sâmbătă, decembrie 31

Du-te 2011?


   Bine, dar unde să te duci? Și sub ce pretext?
   Astăzi, aparent, se trage cortina peste 2011 și cu toții ne vom uita mult mai încrezători spre 2012. Cu mai multă speranță și toate prostiile… dar eu… eu mă întreb, de ce tragem cortina peste 2011? Pentru ce-l huiduim? Pentru ce-l scuipam atât? Probabil așa e tradiția…
   Pentru mine… 2011 a fost un an bun, pot privi în urma și pot zâmbi mulțumit. Pot zâmbi chiar foarte mulțumit. A fost anul în care prin muncă grea mi-am câștigat dreptul de a-mi tortura prietenii forțându-i să scrie un „Dr” înaintea numelui meu atunci când țin scorul la Rentz sau Whist… a fost anul în care mi-am asumat pentru prima oara riscuri… ce-i drept mici… poate anul viitor am să-mi asum riscuri mai mari… a fost anul în care m-am trezit sâmbătă în zori de zi cu capul cât bascula, parându-mi rău că am profitat de anumiți amici francezi pe care i-am lăsat să mă îmbete până „la loc comanda”… a fost anul in care am învățat care-i diferența între alarma de la ora 7 și vântul de la ora 6.30… ăla care șuieră pe la geam pentru că nu se închide bine (mulțumesc CROUS)… a fost anul în care am hipnotizat efectiv o audienţă de 60 de oameni prezentând munca depusă de mine și colegii mei (mulțumesc Bogdan, Ionuț și mai ales Ana-Maria)… a fost așa de perfect încât la final singura întrebare a fost „un fleac” – pentru că mai apoi „i-am ciuruit”… a fost anul în care chiar nu credeam că am să rețin 10 pagini de discurs franțuzesc, dar atunci când a venit momentul am turuit în cel mai perfect mod posibil… OMFG!!! A fost anul în care mi-au fost acceptate 2 articole în publicații ISI cu factor de impact 4!!!! Și nimeni n-o să bată asta prea curând… și dacă cineva va reuși, atunci am să dezvălui că lucrările mele au fost catalogate drept inovatoare și au fost acceptate de către cei trei „Guru” în domeniu, cei ce au scris cartea mi-au acceptat ideile… Top That!
   A fost anul în care mi-am dovedit singur că pot trăi cu bani extrem de putini… că-mi pot face prieteni din nimic… că mă pot descurca legat la mâini și la picioare cu lanțuri grele… a fost anul în care pesimismul meu a cam luat bătaie într-un mod groaznic – și nimic nu poate bate asta!
   Mai știi când ai intrat pe ușă pe 1 ianuarie și ai realizat abia în baie că nu te-ai descălțat?… mai știi când te-ai uitat la Warhammer 3000? Wooooow… bine că băgasem niște „pop-corn” înainte, că altfel nu înțelegeam nimic… mai ții minte când ti-a desfăcut Futre calculatorul și te-a pus să sufli praful din cooler și ai suflat invers? De s-a prăvălit Futre de râs până jos la parter când te-a văzut cum suflai? Mai știi când a căzut Futre cu bicicleta ta în nas? (tre să scriu despre asta, neapărat) Îl mai ții minte pe agentul Popa? Dumnezeu să-l aibă în pază, cel mai de treaba băiat din lume! Politia Rutieră Rulează! Mai știi faza din pasajul Victoriei? OMFG!!! 130km/h și brusc bip-bip senzorul de presiune pentru roata din faţă stânga… tine minte, frâna e aia din mijloc, da? Îl mai știi pe băiatul de la vulcanizare? Ora 6 dimineața, nici nu făcuse ochi când îi băteam eu în geam… pupai-aș mâinile lui cu care mi-a demontat roata și mi-a lipit el valva pe janta! OMFG!!! Miez de vara, Futre’s mansion, mima… remember?!? Moaa… asta n-o să treacă prea curând!!! După care mai ții minte că ușa de la baia lui Futre are 1.30? NU! Au! Capul! Pentru a câta oara oare?!?
   Și pentru sfârșit… una bucata „faza anului”: Era vara, era vremea concertelor. Vii să mă iei? Să presupunem că vin! Și m-am dus… Și ajung la faţă locului… și găsesc un mic loc liber în faţa unui autocar… ambreiez… și bag în marșarier… și dau cu spatele încet… și opresc muzica tocmai ca să aud mai bine ţiuitul senzorilor… și dau… și dau… și aud primul „piu” și mai dau un pic… și înainte să aud al doilea „piu” mă orbește faza lungă a autocarului în faţă căruia parcam… și dau un pic în faţă… și mă dau jos… și merg la el, și-l vad cu număr de BG și-ncep să-i explic prin semne: „Lisan tu mi… dis is not dirt… dis is senzori… sei aftar mi… seeenzori… its sam caind of bulshit from staruars deat tels iu da distans… distans? Iu andarstend? Senzori? Distans?? Adică nu te loveam bă boule!
-Băi miticule, noi suntem din Cluj, știu ce-s aia senzori… meri la tine acasă!

   Per total un an… Extraordinar! Sper ca 2012 să-l depășească! 2012… please be AWESOME !

vineri, decembrie 30

Oglindă oglinjoară


   Printr-un ghinion teribil una din oglinzile lui Silver a fost avariată în trafic – nu de către mine, ce bine! A fost lovită într-un mod complet special astfel încât i s-a rupt doar motorul electric ce rabata oglinda… doar atât, restul pieselor erau încă funcționale.
   Cei de la reprezentanţă au încercat să jupoaie pielea de pe mine cu zâmbetul pe buze și le-am zis „pas”. Am început să-mi caut altă oglindă, pentru început, am căutat una nouă. After-Market nu găseam decât cu comandă electrică și încălzită, dar nu și cu rabatare, oglindă ce-mi era mie necesară nu era disponibilă decât de la producătorul oficial.
   Am schimbat tactica și am început să caut pe la dezmembrări. Din nou, nimeni nu avea oglindă precum a mea. Ce-i drept nu se vând prea multe mașini cu configurația lui Silver, iar cele care se vând sunt îngrijite și dacă cumva ajung la dezmembrări, cu siguranță nu mai ajung cu oglinzile întregi, asta-i clar. Bazându-mă pe faptul că cei de la Renault au „împrumutat” multe piese de pe modelele lor celor de la Dacia, m-am gândit că n-au cum să nu se potrivească piesele de pe un model pe celalalt. Și am început să caut aceeași piesă dar de la un Megane 2. Și am găsit… opțiunea de rabatare electrică e mult mai comună pentru Megane. Doar că… într-un efort supraomenesc de a-și creste profiturile, cei de la Renault au făcut oglinzile identice pentru cele doua modele și le-au schimbat doar părțile esențiale, cum ar fi capacul exterior ce vine vopsit în culoarea caroseriei, sistemul de prindere pe portieră și mufa. În rest, toate piesele sunt identice.
   Astfel, poate… cineva… pe undeva… printr-un ghinion ceva mai mic decât al meu… poate… și-a stricat oglinda retrovizoare dreapta de la Clio 3 sau Megane 2. E foarte probabil să se potrivească și la modelele ceva mai noi de Megane 2. Piesele ce mi-au rămas întregi și pot fi refolosite sunt suportul ce se fixează pe portieră, cadrul de plastic al oglinzii, motorul electric ce controlează geamul oglinzii, geamul oglinzii, capacul exterior care din păcate mai are doar un element prin care se fixează pe cadru – cu toate astea se fixează în continuare bine pe cadru – și cablurile electrice: senzorul de temperatură, mufa pentru încălzire și mufele pentru motorul electric și cel de rabatare. Singura piesă ce lipsește este acel motor ce rabatează oglinda pe care l-am refolosit eu.
   Deci, dacă cumva… cineva… pe undeva… cumva… a lovit retrovizorul dreapta și i s-a stricat vreo piesă din cele enumerate de mine mai sus, poate să mă contacteze cu încredere, îi vând doar piesa ce-i este necesara la un preț rezonabil. După cum oricine a lovit oglinda știe, nu se vinde decât completă, nu pe piese. Sau poate este cineva care are un retrovizor fără rabatare defect, poate cumpăra toate piesele de la mine și-și poate repara retrovizorul defect.
   După cum am spus, preturile sunt rezonabile, n-am să jupoi pielea de pe nimeni.

marți, decembrie 27

Spiritul Crăciunului


   … este extrem de prost înțeles de unii dintre noi. Sărbătoarea asta trebuie să ne îndemne să fim mai buni cu cei din jur, să dăruim și să nu exageram. În tot acest timp… dar n-am să mă iau de cei ce au înfundat camerele de gardă ale spitalelor… noi facem excese în tot timpul anului, dar doar cele din preajma sărbătorilor sunt prezentate la televizor…
   Băi dar care-i treaba cu împodobitul caselor cu beculeţe și luminițe colorate? Din câte știu eu, din moși strămoși, la noi se împodobește bradul… luam un brad, îl punem în cea mai mare cameră din casă și-l împodobim cât mai frumos posibil. Bradul! Nu casa! De unde dracului vine ideea asta cu împodobitul casei? Habar n-am… dar cu siguranță ăla care a scornit-o e un mare topit. Îmi lipesc beculeţe la geam și le întind pe toată casa și prin curte ca să ce? Să consum mai mult curent? Să le arat eu vecinilor că sunt cel mai șmecher? Astea-s motivele? Chiar? Penibil!!!
   Aparent oamenii cu abonament la presa HI (hârtie igienică: click liber/tatea, can can and shit like that) nu au aflat încă de conceptul „less is more”.

vineri, decembrie 23

Episodul 8. Plus Minus



Mulțumesc pentru atenția acordată!

   Mă bucur enorm că am terminat partea cea mai nasoală. Ceea ce urmează vor fi doar formalitățile unor formalități ce sunt absolut normale. Sper să nu întâmpin foarte multe probleme. Deși știu și sunt conștient că sper degeaba… dar speranța e cea mai proastă, ea mereu moare ultima… speranța stinge lumina.
   Au fost trei ani ai dracului de nasoli, trei ani în care recunosc că am avut noroc cu carul – probabil din cauza asta n-am câștigat nimic la loto… aaah, stai… chiar și acolo am câștigat 10 euro… băi sunt al dracului de norocos… Din nou, sper ca norocul meu să nu mă părăsească acum. Am avut noroc de cum am început teza, am început-o în cotutela, ceea ce mi-a permis să stau acasă foarte mult timp. Am avut un noroc și mai mare cu Ana-Maria, care… pe cuvântul meu, ar trebui ca pe teza mea să fi fost scris întâi numele ei, abia apoi al meu… și-i voi fi recunoscător toată viața pentru ajutorul ei. N-o să uit niciodată cum ne certam în fiecare zi înainte să începem un experiment, ea era stresată că sunt eu prost și-i stric experimentul, eu eram ofticat pe faptul că nu are încredere în mine… ha… de parca aș fi fost eu primul care a stricat ace AFM în valoare de 300 de euro… până la sfârșitul zilei se convingea că sunt capabil să fac faţă, iar asta îi ținea până în ziua următorului experiment, când o luam de la capăt. Ce-i drept, a încetat să-mi reproșeze acele AFM stricate atunci când alt student i-a stricat în aceeași zi doua aparate. A cheltuit 5000 de euro să le repare. Ce am învățat eu din asta? Niciodată să nu-l crezi pe cel ce-ti spune că ești cel mai prost… întotdeauna e unul mult mai prost decât tine. Și încă ceva… nu te arunca să critici aiurea, că ti se întâmplă lucruri mult mai rele imediat după. Per total, Ana mi-a pus AFM-ul în brațe… și după ce am stricat câteva ace am și învățat să-l folosesc… sigur… nu știu să-l desfac și să-l fac la loc… nu știu să fac chiar de toate cu el… dar ceea ce știu eu să fac, domeniul respectiv, există doar de vreo 6-7 ani, astfel, poți să-mi spui Pionier.
   Sper să ajung să-i mulțumesc odată și-odată Anei pentru toate ce le-a făcut pentru mine… sper să nu ajung să-i mulțumesc așa cum vrea ea… întorcându-mă la cloacă în Franța.
   Am cunoscut mulți oameni noi… de toate tipurile… am văzut ce înseamnă să fii considerat „cotropitor” să se uite toți cu scârbă la tine… am fost tratat precum un mare nimic… am simțit pe pielea mea ce înseamnă tratament „preferențial”. Mă bucur foarte mult că n-am cedat, deși de multe ori am simțit o aprigă nevoie de a frânge un gât franțuzesc.
   Am apucat să vizitez multe „atracții turistice”… a fost interesant, aș mai fi vrut să merg prin alte colţuri, dar n-am avut când și nici cu ce… dar nu intră zilele-n sac.
   Adevărul este că mi-e greu să spun clar dacă consider că am pierdut trei ani sau am câștigat trei ani… cred că înclin spre a doua variantă… am reușit să cresc… m-am maturizat mult mai mult decât dacă aș fi rămas acasă sub fusta mamei. Am învățat să gătesc (la cuptorul cu microunde) și să spăl (la mașina de spălat automată). Aș fi învățat și să fac curat cu robotul ăla special ce-i dai drumul și se bălăngăne el dintr-un perete în altul până-l oprești tu, dar nu aveau ăștia la cămin așa ceva așa că am dat cu mătura.
   În plus, sunt încă sub influenţa complet negativă a laudelor ce nu mai încetau să le arunce spre mine cei din juriu. Mie, personal, nu-mi plac laudele… eu prefer să aud doar criticile, laudele nu prea-și au rostul. Pentru mine ce-i drept. Eu cred că dacă lauzi pe cineva, ăla o să-și pună palma-n cur și n-o să mai facă nimic… o să stea pe tânjeală… cel puțin eu asta fac.
   Sunt fericit că plec și scap de acești oameni… complet nesimțiți. Eu înțeleg că treaba sefului e să dea ordine și a subalternului să le execute… dar du-te-n pula mea cu gradele tale, n-o să uit niciodată cum stăteai tolănit pe scaun în timp ce eu schimbam eșantioanele. Vii după ce ai ars-o toată ziua și-mi faci franje de difuzie pe probe ca să te convingi tu că straturile sunt libere… după ce ti-am zis-o eu deja… n-ai încredere-n mine? Mânca-mi-ai pula! Iar tu, stimabilo… să-mi bag pula… ieși la pensie… atunci când o răceală te ţine acasă doua săptămâni înseamnă că e vremea să te retragi la palatul tău de gheaţă… și-n pula mea, lasă ușa deschisă ca să rezolvam problema încălzirii globale. Cu o mână ai dat și cu una ai luat… și se vede că n-ai trăit degeaba atâția ani, ai făcut-o de așa natura încât lumea să vadă doar că ai dat. Și pentru ultima oară în pula mea, pun soluția pe substraturi, care stă acolo pentru că am depus înainte calciu, după care fac diluție lentă ca să spăl detergentul, în pula mea. Și la sfârșit trebuie să țin tot substratul hidratat pentru că am un strat dublu în morți… iar straturile alea nu se pupa precum oamenii cu capul, se pupa cu picioarele, în vreme ce capul e hidrofil și dacă nu stă în apa moare… și în lipsa apei rămân cu un singur strat… și mă pot pişa pe el, că n-am ce face cu un singur strat… deci? Ai înțeles? Bun! Pe când dosarul de pensie? Hai nu te mai plânge că-i mică pensia, oricum n-ai tu nevoie de pensia ce ti-o da taica Boc.
   Episodul care are să fie probabil determinant în decizia mea este finalul tezei, când s-au trezit că le pleacă sclavul, Ana intră în concediu de maternitate și astfel nu mai are cine munci pentru ei. Și au căutat întâi să aducă în stagiar… care, prin lege, trebuie plătit. N-au reușit… mi-au propus mie să vin din nou să muncesc pentru ei… pe gratis… m-am făcut că nu aud. Au venit iar după câteva zile și mi-au propus din nou să vin… de data asta mi-au propus 800 de euro pe lună. După ce prima oara nu-mi ofereau nimic, dar ar fi fost gata să ofere unui oarecare care nici nu știa să învârtă de microscop. Iar în final îmi oferă 800 de euro pe lună… trebuie să luam în considerare că ăia sunt bani impozabili, că o cameră în chirie… cea mai groaznică camera din lume… costă cel puțin 350 de euro pe lună, pe lângă care trebuie să mai plătesc și întreținere, plus o taxă la agenția imobiliară, plus asigurare. Și dacă punem asta în balanța într-o parte și în cealaltă punem salariul ce-l aveam atunci când eram încă doctorand… adică 1600 de euro pe lună… decizia e mai mult decât clară: Mai daţi-vă-n pula mea! (Dacă cumva ajung să mă întorc acolo, închid blogul, ca să nu puteți râde de mine!)
   Adio Franța! Mulțumesc pentru puţinele lucruri bune ce mi le-ai dăruit, mulțumesc mult mai mult pentru lucrurile rele. Mulțumesc pentru că m-ai trecut prin foc și spadă… sper să am ocazia să-ti returnez „favorul”.

miercuri, decembrie 21

Episodul 7. Domnul doctor



Acum crezi Tomo? Aproape cred Doamne!

   Este complet inutil să mai spun că nu am crezut niciodată că am să ajung aici. Nici nu are rost să mai spun că și acum am impresia că sunt lucruri ce încă mai pot merge prost. Dar nu sunt eu singurul cu pitici pe creier… mai sunt mulți… și aia mulți, n-au terminat un doctorat așa cum am făcut-o eu. Fuck Yea!
   A fost un proces lung și anevoios, au fost nenumărate momente în care am simțit efectiv că nu mai pot face faţă, dar susținut și de alții am mers mai departe. Au fost momente în care aveam de lucru cât pentru doua vieți… dar mi-am eliberat mintea de prostii am pus mână și am lucrat în continuare până când nimeni n-a mai avut nimic de comentat. Au fost momente în care m-am simțit efectiv pierdut, erau momente în care nu-mi imaginam că o mai pot scoate la capăt vreodată… momente în care eram foarte sigur că am pierdut și că ar trebui să-mi accept înfrângerea. Dar mi-am revenit din pumni și în decurs de opt luni am scris doua articole și teza. Fuck Yea!
   Nici nu vreau să-mi aduc aminte cât de „formalitate-formaliteoasă” era susținerea publică și cum m-au ținut în priza cei de aici. Dar mi-a păsat? NU! Am făcut o prezentare șmecheră și le-am închis gura când au încercat să mă aiurească cu întrebările? Fuck yea!
   Așadar, domnule Mirea… juriul a deliberat și a decis să-ti acorde titlul de doctor în fizică al Universității Claude Bernard și al Universității Politehnica București! Felicitări!

marți, decembrie 20

Episodul 6. Piedica



Libertate, Egalitate, Fraternitate! (Dar numai cu cine vrem noi)

   Am trăit multe întâmplări ciudate, de la chirii „speciale” pentru studenții străini, mai mari cu câteva zeci de euro, până la chestii inimaginabile pe care n-am să rememorez acum. Ceea ce trebuie spus este că piedica nu mi-au pus-o ei în totalitate… am și eu partea mea, la care am lucrat intens.
   Când am plecat de acasă foarte multă lume mă privea cu invidie, simțeam cum mă felicitau cu dinții încleștați… iar eu… eu nu prea înțelegeam de ce, pentru mine fusese o alegere foarte dificilă, eu nu prea voiam să iau acea decizie. Curând am înțeles de ce.
   După ce m-am trezit complet singur, într-un loc complet nou, a trebuit să încep să supraviețuiesc. Eram precum un pui de pasăre care este aruncat din cuib… ori zboară și supraviețuiește, ori nu și moare. Nimeni nu-și permite să irosească mâncare pentru el… și cam așa s-a întâmplat și cu mine. Exceptând faptul că eu în loc să zbor singur am luat avionul… iar biletul l-au plătit ai mei… dar dacă privești situația prin ochelarii mei, atunci îţi garantez eu că ai să vezi cum m-au aruncat din cuib… cred… sper…
   Evident că mi-a fost greu, de cunoscut nu cunoșteam foarte multa lume, cei pe care îi consideram mai apropiați pe tărâm franțuzesc mă cam părăsiseră, pe unii îi acuz, pe alții nu… și în plus, forțat de lipsa fondurilor, mai simțeam și frigul franțuzesc. Evident că am început să-mi aduc aminte cum acasă, indiferent de situația politica mondială, sau orice alt factor, dacă deschideam ușa frigiderului, găseam ceva de mâncare. Și cam de aici se trage acel „Urăsc Franța!” cam în asta stau rădăcinile.
   Ceea ce mi s-a întâmplat mie nu e un caz unic, se întâmplă tuturor, și tind să cred că cei mai răsfățați dezvoltă o oarecare dependenţă iar când se văd complet singuri aruncă vina pe altceva. Cam asta am făcut și eu, am aruncat vina pe francezi. La început am făcut-o doar ca să nu înnebunesc printre ei, pentru că mă confruntam zi de zi cu acea ură și acele priviri ale lor… se uită și te privesc de parcă ai fi vreun cotropitor. Tocmai din acest motiv nu mă feream să le zic că ţara lor e de căcat și că nu fac altceva decât să aștept plin de nerăbdare clipa eliberării, clipa în care pot pleca la mine acasă. La început acest lucru era precum o metoda de auto-apărare… dar cu timpul am observat că era foarte adevărată. Și spun asta conștient fiind că cele prin care am trecut eu sunt adevărate nimicuri… dacă aș fi ajuns cu adevărat să trăiesc aici probabil mi-aș fi blestemat zilele și mi-aș fi dorit să nu mă fi născut.
   Zilele treceau, eu le număram pe cele ce au mai rămas… piedicile nu întârziau să apară… de la chestii banale, precum „nu-ti place cum te-am tuns? Păi toți se tund așa, ție de ce nu-ți place? Pentru că nu sunt arab de aia!!!” sau „nu au sosit comenzile, deci nu poți face experimentele”, trecând prin „nu-mi lași mie rezervarea de la microscop, caci… (orice motiv stupid)” și până la „din ce ţară sunteți? Din România? Stați să calculez exact care sunt tarifele pentru Africa”… deja n-are sens să mai vorbesc despre „România? Asta e în Europa? Chiar?”. Le-am trăit, simțit și am rămas stupefiat de ele. Dar am mers înainte, am crescut, m-am „copt” și acum sunt gata să părăsesc acest loc blestemat… mulți spun că am să-l părăsesc pentru unul mult mai rău. E foarte posibil, dar aici nu vreau să rămân, asta e clar! Poate că greșesc, dar de ce aș vrea să rămân într-o ţară unde conducerea unui aeroport ales la întâmplare, să zicem cel din Lyon decide să angajeze o firmă privată care să se ocupe de controlul de securitate la îmbarcare? Ăia sunt cei ce-mi cotrobăie mie în geantă, au doar liceul terminat, considera că lucrează prea mult, că sunt foarte mulți pasageri ce călătoresc cu avionul de sărbători, iar asta îi solicita și mai mult, își aduc aminte că au salarii mici… și intră în grevă! Frate, când ai doar liceul terminat, nu produci nimic ce poate fi vândut și câștigi 1400 de euro pe lună… ăla nu-i salariu mic… Iar să ceri program mai scurt de sărbători… aia e lene… lene în formă pură. Deci ăia intră în grevă, opresc lucrul și după 2 zile de grevă în care traficul aerian e perturbat, conducerea aeroportului reușește să strângă „de pe stradă” oameni care să-i înlocuiască pe greviști… iar ei continua greva. Frate, când intri în grevă, ceri mai mulți bani și direcțiunea te înlocuiește în doua zile… problema e la tine. Du-te în morți și fă o școală, nu te plânge că viața e dură cu tine pentru că ai terminat doar liceul, dacă n-ai vrut să înveți du-te-n pula mea și sapă şanturi pentru 700 de euro, la ce pula mea te aștepți? Să fii director?
   O adunătura de idioți… 

duminică, decembrie 18

Episodul 5. De la cer la pământ



Pe dinafara era vopsit gardul… și înăuntru…

   Deși alegerea o făcusem forțat și împotriva dorințelor mele legate de viitor, încă simțeam că am făcut un lucru bun. Încă credeam că era ideea cea înțeleaptă. Încă credeam în cai verzi pe pereți.
   Plin de entuziasm am coborât cu o stație înainte de universitate, am mers direct în clădirea administrativă și mi-am luat actele ce-mi erau necesare pentru a-mi lua o camera în cămin. Țin minte și acum momentele alea. Arătam ca dracu. Aveam ditamai geamantanu’ după mine, un rucsac enorm în spinare și pe deasupra mai aveam atârnata de gât și geanta cu laptopul. La toate astea asortasem cum se cuvine o geacă excesiv de largă și o căciula și-un fular care-mi generau râuri de transpirație. Arătam ca dracu. Eram precum un melc ce-și căra casa… de fapt la momentul respectiv eram fix un român normal ce plecase în străinătate… își cărase tot cu el… adică… TOT!
   Entuziasmul meu s-a frânt brusc când am intrat în birou. Nu mi-am imaginat niciodată că mi s-ar fi putut întâmplă așa ceva, nu credeam că așa ceva e posibil… o văzusem prin filme, o citisem prin cărți, dar eram ferm convins că sunt doar închipuiri, nu credeam că așa ceva era posibil. Eram doar un străin printre alți străini. Eram noul venit care nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu vrea să socializeze cu el… pentru că e străin… și e nou.
   Mi-ar fi foarte ușor să arat cu degetul și să zic „e vina ta!” dar n-am să o fac. Nu are absolut nici un sens acum. Ceea ce este important și trebuie spus este că cu fix trei luni înainte eram cei mai bun prieteni, orice era de făcut o făceam împreună iar acum parca uitaseră cine eram. M-am simțit foarte nasol, pentru prima oară în viața mea m-am simțit cu adevărat singur. Atunci am început să realizez că afară e frig și că ploua… deși puteam să jur că în momentul în care am coborât din avion soarele strălucea pe cer și în miezul lui noiembrie erau 30 de grade… la umbra. A fost un mare soc pentru mine.
   Seara m-a prins într-o cameră mare… și goală. Atât de mare și atât de goala încât îmi auzeam ecoul când vorbeam la telefon. A fost mai mult decât sinistru. Condițiile erau decente, dar eu eram terifiat de faptul că încălzirea era electrică și la sfârșitul fiecărei luni trebuie să plătesc curentul electric consumat… motiv pentru care multe nopți la rând am dormit înfofolit și fără să dau drumul la încălzire.
   Țin minte că a doua zi m-am trezit cu mâinile reci și am realizat că sunt în prima linie a frontului și în faţa mea se duc luptele vieții. Astfel că m-am adaptat… n-aveam alte soluții. Am intrat în vorbă cu câțiva vecini… am reluat legătura cu câțiva amici ce-i cunoscusem prin stagiu. Ce-i drept… inima larga cum sunt, nu le-am trântit lor ușa în nas așa cum ar fi trebuit… și nu am făcut-o pentru că nu sunt un om rău și răzbunător… dar nu am făcut-o pentru că eram sigur că capul răutăților era doar colega mea, Adi n-avea nici un amestec. Aparent așa cum mă ofticam eu că ea are șansa să obțină o diploma mai mare decât a mea, așa se oftica ea pentru că acum urma să am și eu aceeași șansă și probabil din acest motiv a vrut să-mi aplice un kick foarte grosolan. Drept pentru care am ales să-i înțeleg motivele și să-i trec cu vedere atitudinea ostilă.
   Mi-am început aventura în teza complet pierdut. Habar n-aveam de unde să încep, habar n-aveam cu ce să încep, habar n-aveam ce urma să fac. Nimeni nu și-a mai pierdut timpul cu mine să-mi explice ce și cum au ei de gând să facă cu mine… pur și simplu mă puneau la lucru. Partea proastă a fost că eu m-am culcat pe o ureche… m-am relaxat excesiv de mult și am lăsat lucrurile importante să treacă pe lângă mine… practic… am început teza cu un mare handicap! Pe care n-am reușit să-l recuperez până la final și astfel am bâjbâit pe întuneric pipăind pereții. A fost o greșeala gravă, pe care sper să nu o mai repet.
   Și precum orice greșeala imensă… am început să plătesc pentru ea imediat după…

joi, decembrie 15

Episodul 4. Ordinul de încorporare


Du-te acasă, fă-ţi valiza și pe ordin pune-ţi viza

   În primul rând eram foarte dezamăgit. În al doilea rând eram foarte ofticat. De-a lungul vieții eu n-am fost niciodată „unul din mulțime” eu eram mereu un pic mai special decât cei din jur, mereu am avut ceva în plus… iar acum eram pus într-o situație inacceptabilă pentru mine: „cineva urma să aibă o diplomă mai mare decât a mea” și chiar dacă nu eram sigur că așa ceva ar fi fost posibil dacă situația rămânea neschimbată, cu siguranță aș fi avut coșmaruri în care colega mea m-ar fi bătut în cap cu diploma ei. Totuși nu-mi venea să cred că madam habar nu avea când i se termină contractele. Și dacă pe alea nu le știa… ce alte chestii „îi scăpaseră”??
   Am continuat să comunic cu madam, am încercat să caut ceva opțiuni împreună cu ea, dar din păcate, singura opțiune ce o accepta era să-mi găsesc o firmă care să-mi finanțeze anul 3 de studii. Și nu numai că trebuia să scot o firma din cur care să fie și de acord să mă plătească, dar trebuia să o găsesc în 10 zile. Iar alea 10 zile complicau mult situația.
   Cu sufletul îndoit m-am întors în faţa calculatorului. Întâi am încercat să-mi înăbuș speranțele, am încercat să-mi accept înfrângerea. Am căutat mai multe argumente în favoarea mea, dar îmi era destul de greu să le accept… erau foarte forțate. Până mi-am adus aminte că la început și început, nu am vrut să plec. Dar am respins și scuza aia, pentru că atunci nu voiam să plec din cauza că sub fusta mamei era tare bine. În lipsă de opțiuni… am strâns din dinți… și-am mers mai departe… pe bestjobs.ro. Mi-am făcut CV-uri, scrisori de intenție, conturi peste conturi și toate cele. Am început să aplic pentru diferite posturi. Nici nu știam cum merg lucrurile, habar n-aveam la ce să mă aștept și nici speranțe prea mari nu-mi făceam.
   Dar telefonul a început să sune. În decurs de două săptămâni am fost chemat la destul de multe interviuri, ba chiar unii mă chemau și la al doilea interviu și printre ei s-a găsit și o firma ce chiar voia să mă angajeze. Chiar și așa, gândul meu era încă la francezi… încă mă gândeam că aș fi putut concura într-o ligă superioară. Dar după ce am realizat că madam e imposibil de clintit, am strâns din buci, am înghițit în sec, mi-am zis că n-o să fie asta singurul eșec din viață, ci doar primul și lăsând totul în urmă mi-am îndreptat privirea în faţă și am privit spre viitor.
   Din păcate, ai mei părinți nu au făcut același lucru. Ei au continuat să spere… mai mult mama, ce-i drept. Amândoi nu făceau altceva decât să se întoarcă acasă cu faţa aia lungă ce voia să zică „azi mi s-au înecat toate corăbiile” se comportau de parcă cea mai mare năpastă se abătuse asupra lor. De fapt, la drept vorbind, aveau feţele atât de lungi încât aproape și le călcau în picioare.
   Recunosc că mereu m-au deranjat feţele lor lungi, nu-mi plăcea să citesc dezamăgirea în ochii lor, dar de foarte puține ori dezamăgirea lor m-a făcut să mă schimb. Eu am fost, sunt și am să fiu bun… pentru totdeauna, nu am devenit bun pentru că m-au strunit ei. Așa că mi-am continuat drumul… înghițind în sec. Am mers la mai multe interviuri, am depus mai multe CV-uri. Și într-un final… cineva m-a chemat la o ultimă întrevedere… cea cu directorul. Norocul… sau deopotrivă, ghinionul meu s-a numit „vacanţa domnului director”. Pe atunci era începutul lui septembrie, multă lume pleacă în Grecia în luna septembrie, așa a făcut și domnul director. Și a trebuit să aștept o vreme. Pentru mine nu era o problemă, pentru că cel cu care urma să lucrez, pusese deja o vorba bună și când recomandarea vine din interior, ești angajat mult mai ușor. Și am început să aștept… în liniște și pace.
   Până când veneau bătrânii acasă și liniștea și pacea dispăreau, erau pe loc înlocuite de o liniște extrem de apăsătoare. Am să-mi lipesc un post-it undeva în frunte, ca să țin minte să nu care cumva să procedez și eu la fel. Ce-i drept, după ce acceptasem să mă înscriu mai departe la Master și Doctorat, tata a renunțat la faţa lungă… ce nu știa el, era că eu nu aveam de gând să continui doctoratul dacă cumva mă angaja cineva. Pe vremea aia doctoranzii nu erau plătiți deloc bine, cercetarea ce se făcea era egală cu zero, sau în cel mai bun caz era teoretică, deci un loc de muncă ar fi fost o alegere mult mai înțeleaptă.
   Dar mama nu s-a consolat niciodată cu gândul că aș putea rămâne pe capul ei, niciodată nu a acceptat ideea că nu mai plec nicăieri. Și m-a tocat… mărunt… așa cum știe ea să o facă… toc-toc-toc… până când am ajuns în pragul unei crize de nervi și doar ca să mă lase în pace, doar ca să scap de gura ei, i-am scris înapoi lui madam, întrebând dacă nu cumva mai există și alte opțiuni. Mi-a reamintit cu plăcere că ea nu acceptă altceva decât să am finanțare asigurată pentru ultimul an. Mai în glumă, mai în serios am vorbit și cu domnul Ciucă, cel ce mă trimisese la francezi. El a avansat varianta cotutelei. Odată ce i-am propus-o lui madam, m-a refuzat aproape instant, motivându-mi că o cotutelă e dificil de organizat. Atunci am decis – tocat de gura mamei – să fac un ultim asalt… să-i propun cotutela drept unică soluție și dacă refuză și ultimatumul meu, atunci aveam de gând să-mi pun numele pe contractul ce aștepta cuminte pe birou întoarcerea domnului director din Grecia.
   Madam a refuzat… a mai refuzat o dată… după care ceva anume a făcut-o să realizeze că e ultima șansă… țin și acum minte că mi-a scris întrebându-mă dacă Politehnica mă poate susține în ultimul an. N-am știut ce să-i răspund… am întrebat în stânga, în dreapta… când a auzit tata cu ce întrebare vin la el… parca i se născuse al treilea copil, așa era de fericit, parcă murise necuratul în chinuri groaznice și Steaua era din nou liberă, așa a sărit în sus de fericire. Euforic mi-a spus că în doi ani cât mă plătesc francezii, el îmi găsește finanțări de sute de mii de euro, nu doar de 15 mii cât mi-ar fi trebuit.
   Potriveala dracului s-a potrivit de-a dreptul și de-a stângul… madam a acceptat finanțarea „verbală” a Politehnicii și mi-a trimis contractul de cotutelă. Cum trăisem la intensitate maxima ultimele zile și aveam nervii întinși la maxim, eu am crezut că-mi trimite niște contracte în care este specificat faptul că în ultimul an Politehnica trebuie să facă o faptă mare și să mă plătească… și nici nu m-am obosit să le citesc. Le-am semnat și le-am dus la Decanat și Rectorat. (Și așa am ajuns muritor de foame în anul 3 pentru că nu exista o astfel de clauză în contract)
   Din păcate, domnul director s-a întors la birou și s-a trezit că nu mai are om de angajat. Dar n-am fost nesimțit, i-am sunat și i-am înștiințat de plecarea mea, deși n-aveam nici un motiv să o fac. Dar am făcut-o pentru că nu sunt un om rău.
   În decurs de o lună trecusem de la agonie la a accepta situația și a privi mai departe și apoi la extaz. Extazul m-a prins când am auzit stewardesa spunând „Bine ați venit la Lyon” și a continuat când mi-am scos căștile din urechi ca să aud anunțul în tramvai: „Charpennes… Charles Hernu… correspondance avec… MULA MEA!” Bine, n-a zis chiar așa, dar mă rog… 
   Aia a fost ziua în care m-am urcat foarte fericit într-un avion… albastru… acum aș putea spune că avionul ăla m-a dus spre maturitate (sau spre armată, ca să mă fac bărbat)… și uite așa am ajuns înapoi la francezi… și eram așa de fericit… până am intrat în birou…

marți, decembrie 13

Episodul 3. Nu vreau! Ba vreau!


Fiind băiet, sub fusta mamei stăteam

   Nu e cazul să mă laud spunând că am lăsat patul cald de acasă și m-am trezit într-o altă ţară unde trebuia să mă descurc singur singurel. Nu mai era mama să-mi facă de mâncare, nu mai era tata lângă mine și a trebuit deci să-l înjur singur pe necurat (Muie ciobane!). M-am trezit singur și a trebuit să supraviețuiesc… cumva, a trebuit să mă maturizez… forțat.
   În cele patru luni ale stagiului am reușit să-mi fac o idee despre cum se învârteau roţile pe acolo. Evident că sunt două povesti, una zice că am fost norocos, alta zice că am avut ghinion. Nu sunt foarte sigur pe care să o aleg, dar cert este că în alea patru luni am avut timp să-mi creez o dependenţă și să scap de ea (link), așa că poți decide tu. Când era vorba de muncit se aplica zicala „lasă-mă să te las” într-un mod atât de perfect încât „Dorel” ar fi fost invidios. Pe de altă parte, madam, se îngrijea atent de noi, cei doi stagiari. Ne ducea la restaurant, la teatru, la alte diverse evenimente culturale ce aveau loc prin oraș. Dar de lucrat… mă rog, de lucru îi dădea lui Adi, îl încărca pe el. Acum, la drept vorbind, pentru mine era perfect. Mă vedeam independent și nici nu aveam greutăți de cărat… eram regele lumii.
   Cu toate astea, încă nu părăsisem fusta mamei… unde era cald și bine. Pe amândoi ne-a strâns madam și ne-a întrebat în parte: „vrei să rămâi mai departe în teză?” Răspunsul colegei mele a fost scurt, hotărât și de neclintit: DA! În vreme ce răspunsul meu a fost mult mai… literar: „păi, nu știu… să vedem… nu sunt foarte hotărât… aș vrea să văd cum bate vântul, dacă iese soarele cum trebuie și mai ales dacă este apă caldă sau călduță… e foarte important! Deeeeci?!? Deci… o să mă hotărăsc mai încolo!”
   Totuși vremea trecea, ziua deciziei se apropia iar eu nu mă puteam hotărî… ce am de gând să fac mai departe? N-aveam nicio idee… mi-am dat seama că mi s-ar fi potrivit perfect postul de „musafir” sau „băiețelul mamei” și realizând asta m-am trezit un pic… doar un pic.
   Am început din nou să mă oftic pe faptul că a mea colega era atât de determinata și hotărâtă, în vreme ce eu nu mă diferențiam cu nimic de un „pierde-vară” veritabil. Am stat mult timp de vorbă cu mine însumi până când am luat o hotărâre… am hotărât să mă consult cu… tata și cu mama. Era imposibil să lipsească, nu? Le-am prezentat situația în cea mai proastă lumină posibilă… i-am zugrăvit pe francezi mai rău decât un palat țigănesc cu turnulețe… și cu toate astea, ei tot m-au sfătuit să accept oferta.
   M-am enervat, iar după ce am văzut-o pe colega mea cât de determinata era… m-am enervat și mai tare. Am încercat să mă ascund în spatele lui „tu nu ai opțiunile ce le am eu acasă” sau „acasă la mine e mult mai cald decât la tine” dar toate indiciile duceau spre același adevăr: „eram sub fusta mamei, eram doar un copil puțin mai mare”.
   Cu inima îndoită, nesigur pe mine, fără a fi convins că aleg corect am bătut la ușă… timid… doar de două ori… abia dacă am auzit eu ciocănitul… dar cum alegerile greșite le poți face extrem de ușor, madam mi-a auzit ciocănitul… și m-a invitat în birou. Cu vocea tremurândă i-am spus că m-am hotărât… și după o pauză de câteva secunde… i-am spus că vreau să continui activitatea… i-am spus că vreau să fac teza de doctorat acolo. M-a felicitat pentru alegerea mea cu zâmbetul pe buze… deși se putea ridica frumos de pe scaun, cu un contract în mână și putea să-mi ceară să-l semnez cu sânge…
   Stagiul s-a încheiat… nu fără emoții, dar s-a încheiat cu bine… dosarele pentru teză erau depuse, semnele bune existau… și am revenit acasă. Eu eram încă nesigur pe alegerea făcută. Ceva îmi spunea că nu am ales bine… era ceva-ul ăla care nu mă lasă să dorm liniștit noaptea.
   La scurt timp după, am devenit inginer. Și imediat după… am primit un mail de la madam. Prin acel mail, madam mă informa că nu dispune de finanțare decât pentru doi ani, pe când o teză de doctorat durează trei ani, în consecință nu putea să mă primească înapoi. Opțiunea tezei îmi fusese retrasă… peste noapte aș putea spune, dacă luam în considerare că mailul l-am primit la ora 23. Ce bine că apucasem deja să arunc banii pe biletele de avion, nu?
   A doua zi m-am trezit într-o dilemă: ce fel de director de cercetare ești tu, dacă nu știi când ţi se termină contractul de cercetare? Dar mai ales, cum morți îmi propui tu mie teză, fără să-ţi consulți contractul de cercetare ca să vezi dacă îţi permite să mă înregimentezi?!?

duminică, decembrie 11

Episodul 2. Grupa pregătitoare


Serpentinele din viața mea

   Viața mea de până acum n-a fost niciodată plictisitoare… niciodată. Iar lucrurile rele mi se întâmplă mereu cu un motiv precis.
   Amândoi eram în biroul domnului Ciucă… domnul profesor a printat convențiile de stagiu pentru mine și colega mea. A luat ambele foi, într-o mână una și a doua în cealaltă și le-a întins spre noi. Fiecare a întins mână și a luat o foaie. Atunci s-a scris istoria chinului meu. În sensul că putea fi mult mai rău… muuult mai rău.
   Noi am ajuns la francezi într-o luni… madam a sosit la laborator abia miercuri… curând aveam să înțeleg că este o practică uzuală. Totuși, miercuri, când a sosit ne-a strâns pe toți la un loc, ea, doi doctoranzi și noi, cei doi stagiari, ne-a împărțit după alegerile ce le făcusem în biroul domului Ciucă și ne-a explicat pe îndelete și în engleză (ca să înțeleagă fiecare set de urechi) ce are fiecare de făcut în următoarele patru luni. Astfel fiecare doctorand avea în grijă pe unul dintre noi. Eu am rămas în grija lui Adi.
   Mi-am început deci „pregătirea” sub aripa lui Adi. Am primit frumos o bibliografie vasta, aveam obiectivele clare în cap, știam exact ceea ce trebuie să fac. Cu toate astea prea mult nu m-am stresat. Am lucrat într-un clasic stil ardelenesc, aveam trei viteze de lucru: „încet, foarte încet și tiptil”.
   Am cunoscut oameni noi, români stabiliți în Franța. Ei organizau în mod periodic petreceri la care erau invitați doar români, puteam vorbi liniștiți unul cu celalalt… mă simțeam exact ca acasă. Mi-am făcut câțiva amici cu care mai ieșeam la o bere spre sfârșitul săptămânii, mai vizionam un meci. Toate arătau perfect.
   Am avut ocazia de a vizita o grămada de locuri noi. Cu bani putini am văzut punctele de maximă atracție ale Franței și o mică părticică din Italia graţie verișoarei mele. Din nou, lucrurile arătau cum nu se putea mai bine. Recrutare în toată regulă… iată partea frumoasă, dar nu te uita peste gard ca să vezi partea nasoală că n-are rost.
   Cele patru luni de stagiu le-am încheiat „în focuri” când pe ultima sută de metri am reușit să-mi finalizez raportul de stagiu, raport ce a fost considerat precum lucrare de licență în România. Deci toate bune și frumoase.
   Toate bune și foarte frumoase… doar că afară era vopsit gardul… iar înăuntru… înăuntru era Franța…

Va urma

vineri, decembrie 9

Greșeala necesară


   Îmi aduc aminte și acum de momentul în care m-am decis să scriu un roman. Mi-am zis că nu-i mare lucru, pur și simplu scriu o poveste foarte complexă, cu multe detalii. Chiar începusem să scriu la el… aveam 2 pagini rupte cu grijă din caietul „de meditații” și ascunse sub unitatea centrală a calculatorului (pe vremea aia foloseam calculatorul exact pentru ce fusese inventat – era plin de jocuri).
   Azi am decis să-mi duc la bun sfârșit ideea. Cu ceva mici modificări: prima ar fi că am renunțat la a mă inspira dintr-un desen animat, acum va fi bazat pe ultimii trei ani din viața mea; a doua modificare va avea legătură cu lungimea manuscrisului… nu trebuie să uitam că sunt inginer, deci am imaginație și idei strălucitoare, dar nu mă pot exprima, deci n-am să scriu un roman, dar măcar o nuvelă… cred că ar merge. Bine, nu chiar o nuvelă, dar cu siguranță un scriitor adevărat s-ar putea inspira din însemnările mele și ar reuși să scrie o nuvelă sau chiar un roman adevărat.

                Astăzi… episodul 1:

Stagiul

Decizie cu parfum de femeie

   Pe vremea aia eram simpli colegi. Tot ce aveam eu de împărțit cu ea erau cursurile și seminariile… pe care le trăgeam la xerox. Eram fiecare în „zona prietenoasă” sau „friend zone”-ul celuilalt. Doar doi colegi, dintre care una mai silitoare și unul mai chiulangiu. Nimic ciudat în asta.
   Finalul anului V se apropia, fiecare trebuia să pregătească un proiect și profesorii au început să arunce oferte. Proiecte bune, proiecte prezentate și răs-prezentate de alți studenți silitori… și toate cele. Printre ele, o oferta se diferenția: stagiu Erasmus în Franța. 4 luni plătite. 4 luni în care ai ocazia de a lucra într-un laborator decent, 4 luni în care ai ocazia de a-ti pune la încercare cunoștințele. 4 luni în care poți călători, poți vedea o mică parte din lumea asta mare, totul pe banii Universităţii.
   Imediat după ce am auzit oferta mi-am zis în sinea mea: „interesant… sună bine, doar că e în Franța!” (true story). Am catalogat totul drept „imposibil” și am mers mai departe… Până când am aflat că ea voia să meargă… era decisa să facă asta și chiar luase contact cu profesorul ce era în legătură cu partea franceză.
   Atunci totul s-a schimbat, am început să vad totul altfel. Nu cu inimioare roz cum ai crede (zona prietenoasă, da?), ci sub o formă… mult mai… inginerească: „Adică cum?!? Asta pleacă și eu NU?!? Păi ce morții ei de treabă facem?!? Vrei ca peste ani și ani să o auzi lăudându-se că ea și-a făcut proiectul acolo… și tu nu?!?”
-NU!

   Am bătut hotărât în ușă. De cinci ori. Să știe că e ceva serios. Nici nu am așteptat să-și dea acordul, am deschis ușa imediat. Am intrat în încăpere, m-am așezat pe scaun și i-am zis:
-Domnule profesor, m-am răzgândit… vreau să plec în Franța! La Lyon!
-Foarte bine Dragoș, am să aranjez cu madam cele necesare!

   Ai mei dragi părinți n-au știut mai nimic de planurile mele… le-am comunicat și lor abia după ce erau actele semnate. Împreună cu acea colegă am umblat de la un birou la altul pentru hârtii și semnături și aprobări. Tot împreună cu ea am alergat după profesori pe holuri… trebuia să dau de „Doamna Profesoară de Engleză” deoarece în primul an de facultate am avut extrema inspirație de a mă înscrie la cursurile de Germană… extrem de inspirat am fost… dar măcar știu să spun cum mă cheamă și că sunt inginer.
   Una peste alta am avut toate actele completate, toate mailurile trimise, formalitățile rezolvate și biletele cumpărate cam cu cinci luni înainte de plecare. Deci da… m-am mișcat și repede și am fost și decis să o fac.

   Înainte să plec eram atât de „băiețelul lu’ mămica și tăticu” încât mama n-a dormit cu o noapte înainte de plecare iar tata a uitat cheia de la mașină în contact când m-a dus la aeroport. După trei ani însă…

   Am plecat pe 3 martie… în zori de zi… iar pe la miezul zilei ne-am trezit amândoi pe tărâm franțuzesc, locuri complet noi, habar n-aveam încotro să o luam și-n plus mai și vorbeam franceza de ne dureau mâinile.

   Cum-necum seara m-a prins aranjat. Cameră de cămin… într-o stare jalnică plus un loc în laborator cu birou și calculator. Eram gata să-mi încep transformarea. Plm, unii făceau armata ca să devină bărbați, eu a trebuit să fiu sclav trei ani în Franța…

Om cu idei


                Când n-ai ce face, când cu adevărat n-ai ce face…
Privește cum tânărul, a cărui imagine se oglindește în geam, face această poză. El pleacă acasă cu poza bucurându-se că are să o pună pe net și toată lumea are să-l respecte pentru fapta să. A identificat un idiot.

Doar că…

Felicitări, acum pune mână pe lopată, pentru că… vorba aia, cineva trebuie să sape și șanțuri.

joi, decembrie 8

Universul complotează

                Stelele și lunile și toți asteroizii s-au adunat și încearcă să comploteze. Împotriva mea, evident. După trei ani în care i-am înjurat și i-am spurcat și i-am dat dracului și… i-am vorbit numai de bine… universul vrea să mă contrazică:
         În primul rând, un nene despre care aveam o părere extrem de proastă și-l priveam precum un profitor ordinar mi-a dat o lecție… valoroasă. Deși a fost luat din scurt, deși avea un număr mai mult decât suficient de motive să nu o facă, nenea respectiv, mi-a citit întreaga teză în câteva ore și mi-a oferit și câteva sfaturi și corecturi… mai mult decât prețioase. Și eu care-l credeam un om de nimic. Punct Franța, aparent am vorbit prostii până acum…
       În al doilea rând, merg la magazin… speram să găsesc o oferta ceva mai tentantă. Când ajung acolo, găsesc magazinul închis. Dezamăgire totală… și nu eram singurul dezamăgit, mai era un tip, cu vreo 6-7 ani mai mare decât mine. Paltonaș pe umeri, fular la gât, geanta cu laptop și retroproiector pe umăr. Agent de vânzări 100%. A intrat în vorbă cu mine în timp ce mă îndreptam spre ușă… am schimbat 3-4 cuvinte în timp ce el a încercat să sune la numărul ce vânzătorul – terifiat să nu piardă vreun client în timp ce-și face siesta – îl lăsase în geam. Din păcate era cufundat în de-a binelea în siestă. N-a răspuns. El mi-a sesizat accentul complet ne-franțuzesc și m-a întrebat dacă cumva am origini slave. Un pic mai sus de slavi, de acolo mă trag, i-am răspuns. Din România? M-a întrebat el… Am fost un pic uimit, dar i-am confirmat originile mele. După care am conversat vreme de un sfert de ceas pe drumul înspre stația de autobuz despre România. Mi-a povestit că are rude în România, cumnata lui fiind româncă. Mi-a spus că a vizitat România și i-a plăcut… nu a omis să-mi spună că una dintre primele expresii în română pe care le-a învățat a fost atât de cunoscutul „puii mei în curtea ta!” (foarte frumos de altfel).
           Uimitor, după ce trei ani i-am acuzat că sunt atât de reci încât or să tragă întreaga planetă într-o nouă epocă de gheaţă, acum mi s-a întâmplat asta… Punct Franța, aparent am vorbit prostii până acum…

           Și în ultimul rând… aud vestea magică cum că planetele s-au aliniat cum trebuie și Silver și-a rupt, singur – aparent, o ureche. Băieții de la service au fost binevoitori ca întotdeauna și s-au oferit să jupoaie și pielea de pe mine că să-i schimbe urechea, ca întotdeauna. Și astfel am început să caut eu piesa respectivă pe la francezi. Merg la un service franțuzesc: buna ziua, am o problema, știți… oglinda… Mda… seria mașinii! Nu o știu pe de rost, are 537 de caractere, ce dracu! De acolo, indiferent ce-i spuneam eu, ea îmi răspundea că nu poate face nimic să mă ajute dacă nu-i dau seria mașinii sau certificatul de înmatriculare, că sunt versiuni diferite… că pula mea… Indiferent ce-i ziceam… i-am spus versiunea mașinii… i-am zis că știu ce tip de oglinda îmi trebuie… NU-NU-NU…
        Am plecat explicându-i că au fost fraieri că s-au predat în faţa nemților, aia nu-i puteau omorâ împușcându-i în cap, pentru că ei au beton în cap. Dar sunt sigur că n-a prins aluzia.
        Așa am ajuns și la un nene ce deține în mod legal un magazin de piese auto. Intru să-l întreb… mai mult așa, în joacă, eram sigur că nu mă poate ajuta. Eu îi explicam ceva, el înțelegea altceva. Astfel bănuiesc că a ajuns să-mi spună un preț aproximativ de trei ori mai mic pentru că nu înțelesese exact ce oglinda vreau eu. Dar excitat de gândul unei afaceri bune, am revenit și a doua zi, ca să mă asigur. Ora 11.30, magazinul închis. Pauza de masă era notată între 12 și 14. Revin la 14.30. Închis. Revin cu o jumătate de oră înainte de închidere. Închis. Revin în ziua următoare, cam pe la 11.30. Era ocupat… stătea la povesti cu un furnizor și-l certa că nu i-a oferit în dar de Crăciun decât o cutie cu bomboane în vreme ce alt furnizor i-a dăruit o sticlă cu parfum de firmă. Eu – client – de faţă. Încercam în zadar să-i explic printre picături ce vreau, să mă asigur că are ceea ce caut eu și la un preț redus, dar nimic.
Într-un final, își face loc și pentru mine… și mă roagă să revin pe la orele 13, pentru că acum e ocupat!!! Un pic ciudat… la ora aia e în pauza de masă… i-am atras atenția asupra acestui fapt, dar el m-a asigurat că o să fie acolo, negreșit. Vin pe la ora 13… magazinul închis. Plin de nervi am dat să plec, când să ies din gang am observat că pe un zid era postat un fel de graffitti extrem de prost realizat ce voia să spună: „Asta e Franța!”
          Am plecat fericit, vandalul avea dreptate. -5000 de puncte Franța. Scor final -4998. De fapt am avut dreptate…

miercuri, decembrie 7

Like a PRO


       „Ăsta crede că noi suntem saci cu cartofi!” De câte ori am auzit asta în mijloacele de transport în comun? De prea multe ori, le-am pierdut șirul. De multe ori, zicala era urmată și de eterna nemulțumire: „Ca la noi… la nimenea!”
                În acest timp… în Franța…
Jaques Rachid Al-Jassar conduce autobuzul. Este tot ce poate el să facă. Bine, el știe să facă mult mai multe chestii, dar utilă pentru comunitatea urbană este doar condusul autobuzului.

      Nu se vede foarte bine, pentru că a trebuit să zoomez la maxim… și-n plus, contrar aparenţelor, iarba nu e mai verde și asfaltul nu e fără de gropi. Totuși, se poate observa cum Pierre, sau Jaques sau Habib, cum paştele lui l-o fi chemând, conduce „Like a PRO” cu o singura mână. Autobuzul e unul lung, cu burduf, are minimum 12m lungime. E așa de lung încât când virează dreapta de pe un bulevard pe altul, ocupa 2 benzi… sau… poate că aia e din cauza faptului că nu-și folosește decât o mână
          Oricum nu contează, Jean ținea telefonul sub volan și scria mesaje. Nu cred că era un fel de cameleon încât să ţină un ochi pe telefon și unul la trafic, deci clar, era un PRO. La noi, pe cabina șoferului sunt însemne pe care poți citi clar că e interzis să deranjezi șoferul în timp ce conduce. Pe cabina lui scria (de mână, cu markerul) că i se rupe de calatori, el vrea să-i scrie nevestei ce să-i gătească pe când termină tura.
      Oh… ieri am văzut un vatman… conducea tramvaiul „Like THE PRO”: avea o mână pe comenzi și-n cealaltă un ziar… iar pe nas ochelarii de citit! Nu știu ce grad de inconștienţă trebuie să aibă vatmanul respectiv. Plus că circula prin campus, la ora amiezii, când tot francezul se duce la cantină să mănânce. Și după cum am mai spus-o, tot francezul are mereu minimum două căști în urechi. Când îţi ţipă Patricia Kaas în ureche, auzi mai greu tramvaiul. Dacă ești băftăos și vatmanul citește ziarul în loc să se uite în faţă… te-ai scos… iei vacanţă. Durata vacanţei e după noroc, începând de la câteva zile și până la vacanţă permanentă.

vineri, decembrie 2

A fost odată…


                Dar din fericire pentru el, a susținut, și-a băgat mula și a plecat jurând să nu se mai întoarcă NICIODATĂ !

Poza de mai sus reprezintă motivul pentru care am să încerc să mă îmbăt pentru o ultimă oară pe tărâm franțuzesc !
Merci monsieur Tinland! Adieu France!