joi, noiembrie 15

Agip? No!


   Din postura mea de client, eu prefer prăvăliile mici, afaceri personale, acolo unde patronul stă și în spatele tejghelei și nu se ferește să-și vândă marfa. Îmi plac pentru că acolo se aplică întotdeauna zicala „clientul nostru, stăpânul nostru”… în vreme ce personalul din magazinele mari este în stare să-și bage toate picioarele în tine dacă le ceri informații despre produsele comercializate (exceptând magazinele care-și persecută angajații strangulându-i cu acel „comision din vânzări”). Plus, dacă mai adăugam și celebrele derapaje de genul „la raft un preț, la casă unul mai mare”, putem observa cu ușurință cum balanța nu mai e așa de inclinată în favoarea acelor hipermarcheturi.
   Ei… și cum veneam eu spre casă într-o seară… lovit de o poftă gigantică pentru o ciocolată, am început să caut un magazin de unde să-mi cumpăr „drogul”. Inițial am fost alungat de preţurile prohibitive practicate de micile magazine din preajma stației de metrou, astfel că am mers mai departe. M-am îndreptat glonț către Agipul din capul străzii mele. Știam că acolo pot găsi ciocolată un pic mai fină.
   Oprit în faţa raftului cu dulciuri mi-au căzut ochii pe un sortiment nou de ciocolată… și mi-am zis: „gata, asta e! hai să-l încerc!” Prevăzător din fire, am căutat întâi prețul. Fix sub el era o etichetă pe care scria mare 11.5 lei. Mi-am zis: „perfect!”, e mare cam cât 4 și costă cam cât 3! Su-Per! O iau și merg cu ea la casă. O înmânez victorios vânzătoarei care îmi comunică, nu la fel de victorioasa, prețul: 17 lei!
-Doamnă, la raft era alt preț, să știți! am murmurat eu în timp ce am mai scos o bancnotă din portofel
-Este un preț pentru fiecare, probabil v-ați uitat la alt sortiment! mi-a replicat acidă tipa (iar asta este unul din lucrurile care mă scote din sărite instant, să vină un neica nimeni care să presupună din start că eu am greșit)
-Nu doamnă, este un singur preț! mi-am continuat eu pledoaria
   Am apucat să o văd cum pleacă de la casă spre raftul cu pricina în timp ce eu îmi băgam înapoi în portofel restul primit. Tipa s-a dus la raft, s-a uitat atenta, după care a concluzionat:
-Da, este un preț pentru un alt sortiment, iar acela este unul nou și încă nu i-am pus prețul la raft!
-Să știți că asta nu este scuză, doamnă! i-am replicat eu cu zâmbetul pe buze în timp ce mă îndreptam spre ușă
-Ba da, este o scuză! a venit replica ei, probabil din dorința de a avea ultimul cuvânt
   Acum, la drept vorbind… asta nu este o scuză… chiar deloc. Poate o fi vreo strategie proastă de „marcheting”, bazată pe impresia ce mi-o lasă mie, cum că ar fi un preț mai mic – iar dacă chiar așa este, atunci a funcționat – dar chiar dacă este, chiar dacă a fost vreo greșeala, tot greșeala lor este și tot consider că aș fi meritat niște scuze… iar eu, de obicei, când sunt pus în astfel de situații, nu mă pot abține… și sare sarcasmul și răutatea din mine:
-A da? Atunci să știți că este o scuză foarte proastă, care funcționează cam după 25 km după semnul „București, tăiat cu o linie roșie”!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori