marți, decembrie 13

Episodul 3. Nu vreau! Ba vreau!


Fiind băiet, sub fusta mamei stăteam

   Nu e cazul să mă laud spunând că am lăsat patul cald de acasă și m-am trezit într-o altă ţară unde trebuia să mă descurc singur singurel. Nu mai era mama să-mi facă de mâncare, nu mai era tata lângă mine și a trebuit deci să-l înjur singur pe necurat (Muie ciobane!). M-am trezit singur și a trebuit să supraviețuiesc… cumva, a trebuit să mă maturizez… forțat.
   În cele patru luni ale stagiului am reușit să-mi fac o idee despre cum se învârteau roţile pe acolo. Evident că sunt două povesti, una zice că am fost norocos, alta zice că am avut ghinion. Nu sunt foarte sigur pe care să o aleg, dar cert este că în alea patru luni am avut timp să-mi creez o dependenţă și să scap de ea (link), așa că poți decide tu. Când era vorba de muncit se aplica zicala „lasă-mă să te las” într-un mod atât de perfect încât „Dorel” ar fi fost invidios. Pe de altă parte, madam, se îngrijea atent de noi, cei doi stagiari. Ne ducea la restaurant, la teatru, la alte diverse evenimente culturale ce aveau loc prin oraș. Dar de lucrat… mă rog, de lucru îi dădea lui Adi, îl încărca pe el. Acum, la drept vorbind, pentru mine era perfect. Mă vedeam independent și nici nu aveam greutăți de cărat… eram regele lumii.
   Cu toate astea, încă nu părăsisem fusta mamei… unde era cald și bine. Pe amândoi ne-a strâns madam și ne-a întrebat în parte: „vrei să rămâi mai departe în teză?” Răspunsul colegei mele a fost scurt, hotărât și de neclintit: DA! În vreme ce răspunsul meu a fost mult mai… literar: „păi, nu știu… să vedem… nu sunt foarte hotărât… aș vrea să văd cum bate vântul, dacă iese soarele cum trebuie și mai ales dacă este apă caldă sau călduță… e foarte important! Deeeeci?!? Deci… o să mă hotărăsc mai încolo!”
   Totuși vremea trecea, ziua deciziei se apropia iar eu nu mă puteam hotărî… ce am de gând să fac mai departe? N-aveam nicio idee… mi-am dat seama că mi s-ar fi potrivit perfect postul de „musafir” sau „băiețelul mamei” și realizând asta m-am trezit un pic… doar un pic.
   Am început din nou să mă oftic pe faptul că a mea colega era atât de determinata și hotărâtă, în vreme ce eu nu mă diferențiam cu nimic de un „pierde-vară” veritabil. Am stat mult timp de vorbă cu mine însumi până când am luat o hotărâre… am hotărât să mă consult cu… tata și cu mama. Era imposibil să lipsească, nu? Le-am prezentat situația în cea mai proastă lumină posibilă… i-am zugrăvit pe francezi mai rău decât un palat țigănesc cu turnulețe… și cu toate astea, ei tot m-au sfătuit să accept oferta.
   M-am enervat, iar după ce am văzut-o pe colega mea cât de determinata era… m-am enervat și mai tare. Am încercat să mă ascund în spatele lui „tu nu ai opțiunile ce le am eu acasă” sau „acasă la mine e mult mai cald decât la tine” dar toate indiciile duceau spre același adevăr: „eram sub fusta mamei, eram doar un copil puțin mai mare”.
   Cu inima îndoită, nesigur pe mine, fără a fi convins că aleg corect am bătut la ușă… timid… doar de două ori… abia dacă am auzit eu ciocănitul… dar cum alegerile greșite le poți face extrem de ușor, madam mi-a auzit ciocănitul… și m-a invitat în birou. Cu vocea tremurândă i-am spus că m-am hotărât… și după o pauză de câteva secunde… i-am spus că vreau să continui activitatea… i-am spus că vreau să fac teza de doctorat acolo. M-a felicitat pentru alegerea mea cu zâmbetul pe buze… deși se putea ridica frumos de pe scaun, cu un contract în mână și putea să-mi ceară să-l semnez cu sânge…
   Stagiul s-a încheiat… nu fără emoții, dar s-a încheiat cu bine… dosarele pentru teză erau depuse, semnele bune existau… și am revenit acasă. Eu eram încă nesigur pe alegerea făcută. Ceva îmi spunea că nu am ales bine… era ceva-ul ăla care nu mă lasă să dorm liniștit noaptea.
   La scurt timp după, am devenit inginer. Și imediat după… am primit un mail de la madam. Prin acel mail, madam mă informa că nu dispune de finanțare decât pentru doi ani, pe când o teză de doctorat durează trei ani, în consecință nu putea să mă primească înapoi. Opțiunea tezei îmi fusese retrasă… peste noapte aș putea spune, dacă luam în considerare că mailul l-am primit la ora 23. Ce bine că apucasem deja să arunc banii pe biletele de avion, nu?
   A doua zi m-am trezit într-o dilemă: ce fel de director de cercetare ești tu, dacă nu știi când ţi se termină contractul de cercetare? Dar mai ales, cum morți îmi propui tu mie teză, fără să-ţi consulți contractul de cercetare ca să vezi dacă îţi permite să mă înregimentezi?!?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori