vineri, decembrie 23

Episodul 8. Plus Minus



Mulțumesc pentru atenția acordată!

   Mă bucur enorm că am terminat partea cea mai nasoală. Ceea ce urmează vor fi doar formalitățile unor formalități ce sunt absolut normale. Sper să nu întâmpin foarte multe probleme. Deși știu și sunt conștient că sper degeaba… dar speranța e cea mai proastă, ea mereu moare ultima… speranța stinge lumina.
   Au fost trei ani ai dracului de nasoli, trei ani în care recunosc că am avut noroc cu carul – probabil din cauza asta n-am câștigat nimic la loto… aaah, stai… chiar și acolo am câștigat 10 euro… băi sunt al dracului de norocos… Din nou, sper ca norocul meu să nu mă părăsească acum. Am avut noroc de cum am început teza, am început-o în cotutela, ceea ce mi-a permis să stau acasă foarte mult timp. Am avut un noroc și mai mare cu Ana-Maria, care… pe cuvântul meu, ar trebui ca pe teza mea să fi fost scris întâi numele ei, abia apoi al meu… și-i voi fi recunoscător toată viața pentru ajutorul ei. N-o să uit niciodată cum ne certam în fiecare zi înainte să începem un experiment, ea era stresată că sunt eu prost și-i stric experimentul, eu eram ofticat pe faptul că nu are încredere în mine… ha… de parca aș fi fost eu primul care a stricat ace AFM în valoare de 300 de euro… până la sfârșitul zilei se convingea că sunt capabil să fac faţă, iar asta îi ținea până în ziua următorului experiment, când o luam de la capăt. Ce-i drept, a încetat să-mi reproșeze acele AFM stricate atunci când alt student i-a stricat în aceeași zi doua aparate. A cheltuit 5000 de euro să le repare. Ce am învățat eu din asta? Niciodată să nu-l crezi pe cel ce-ti spune că ești cel mai prost… întotdeauna e unul mult mai prost decât tine. Și încă ceva… nu te arunca să critici aiurea, că ti se întâmplă lucruri mult mai rele imediat după. Per total, Ana mi-a pus AFM-ul în brațe… și după ce am stricat câteva ace am și învățat să-l folosesc… sigur… nu știu să-l desfac și să-l fac la loc… nu știu să fac chiar de toate cu el… dar ceea ce știu eu să fac, domeniul respectiv, există doar de vreo 6-7 ani, astfel, poți să-mi spui Pionier.
   Sper să ajung să-i mulțumesc odată și-odată Anei pentru toate ce le-a făcut pentru mine… sper să nu ajung să-i mulțumesc așa cum vrea ea… întorcându-mă la cloacă în Franța.
   Am cunoscut mulți oameni noi… de toate tipurile… am văzut ce înseamnă să fii considerat „cotropitor” să se uite toți cu scârbă la tine… am fost tratat precum un mare nimic… am simțit pe pielea mea ce înseamnă tratament „preferențial”. Mă bucur foarte mult că n-am cedat, deși de multe ori am simțit o aprigă nevoie de a frânge un gât franțuzesc.
   Am apucat să vizitez multe „atracții turistice”… a fost interesant, aș mai fi vrut să merg prin alte colţuri, dar n-am avut când și nici cu ce… dar nu intră zilele-n sac.
   Adevărul este că mi-e greu să spun clar dacă consider că am pierdut trei ani sau am câștigat trei ani… cred că înclin spre a doua variantă… am reușit să cresc… m-am maturizat mult mai mult decât dacă aș fi rămas acasă sub fusta mamei. Am învățat să gătesc (la cuptorul cu microunde) și să spăl (la mașina de spălat automată). Aș fi învățat și să fac curat cu robotul ăla special ce-i dai drumul și se bălăngăne el dintr-un perete în altul până-l oprești tu, dar nu aveau ăștia la cămin așa ceva așa că am dat cu mătura.
   În plus, sunt încă sub influenţa complet negativă a laudelor ce nu mai încetau să le arunce spre mine cei din juriu. Mie, personal, nu-mi plac laudele… eu prefer să aud doar criticile, laudele nu prea-și au rostul. Pentru mine ce-i drept. Eu cred că dacă lauzi pe cineva, ăla o să-și pună palma-n cur și n-o să mai facă nimic… o să stea pe tânjeală… cel puțin eu asta fac.
   Sunt fericit că plec și scap de acești oameni… complet nesimțiți. Eu înțeleg că treaba sefului e să dea ordine și a subalternului să le execute… dar du-te-n pula mea cu gradele tale, n-o să uit niciodată cum stăteai tolănit pe scaun în timp ce eu schimbam eșantioanele. Vii după ce ai ars-o toată ziua și-mi faci franje de difuzie pe probe ca să te convingi tu că straturile sunt libere… după ce ti-am zis-o eu deja… n-ai încredere-n mine? Mânca-mi-ai pula! Iar tu, stimabilo… să-mi bag pula… ieși la pensie… atunci când o răceală te ţine acasă doua săptămâni înseamnă că e vremea să te retragi la palatul tău de gheaţă… și-n pula mea, lasă ușa deschisă ca să rezolvam problema încălzirii globale. Cu o mână ai dat și cu una ai luat… și se vede că n-ai trăit degeaba atâția ani, ai făcut-o de așa natura încât lumea să vadă doar că ai dat. Și pentru ultima oară în pula mea, pun soluția pe substraturi, care stă acolo pentru că am depus înainte calciu, după care fac diluție lentă ca să spăl detergentul, în pula mea. Și la sfârșit trebuie să țin tot substratul hidratat pentru că am un strat dublu în morți… iar straturile alea nu se pupa precum oamenii cu capul, se pupa cu picioarele, în vreme ce capul e hidrofil și dacă nu stă în apa moare… și în lipsa apei rămân cu un singur strat… și mă pot pişa pe el, că n-am ce face cu un singur strat… deci? Ai înțeles? Bun! Pe când dosarul de pensie? Hai nu te mai plânge că-i mică pensia, oricum n-ai tu nevoie de pensia ce ti-o da taica Boc.
   Episodul care are să fie probabil determinant în decizia mea este finalul tezei, când s-au trezit că le pleacă sclavul, Ana intră în concediu de maternitate și astfel nu mai are cine munci pentru ei. Și au căutat întâi să aducă în stagiar… care, prin lege, trebuie plătit. N-au reușit… mi-au propus mie să vin din nou să muncesc pentru ei… pe gratis… m-am făcut că nu aud. Au venit iar după câteva zile și mi-au propus din nou să vin… de data asta mi-au propus 800 de euro pe lună. După ce prima oara nu-mi ofereau nimic, dar ar fi fost gata să ofere unui oarecare care nici nu știa să învârtă de microscop. Iar în final îmi oferă 800 de euro pe lună… trebuie să luam în considerare că ăia sunt bani impozabili, că o cameră în chirie… cea mai groaznică camera din lume… costă cel puțin 350 de euro pe lună, pe lângă care trebuie să mai plătesc și întreținere, plus o taxă la agenția imobiliară, plus asigurare. Și dacă punem asta în balanța într-o parte și în cealaltă punem salariul ce-l aveam atunci când eram încă doctorand… adică 1600 de euro pe lună… decizia e mai mult decât clară: Mai daţi-vă-n pula mea! (Dacă cumva ajung să mă întorc acolo, închid blogul, ca să nu puteți râde de mine!)
   Adio Franța! Mulțumesc pentru puţinele lucruri bune ce mi le-ai dăruit, mulțumesc mult mai mult pentru lucrurile rele. Mulțumesc pentru că m-ai trecut prin foc și spadă… sper să am ocazia să-ti returnez „favorul”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori