joi, decembrie 15

Episodul 4. Ordinul de încorporare


Du-te acasă, fă-ţi valiza și pe ordin pune-ţi viza

   În primul rând eram foarte dezamăgit. În al doilea rând eram foarte ofticat. De-a lungul vieții eu n-am fost niciodată „unul din mulțime” eu eram mereu un pic mai special decât cei din jur, mereu am avut ceva în plus… iar acum eram pus într-o situație inacceptabilă pentru mine: „cineva urma să aibă o diplomă mai mare decât a mea” și chiar dacă nu eram sigur că așa ceva ar fi fost posibil dacă situația rămânea neschimbată, cu siguranță aș fi avut coșmaruri în care colega mea m-ar fi bătut în cap cu diploma ei. Totuși nu-mi venea să cred că madam habar nu avea când i se termină contractele. Și dacă pe alea nu le știa… ce alte chestii „îi scăpaseră”??
   Am continuat să comunic cu madam, am încercat să caut ceva opțiuni împreună cu ea, dar din păcate, singura opțiune ce o accepta era să-mi găsesc o firmă care să-mi finanțeze anul 3 de studii. Și nu numai că trebuia să scot o firma din cur care să fie și de acord să mă plătească, dar trebuia să o găsesc în 10 zile. Iar alea 10 zile complicau mult situația.
   Cu sufletul îndoit m-am întors în faţa calculatorului. Întâi am încercat să-mi înăbuș speranțele, am încercat să-mi accept înfrângerea. Am căutat mai multe argumente în favoarea mea, dar îmi era destul de greu să le accept… erau foarte forțate. Până mi-am adus aminte că la început și început, nu am vrut să plec. Dar am respins și scuza aia, pentru că atunci nu voiam să plec din cauza că sub fusta mamei era tare bine. În lipsă de opțiuni… am strâns din dinți… și-am mers mai departe… pe bestjobs.ro. Mi-am făcut CV-uri, scrisori de intenție, conturi peste conturi și toate cele. Am început să aplic pentru diferite posturi. Nici nu știam cum merg lucrurile, habar n-aveam la ce să mă aștept și nici speranțe prea mari nu-mi făceam.
   Dar telefonul a început să sune. În decurs de două săptămâni am fost chemat la destul de multe interviuri, ba chiar unii mă chemau și la al doilea interviu și printre ei s-a găsit și o firma ce chiar voia să mă angajeze. Chiar și așa, gândul meu era încă la francezi… încă mă gândeam că aș fi putut concura într-o ligă superioară. Dar după ce am realizat că madam e imposibil de clintit, am strâns din buci, am înghițit în sec, mi-am zis că n-o să fie asta singurul eșec din viață, ci doar primul și lăsând totul în urmă mi-am îndreptat privirea în faţă și am privit spre viitor.
   Din păcate, ai mei părinți nu au făcut același lucru. Ei au continuat să spere… mai mult mama, ce-i drept. Amândoi nu făceau altceva decât să se întoarcă acasă cu faţa aia lungă ce voia să zică „azi mi s-au înecat toate corăbiile” se comportau de parcă cea mai mare năpastă se abătuse asupra lor. De fapt, la drept vorbind, aveau feţele atât de lungi încât aproape și le călcau în picioare.
   Recunosc că mereu m-au deranjat feţele lor lungi, nu-mi plăcea să citesc dezamăgirea în ochii lor, dar de foarte puține ori dezamăgirea lor m-a făcut să mă schimb. Eu am fost, sunt și am să fiu bun… pentru totdeauna, nu am devenit bun pentru că m-au strunit ei. Așa că mi-am continuat drumul… înghițind în sec. Am mers la mai multe interviuri, am depus mai multe CV-uri. Și într-un final… cineva m-a chemat la o ultimă întrevedere… cea cu directorul. Norocul… sau deopotrivă, ghinionul meu s-a numit „vacanţa domnului director”. Pe atunci era începutul lui septembrie, multă lume pleacă în Grecia în luna septembrie, așa a făcut și domnul director. Și a trebuit să aștept o vreme. Pentru mine nu era o problemă, pentru că cel cu care urma să lucrez, pusese deja o vorba bună și când recomandarea vine din interior, ești angajat mult mai ușor. Și am început să aștept… în liniște și pace.
   Până când veneau bătrânii acasă și liniștea și pacea dispăreau, erau pe loc înlocuite de o liniște extrem de apăsătoare. Am să-mi lipesc un post-it undeva în frunte, ca să țin minte să nu care cumva să procedez și eu la fel. Ce-i drept, după ce acceptasem să mă înscriu mai departe la Master și Doctorat, tata a renunțat la faţa lungă… ce nu știa el, era că eu nu aveam de gând să continui doctoratul dacă cumva mă angaja cineva. Pe vremea aia doctoranzii nu erau plătiți deloc bine, cercetarea ce se făcea era egală cu zero, sau în cel mai bun caz era teoretică, deci un loc de muncă ar fi fost o alegere mult mai înțeleaptă.
   Dar mama nu s-a consolat niciodată cu gândul că aș putea rămâne pe capul ei, niciodată nu a acceptat ideea că nu mai plec nicăieri. Și m-a tocat… mărunt… așa cum știe ea să o facă… toc-toc-toc… până când am ajuns în pragul unei crize de nervi și doar ca să mă lase în pace, doar ca să scap de gura ei, i-am scris înapoi lui madam, întrebând dacă nu cumva mai există și alte opțiuni. Mi-a reamintit cu plăcere că ea nu acceptă altceva decât să am finanțare asigurată pentru ultimul an. Mai în glumă, mai în serios am vorbit și cu domnul Ciucă, cel ce mă trimisese la francezi. El a avansat varianta cotutelei. Odată ce i-am propus-o lui madam, m-a refuzat aproape instant, motivându-mi că o cotutelă e dificil de organizat. Atunci am decis – tocat de gura mamei – să fac un ultim asalt… să-i propun cotutela drept unică soluție și dacă refuză și ultimatumul meu, atunci aveam de gând să-mi pun numele pe contractul ce aștepta cuminte pe birou întoarcerea domnului director din Grecia.
   Madam a refuzat… a mai refuzat o dată… după care ceva anume a făcut-o să realizeze că e ultima șansă… țin și acum minte că mi-a scris întrebându-mă dacă Politehnica mă poate susține în ultimul an. N-am știut ce să-i răspund… am întrebat în stânga, în dreapta… când a auzit tata cu ce întrebare vin la el… parca i se născuse al treilea copil, așa era de fericit, parcă murise necuratul în chinuri groaznice și Steaua era din nou liberă, așa a sărit în sus de fericire. Euforic mi-a spus că în doi ani cât mă plătesc francezii, el îmi găsește finanțări de sute de mii de euro, nu doar de 15 mii cât mi-ar fi trebuit.
   Potriveala dracului s-a potrivit de-a dreptul și de-a stângul… madam a acceptat finanțarea „verbală” a Politehnicii și mi-a trimis contractul de cotutelă. Cum trăisem la intensitate maxima ultimele zile și aveam nervii întinși la maxim, eu am crezut că-mi trimite niște contracte în care este specificat faptul că în ultimul an Politehnica trebuie să facă o faptă mare și să mă plătească… și nici nu m-am obosit să le citesc. Le-am semnat și le-am dus la Decanat și Rectorat. (Și așa am ajuns muritor de foame în anul 3 pentru că nu exista o astfel de clauză în contract)
   Din păcate, domnul director s-a întors la birou și s-a trezit că nu mai are om de angajat. Dar n-am fost nesimțit, i-am sunat și i-am înștiințat de plecarea mea, deși n-aveam nici un motiv să o fac. Dar am făcut-o pentru că nu sunt un om rău.
   În decurs de o lună trecusem de la agonie la a accepta situația și a privi mai departe și apoi la extaz. Extazul m-a prins când am auzit stewardesa spunând „Bine ați venit la Lyon” și a continuat când mi-am scos căștile din urechi ca să aud anunțul în tramvai: „Charpennes… Charles Hernu… correspondance avec… MULA MEA!” Bine, n-a zis chiar așa, dar mă rog… 
   Aia a fost ziua în care m-am urcat foarte fericit într-un avion… albastru… acum aș putea spune că avionul ăla m-a dus spre maturitate (sau spre armată, ca să mă fac bărbat)… și uite așa am ajuns înapoi la francezi… și eram așa de fericit… până am intrat în birou…

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori