vineri, decembrie 9

Greșeala necesară


   Îmi aduc aminte și acum de momentul în care m-am decis să scriu un roman. Mi-am zis că nu-i mare lucru, pur și simplu scriu o poveste foarte complexă, cu multe detalii. Chiar începusem să scriu la el… aveam 2 pagini rupte cu grijă din caietul „de meditații” și ascunse sub unitatea centrală a calculatorului (pe vremea aia foloseam calculatorul exact pentru ce fusese inventat – era plin de jocuri).
   Azi am decis să-mi duc la bun sfârșit ideea. Cu ceva mici modificări: prima ar fi că am renunțat la a mă inspira dintr-un desen animat, acum va fi bazat pe ultimii trei ani din viața mea; a doua modificare va avea legătură cu lungimea manuscrisului… nu trebuie să uitam că sunt inginer, deci am imaginație și idei strălucitoare, dar nu mă pot exprima, deci n-am să scriu un roman, dar măcar o nuvelă… cred că ar merge. Bine, nu chiar o nuvelă, dar cu siguranță un scriitor adevărat s-ar putea inspira din însemnările mele și ar reuși să scrie o nuvelă sau chiar un roman adevărat.

                Astăzi… episodul 1:

Stagiul

Decizie cu parfum de femeie

   Pe vremea aia eram simpli colegi. Tot ce aveam eu de împărțit cu ea erau cursurile și seminariile… pe care le trăgeam la xerox. Eram fiecare în „zona prietenoasă” sau „friend zone”-ul celuilalt. Doar doi colegi, dintre care una mai silitoare și unul mai chiulangiu. Nimic ciudat în asta.
   Finalul anului V se apropia, fiecare trebuia să pregătească un proiect și profesorii au început să arunce oferte. Proiecte bune, proiecte prezentate și răs-prezentate de alți studenți silitori… și toate cele. Printre ele, o oferta se diferenția: stagiu Erasmus în Franța. 4 luni plătite. 4 luni în care ai ocazia de a lucra într-un laborator decent, 4 luni în care ai ocazia de a-ti pune la încercare cunoștințele. 4 luni în care poți călători, poți vedea o mică parte din lumea asta mare, totul pe banii Universităţii.
   Imediat după ce am auzit oferta mi-am zis în sinea mea: „interesant… sună bine, doar că e în Franța!” (true story). Am catalogat totul drept „imposibil” și am mers mai departe… Până când am aflat că ea voia să meargă… era decisa să facă asta și chiar luase contact cu profesorul ce era în legătură cu partea franceză.
   Atunci totul s-a schimbat, am început să vad totul altfel. Nu cu inimioare roz cum ai crede (zona prietenoasă, da?), ci sub o formă… mult mai… inginerească: „Adică cum?!? Asta pleacă și eu NU?!? Păi ce morții ei de treabă facem?!? Vrei ca peste ani și ani să o auzi lăudându-se că ea și-a făcut proiectul acolo… și tu nu?!?”
-NU!

   Am bătut hotărât în ușă. De cinci ori. Să știe că e ceva serios. Nici nu am așteptat să-și dea acordul, am deschis ușa imediat. Am intrat în încăpere, m-am așezat pe scaun și i-am zis:
-Domnule profesor, m-am răzgândit… vreau să plec în Franța! La Lyon!
-Foarte bine Dragoș, am să aranjez cu madam cele necesare!

   Ai mei dragi părinți n-au știut mai nimic de planurile mele… le-am comunicat și lor abia după ce erau actele semnate. Împreună cu acea colegă am umblat de la un birou la altul pentru hârtii și semnături și aprobări. Tot împreună cu ea am alergat după profesori pe holuri… trebuia să dau de „Doamna Profesoară de Engleză” deoarece în primul an de facultate am avut extrema inspirație de a mă înscrie la cursurile de Germană… extrem de inspirat am fost… dar măcar știu să spun cum mă cheamă și că sunt inginer.
   Una peste alta am avut toate actele completate, toate mailurile trimise, formalitățile rezolvate și biletele cumpărate cam cu cinci luni înainte de plecare. Deci da… m-am mișcat și repede și am fost și decis să o fac.

   Înainte să plec eram atât de „băiețelul lu’ mămica și tăticu” încât mama n-a dormit cu o noapte înainte de plecare iar tata a uitat cheia de la mașină în contact când m-a dus la aeroport. După trei ani însă…

   Am plecat pe 3 martie… în zori de zi… iar pe la miezul zilei ne-am trezit amândoi pe tărâm franțuzesc, locuri complet noi, habar n-aveam încotro să o luam și-n plus mai și vorbeam franceza de ne dureau mâinile.

   Cum-necum seara m-a prins aranjat. Cameră de cămin… într-o stare jalnică plus un loc în laborator cu birou și calculator. Eram gata să-mi încep transformarea. Plm, unii făceau armata ca să devină bărbați, eu a trebuit să fiu sclav trei ani în Franța…

3 comentarii:

Ovidiu spunea...

Păi da, armata nu durează 3 ani:))

armin spunea...

plus că eram licențiat... făceam doar 6 luni

Bianca spunea...

Uneori...uneori...suntem tare ghinionisti prin prisma faptului ca ne-am nascut romani.

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori