duminică, decembrie 18

Episodul 5. De la cer la pământ



Pe dinafara era vopsit gardul… și înăuntru…

   Deși alegerea o făcusem forțat și împotriva dorințelor mele legate de viitor, încă simțeam că am făcut un lucru bun. Încă credeam că era ideea cea înțeleaptă. Încă credeam în cai verzi pe pereți.
   Plin de entuziasm am coborât cu o stație înainte de universitate, am mers direct în clădirea administrativă și mi-am luat actele ce-mi erau necesare pentru a-mi lua o camera în cămin. Țin minte și acum momentele alea. Arătam ca dracu. Aveam ditamai geamantanu’ după mine, un rucsac enorm în spinare și pe deasupra mai aveam atârnata de gât și geanta cu laptopul. La toate astea asortasem cum se cuvine o geacă excesiv de largă și o căciula și-un fular care-mi generau râuri de transpirație. Arătam ca dracu. Eram precum un melc ce-și căra casa… de fapt la momentul respectiv eram fix un român normal ce plecase în străinătate… își cărase tot cu el… adică… TOT!
   Entuziasmul meu s-a frânt brusc când am intrat în birou. Nu mi-am imaginat niciodată că mi s-ar fi putut întâmplă așa ceva, nu credeam că așa ceva e posibil… o văzusem prin filme, o citisem prin cărți, dar eram ferm convins că sunt doar închipuiri, nu credeam că așa ceva era posibil. Eram doar un străin printre alți străini. Eram noul venit care nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu vrea să socializeze cu el… pentru că e străin… și e nou.
   Mi-ar fi foarte ușor să arat cu degetul și să zic „e vina ta!” dar n-am să o fac. Nu are absolut nici un sens acum. Ceea ce este important și trebuie spus este că cu fix trei luni înainte eram cei mai bun prieteni, orice era de făcut o făceam împreună iar acum parca uitaseră cine eram. M-am simțit foarte nasol, pentru prima oară în viața mea m-am simțit cu adevărat singur. Atunci am început să realizez că afară e frig și că ploua… deși puteam să jur că în momentul în care am coborât din avion soarele strălucea pe cer și în miezul lui noiembrie erau 30 de grade… la umbra. A fost un mare soc pentru mine.
   Seara m-a prins într-o cameră mare… și goală. Atât de mare și atât de goala încât îmi auzeam ecoul când vorbeam la telefon. A fost mai mult decât sinistru. Condițiile erau decente, dar eu eram terifiat de faptul că încălzirea era electrică și la sfârșitul fiecărei luni trebuie să plătesc curentul electric consumat… motiv pentru care multe nopți la rând am dormit înfofolit și fără să dau drumul la încălzire.
   Țin minte că a doua zi m-am trezit cu mâinile reci și am realizat că sunt în prima linie a frontului și în faţa mea se duc luptele vieții. Astfel că m-am adaptat… n-aveam alte soluții. Am intrat în vorbă cu câțiva vecini… am reluat legătura cu câțiva amici ce-i cunoscusem prin stagiu. Ce-i drept… inima larga cum sunt, nu le-am trântit lor ușa în nas așa cum ar fi trebuit… și nu am făcut-o pentru că nu sunt un om rău și răzbunător… dar nu am făcut-o pentru că eram sigur că capul răutăților era doar colega mea, Adi n-avea nici un amestec. Aparent așa cum mă ofticam eu că ea are șansa să obțină o diploma mai mare decât a mea, așa se oftica ea pentru că acum urma să am și eu aceeași șansă și probabil din acest motiv a vrut să-mi aplice un kick foarte grosolan. Drept pentru care am ales să-i înțeleg motivele și să-i trec cu vedere atitudinea ostilă.
   Mi-am început aventura în teza complet pierdut. Habar n-aveam de unde să încep, habar n-aveam cu ce să încep, habar n-aveam ce urma să fac. Nimeni nu și-a mai pierdut timpul cu mine să-mi explice ce și cum au ei de gând să facă cu mine… pur și simplu mă puneau la lucru. Partea proastă a fost că eu m-am culcat pe o ureche… m-am relaxat excesiv de mult și am lăsat lucrurile importante să treacă pe lângă mine… practic… am început teza cu un mare handicap! Pe care n-am reușit să-l recuperez până la final și astfel am bâjbâit pe întuneric pipăind pereții. A fost o greșeala gravă, pe care sper să nu o mai repet.
   Și precum orice greșeala imensă… am început să plătesc pentru ea imediat după…

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori