentru care ultima lună plătită a fost luna decembrie. Și nici nu ne putem aștepta să primim bani din urmă, din câte am înțeles… deci… mii de mulțumiri și multă căldură! Iar în aceste condiții… am ales să plătesc întreținerea și nu biletele.
   Și cu biletele în buzunar am plecat la meci. Împreună cu tatăl meu… nici nu mai știu care a fost ultimul meci la care am mers împreună cu el… cred că eram prin clasa a 6-a? Parcă? A trecut prea mult timp. Luasem bilete la tribuna a II-a și am fost plăcut impresionat să constat că lumea respecta locurile înscrise pe bilete! Foarte frumos și civilizat, de altfel.
   Pe cuvântul meu că de la televizor, Arena Națională îmi părea a fi mult mai mare… de la fața locului părea a fi foarte mică și neîncăpătoare.
   Imediat ce am intrat pe stadion am constatat că sunt foaarte mulți dinamoviști… foarte mulți. Nu știu de ce eu trăiam cu impresia că nu or să fie așa de mulți, nu știu de unde aveam eu ideea asta. Dar, ne-am găsit locurile și ne-am așezat confortabil. Toată lumea stătea jos pe scaune, un alt plus… eu fiind învățat să stau în picioare… și ocazional să cânt (gigi acum de sărbători… să dea dumnezeu să mori… la-la-laa-laaa-laaa-la-la-laa-laa)!
   Ies echipele pe teren, galeriile fac spectacol, aprind fumigene, întind bannere, mesaje ironice… tot tacâmul. Trec câteva minute și Steaua deschide scorul. În mod normal, ar fi trebuit să sar în picioare și să mă bucur, eventual să fac și câteva dedicații (pentru gigi, evident: mori, ciobane, mori!). Dar văzându-mă înconjurat de dinamoviști, am tăcut… Nu la fel de inspirat au fost doi domni din spatele meu… care s-au bucurat… au sărit în picioare, s-au felicitat reciproc, că doar ești la tribuna a II-a, ești om normal și ai venit să te bucuri de spectacol. Doar că… vreo două javre nu au fost de acord cu asta! S-au ridicat de la locurile lor și au venit să se răfoiască cu cei doi intruși. S-au aruncat cuvinte grele, s-au împărțit și câțiva pumni și câteva scatoalce, dar în final personalul ce asigura securitatea a reușit calmarea spiritelor.
   Stau și mă întreb… și nu e prima oară când spun asta… cât de redus mintal trebuie să fi ca să sari la bătaie pentru așa ceva? Eu țin cu Steaua, tu cu Dinamo… ăsta-i motiv de bătaie? Pe bune!? Pe cuvântul meu, dacă oamenii ăia doi se văd pe stradă în altă zi, trec unul pe lângă celalalt ignorându-se reciproc, iar acum, doar pentru că suntem pe stadion trebuie să ne spargem capetele? Pentru ce? Pentru că eu sunt stelist și tu dinamovist? Pe bune?
   Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt dinamoviști… și mereu ne certăm și ne batem din alte motive, dar niciodată pentru că unul ține cu Dinamo și celălalt cu Steaua. De când a devenit ăsta motiv de ceartă și bătaie?
   Pe cuvântul meu, oamenii cu o astfel de gândire ar trebui folosiți… sunt atâtea străzi cu gropi prin țară, sunt atâtea autostrăzi ce ar trebui construite, este o cerere așa de mare pentru niște oameni care să sape un șanț, sau să tencuiască un perete… sau chiar să dea cu mătura pe stradă… iar noi îi lăsam liberi pe stadioane…
Urât… foarte urât…

joi, mai 2

Atenție, controlori cinstiți!


   Mi s-a întâmplat acum vreo 4 sau chiar 5 ani, dar văd că mult stimabilii încă se folosesc de respectiva schemă. Stimații controlori RATB s-au organizat frumos într-un grup infracțional și patrulează prin mijloacele de transport în comun încercând să jecmănească călătorii prinși fără bilet. Umblă doar grupați, câte 7-8 cel puțin și sunt precum hienele.
   Ce fac de fapt? Fiind înafara orelor de program, domnii se folosesc de însemnele oficiale ale RATB, pretinzând că-și exercită funcția, vânează călători fără bilet și sub amenințarea unei amenzi de 100-200 de lei pretind sume de bani pentru „a închide ochii”. Taxa percepută fiecărui călător prins este variabilă, de la 80 de lei, până la „cât ai pe tine”. Domnii acționează ilegal, riscându-și locul de muncă, ba chiar și libertatea, iar în mintea lor, ei cred ca fac un lucru cât se poate de corect.
   Au multe moduri de a intimida călătorul, dar cel care dă mereu rezultate este „chemăm Poliția și iei amendă și pentru refuz de legitimare!”. Astfel, domnii îți vor spune că în loc de 100 de lei, amenda va ajunge la 200 de lei și te vor ruga frumos să le prezinți buletinul. Odată ce ai făcut asta, va începe târguiala: „hai să facem să fie bine, să plătești și tu mai puțin”. Or să se târguiască cu tine până vei fi de acord să le plătești câteva zeci de lei pentru a-ți înapoia actul de identitate fără a-ți tăia amendă.
   Sunt destul de vechi în meserie și pot fi foarte convingători. Iar ca să se asigure de asta, iau cu ei „mașina de Poliție”. În poza de mai jos, poate fi observată respectiva mașină. Un nenorocit de Ford Galaxy alb, cu numărul de înmatriculare B 70 DMP ce are lipit pe plafon un girofar. Mașina este probabil proprietatea vreunuia dintre cei mai cinstiți controlori ai RATB. Mașina de Poliție stă de obicei parcată undeva pe traseul mijlocului de transport în comun unde acești oameni cinstiți își desfășoară activitatea infracțională. Tu, călătorul fără bilet, ești prins, luat la întrebări, iar dacă cumva nu cooperezi, domnii îți vor spune că nu patrulează singuri ci sunt însoțiți de Poliția Română, iar dacă cumva refuzi să te legitimezi, te vor da pe mâna lor, Poliția te va amenda pentru refuz de legitimare, iar ei pentru că nu ai bilet.

   Ba mai mult, domnii își studiază întâi „prada”. Nu procedează precum ar face-o dacă ar fi în misiune legal. Se urcă și preț de una sau două stații își aleg victimele, le studiază și abia atunci când sunt siguri că pot avea succes… acționează!
   Așa mi s-a întâmplat și mie, m-au prins fără bilet, mi-au cerut actele… dar mi s-a părut ceva ciudat la mijloc, pentru că într-un vagon de tramvai de pe o linie secundară erau vreo 9 controlori, iar tipul ce se luase de mine a stat o vreme față în față cu mine și m-a studiat. Mi-au arătat și mie „mașina de Poliție” și atunci am fost sigur că domnii sunt ieșiți pe traseu în mod legal, ca să facă și ei un ban cinstit. Nu am cedat… și nici tu ori altcineva n-ar trebui să cedeze!
   Mașina de Poliție, eu le-am surprins-o în trafic, dar am văzut-o oprită pe traseul tramvaiului 1, pe linia lui 336 și pe lângă Gara de Nord. Răspândiți vestea!

duminică, aprilie 21

Frig mare, monșer


    Iarna s-a dus… s-a retras la mine în casă! Toată!
   Eu m-am bucurat foarte mult când m-am mutat în apartamentul meu… foaarte mult… doar că… nu prea știam că odată cu mine, acolo are să se mute și iarna. Țin minte și acum cum mă ofticam pentru că nu vrea administratorul să ceară oprirea căldurii ca să mai scadă costurile la întreținere… am ajuns să-i dau dreptate, pentru că după ce au oprit ăștia căldura, eu îmi încălzesc apartamentul deschizând geamul!!! Ce pot să zic… apartamentul e foarte bine izolat… nu iese frigul afară nici cum! Și cum mai este situat și destul de aiurea, nu-mi bate soarele-n geam decât puțin la orele dimineții… suficient cât să mă trezească, doar.
   Ieri seară am uitat două sticle de suc în congelator… din pură greșeală! Le-am scos dimineață înghețate complet… le-am pus frumos în mijlocul casei… și după o zi întreagă, încă nu s-au dezghețat de tot. Acum încep să mă gândesc serios la o chestie… dacă fac cerere la RADET, reiau ăia distribuția agentului termic special pentru mine??

sâmbătă, martie 9

80+


   Știe toată lumea zicala: „cine nu are bătrâni să-și cumpere”… Ok, dacă este cineva pe recepție… Vând bătrân! Preț avantajos! Rog seriozitate!
   Domnul Stelică… sau cum paștele lui l-o fi chemând este trecut bine de 80 de ani. A rămas singur și se bazează foarte mult pe ajutorul primit de la cei doi băieți ai lui. Știu asta pentru că atunci când m-am mutat, i-am bătut de mai multe ori la ușă ca să-l întreb dacă nu cumva are nevoie de ceva… o pâine, o portocală… m-am oferit să-i fac și cumpărăturile (fără să-i cer bani în plus!), dar de fiecare dată mi-a mulțumit frumos și mi-a spus că momentan nu are nevoie, dar dacă va fi cazul are să apeleze la mine. Un om cum se cade.
   De fiecare dată când mă mai întâlneam cu dumnealui pe hol îmi spunea cât de fericit este că m-am mutat lângă el, iar acum poate să apeleze la mine dacă are nevoie de ceva. Iar eu mă arătam dornic de a-l ajuta. Un om… cum se cade.
   Până într-o zi… cu soare… când i-am spus că vreau să facem ordine pe balconul comun ca să-mi pot depozita bicicleta acolo. La început a spus că nu este absolut nici un fel de problemă, mutăm, rearanjăm, facem loc. Era de la sine înțeles că doar eu aveam să lucrez, pentru că dumnealui era destul de înaintat în vârstă și cu diverse probleme de sănătate.
   Și într-o zi… cu mai mult soare… m-am apucat de rearanjat. Am urcat trei dulapuri ce-mi aparțin, unul peste celalalt. Am făcut cât de cât ordine prin lucrurile mele de pe balcon… până am ajuns la ale lui. Însemnând aici un mic dulăpior. Îi sun la ușă, îl chem… îl întreb unde vrea să îi pun dulăpiorul asupra căruia ne înțelesesem că trebuie mutat… și surpriză-surpriză… cu Stelică! Nu mai era de acord. Ok, bun… opțiuni? I-am propus să facem schimb! Dulăpiorul lui așezat pe podea, putrezit și găurit, pentru un corp cu trei compartimente așezat la nivelul pieptului, perfect pentru el – nemaifiind nevoie să se aplece ca să ajungă la el. Răspuns final? NU! Ok, alte opțiuni? L-am rugat să accepte să-i mut corpul fix 15 cm mai la stânga, ca să am mai mult loc pentru bicicletă. A acceptat fără să clipească. Dar chiar și așa, tot nu aveam spațiu suficient. Dar, aș fi putut să încerc să o înghesui cumva acolo.
   Vin cu bicicleta… nerăbdător… deschid balconul nerăbdător, să văd dacă încape… și surpriză-surpriză… tot cu Stelică! După ce am plecat eu, a venit și și-a mutat la loc dulăpiorul!
   Dacă are cineva nevoie de un bătrân… vă rog… contactați-mă. Până una alta, eu am să merg să dau jos corpurile mele… și am să le pun fix așa cum erau aranjate înainte… să nu carecumva să-i stric „chi-ul”. Sunt foarte curios dacă se prinde…

vineri, martie 8

Nepregătit


   Eu nu sunt genul de om prea îndrăgostit de munte. Îmi place, e frumos… atât timp cât nu trebuie să urc ori să fac trasee, este foarte frumos. Dar aseară, pentru prima oară mi-am dorit și eu să am bocanci de alpinist… Din aceia cu ghimpi în talpă!
   Ca să merg și eu în Piața Universității să mă bucur… și să dansez țonțoroiul pe Maybach!

GUIE MIGI !!!

luni, februarie 11

Adresele de mail „rușinoasă”


   Cei din generația mea au ajuns pe internet cam prin preajma vârstei de 14-15 ani. Tot cam atunci a venit și prima adresă de mail. Iar prima adresă… aproape sigur era una pe care azi ți-ar fi rușine să o dai cuiva… pentru că arăta oribil… blue_power_horse1983… sau cine știe ce altă, prostie.
   Nu te entuziasma, aia nu a fost prima mea adresa de mail, arăta altfel, dar tot mi-e rușine cu ea astăzi. Dar adresa aia încă este folositoare la ceva. Pe lângă faptul că o pot folosi ca să mă înregistrez pe diferite site-uri relativ ciudate, nu pe site-uri cu pornache… ba da, fix acolo! Pe cine păcălesc?
   Dar în ultima vreme, adresa aia rușinoasă a devenit utilă la altceva… Pe mine unul mă deranjează foarte tare spamurile. Mesajele alea enervante… am filtre, m-am dezabonat de la toate porcăriile la care nu m-am abonat niciodată, dar tot primesc… Dar pe alea le accept, sunt răul necesar, dacă vrei să o arzi aiurea pe net, trebuie să accepți și așa ceva.
   Problema mare este că ai noștri dragi părinți s-au informatizat… și-au luat telefoane inteligente, și-au făcut conturi pe rețelele sociale și au început să ne bombardeze cu mailuri ce conțin poze cu pisici sau prezentări ppt cu chestii, pe care ei le consideră a fi amuzante.
   Fix la asta devine utilă adresa aia… Când mai vine vreun „old-timmer” și-ți cere adresa de mail… când tu te uiți la el și-l vezi… și știi că e genul de om care umbla cu internet explorer… și nu folosește rotița de la mouse, preferă să prindă bara cu cursorul și să o tragă în jos… Ei bine… atunci când îţi cere adresa de mail, te uiți în ochii lui/ei și fără să clipești… îi dai adresa rușinoasă!

luni, februarie 4

Cât p-aci


   Azi era cât p-aci să mor… de râs! La un anumit moment dat cred că am fost foarte aproape de a-mi sparge câteva vase de sânge din creier, iar atunci moartea ar fi fost inevitabilă! Și toate astea pentru că încercam să mă abțin din râs! Mă țineam de nas că să nu râd!
   Este binecunoscută tendința tinerilor, și nu numai, de a întoarce spatele popilor, bisericii și religiei, n-o să pierd prea mult timp pe tema asta.
   Și ne trezim că intră în cabinet un popă. Gras, cu o barbă ce-i acoperă toată fața… și cu ditamai tumora crescând din el. Se așează pe scaun:
-Domnule doctor, vă rog să mă ajutați, am ajuns la capătul puterilor!
-Da, problema dumneavoastră se vede cu ochiul liber… de când a crescut așa de mare? îl întrebă domnul doctor…
-Pai, domnu doctor, cam de doi ani s-a făcut așa mare!
   Când a spus asta s-a făcut brusc liniște în cabinet…
-Și cum, n-a vrut nimeni să vă opereze? N-ați făcut chimioterapie?... Ce tratament ați urmat?
-Păi domnu doctor, mai luam o aspirină când mă durea rău…
-…. !!! [pauză de uimire, 50 de secunde… pe ceas!] Păi cum domnule, chestia asta crește din tine și tu te-ai gândit să iei o aspirină din când în când?!?
   Eu am fost prevăzător, bănuiam ce are să urmeze… am făcut un pas în spate, ieșind astfel din câmpul vizual al domnului doctor și mi-am dus mâna la nas…
-De doi ani tumora tot crește în tine și tu abia acum vii la medic?! continuă domnul doctor…
-A, păi nu, că n-am stat degeaba… a încercat popa să contracareze
-Cum nu? Dar ce ai făcut?!
-Păi domnu doctor, m-am rugat la Dumnezeu de trei ori pe zi, am mai lăsat încolo prostiile… și… și… m-am făcut cuminte!
   Cam prin momentul acesta cred că începuse să-mi curgă sânge pe urechi, dar nu mi-am eliberat nasul, nu este respectuos față de pacient.
-Adică tu ai văzut că crește ceva din tine și te-ai mulțumit să te rogi la Dumnezeu în fiecare zi că să te vindece?
-Da domnu doctor, da! Că mare e puterea Domnului!
-Și? Te-ai vindecat?
   Deja mă gândeam să ies afară pe geam ca să pot râde, pentru că mi se încețoșase privirea…
-Păi… nu prea domnu doctor… ba a crescut mai mare… Și când mersei la spital la oraș, unde mă trimisă doctorița de la dispensar, mi-o zisă că am cancer… ș-apăi, canceru-i rău… eu așa știu… e diavolul!
-Și aia ce ti-or pus diagnosticul acesta… de ce n-or vrut să… [te opereze, ar fi urmat să spună, dar a apucat să vadă data de pe buletinul histopatologic, 16 ianuarie 2013]…
-Domnule, își schimbă domnul doctor poziția, matale de doi ani stai cu tumora pe tine și te rogi la toți sfinți și Dumnezeii pământului să te vindece și abia după ce vezi că nu se întâmplă nimic mergi la medic?
-Da domnu doctor…
-Ești cam păcătos… și mai ești și preot…
   Aici n-am mai putut, m-am întors cu spatele și am râs cu lacrimi ținându-mă de gură! Am reușit totuși să mă liniștesc repede. Am deschis geamul ca să-mi înghețe un pic rânjetul și până a ieșit popa din cabinet mi-am strâns degetul cu un capsator.
   Știu că există o vorbă prin poporul credincios: „să faci ce zice popa, nu ce face el”. Mai sus avem un caz ce ne arată cât de falsă este! În acest caz nu trebuie să facem nici cum zice nici cum face popa! Mergeți la control… regulat…

joi, ianuarie 3

Taxi… an unexpected journey


   Da, a venit anul nou… hai să ne bucurăm împreună… la mulți ani și toate cele. Ce-mi doresc pentru noul an? Mai mult timp… dacă s-ar putea ca ziua să aibă vreo 30 de ore, ar fi perfect, aș apuca să le fac pe toate.
   Până atunci… în cele 24 de ore am vreme să-mi câștig existenţa și să mă întorc acasă – LA MINE – unde pot să mă odihnesc în liniște.
   Problema cea mai mare este că, deși îmi doream de mult, încă nu m-am acomodat complet cu acest stil de viață… sigur, am deja 3 ani de experiență pe tărâmuri franțuzești, dar acolo totul e diferit, condițiile sunt infinit mai proaste, oamenii… mă rog… să trecem peste sechelele mele.
   Și astfel ajungem la tradiționalele petreceri din preajma sărbătorilor de iarnă. Toată lumea are de sărbătorit cate ceva. Și știți cum e, sărbătorești azi ceva, mâine altceva… habar n-ai ce mai sărbătorești… dar nu te lași, sărbătorești în continuare.
   Până într-o seară… dimineață… când te ridici cu greu din… să-i zicem scaun, și-ţi iei la revedere de la ceilalți… sărbătoritori… și-ti chemi un taxi. Iar în vreme ce cobori scările, te rogi la toți sfinții și dumnezeii să nu cumva să termini de sărbătorit prin taxiul ăluia.
   Și mă urc în taxi… și-i dau adresa veche… din obișnuință! Și facem un traseu frumos, dintr-o parte a orașului până în cealaltă. Oprește în faţa scării… mă dezmeticesc, îmi dau seama că nu-s întocmai unde ar trebui să fiu… și confuz, îi spun taximetristului:
-Frate… eu nu stau aici… unde dracu m-ai adus?
-A, nu stai aici? Stai în altă parte? Atunci învață-ţi dracu adresa corectă!
   Și mai facem o tură, avantaj taxi… așa-i de sărbători…
Mă gândesc serios să-mi achiziționez niște etichete pe care să mi le leg de gât, cam cum au câinii. Apoi mă pot trânti în taxi, îmi rup eticheta de la gât și i-o dau taximetristului.