miercuri, iulie 20

Atunci s-au condamnat… împreună

                Undeva prin oraș, nu contează unde, i-am văzut… stăteau la masă. Serveau „o răcoritoare”. Se uitau unul la celalalt extrem de absenți. Din când în când mai duceau paharele la gură și sorbeau câte puțin. El… bere, să arate că-i bărbat; ea un suc… portocaliu, să arate că-i preocupată de siluetă.
                Și cam asta-i toată povestea! Nu-și vorbeau, nu se priveau în ochi… nu nimic. Fiecare era cu gândurile lui, fiecare cu paharul lui, fiecare la treaba lui. Sprijiniți de picioarele mesei erau doi rucsaci, al ei împachetat atent, cele două buzunare laterale erau ocupate de o sticlă cu apă și o hartă a orașului. Al lui era un pic mai mare, buzunarele exterioare erau pline cu fel de fel de chestii – probabil nefolositoare – iar deasupra trona o jachetă mototolită, îndesată și legată foarte neîngrijit cu două șireturi de rucsac. Harta o ținea pe masă. La început am crezut că sunt muți și de asta nu-și vorbesc, dar m-am uitat mai atent la ei și nu păreau a avea acest handicap… am decis eu asta în momentul în care a venit chelnerul la masă și fiecare a mai comandat cate ceva într-o engleza forțată.
                Din când în când mă mai smulgeam de la discuțiile ce le purtam cu prietenii mei și mai aruncam un ochi și spre cei doi… mă fascinau. Arătau cam de 30 de ani… poate ea era un pic mia tânără… poate. Nici un fel de verighete pe degetele lor, un inel cu un diamant (cred) decent pe unul din degetele ei. Cu toate astea ei continuau să se uite absent pe pereți.
                Acum, nu sunt eu în măsura să-mi dau cu părerea, nici nu știu ce s-o fi întâmplată între ei, dar din afară asta se vede: relație încheiată. Stau și se uita care încotro, fiecare are harta lui după care se ghidează, dar merg împreună. S-or fi obișnuit unul cu celalalt, au ajuns într-un punct în care fiecare prefera să-și vadă de ale lui… dar atunci de ce rămân ancorați unul în celalalt? Asta e o întrebare căreia nu-i găsesc răspuns. Plus, poate doar așa vad eu lucrurile când în realitate nu-i nicidecum așa… e și asta o posibilitate, nu? Posibil… dar dacă n-o fi… decât singurătate în doi, mai buna-i cea clasică… Asta-i doar părerea mea, evident.
I-am urmărit până când s-au ridicat și au plecat… îmi doream din toată inima să fie francezi, din păcate erau nemți. Și-a terminat fiecare paharul, au plătit, s-au ridicat și au plecat. El i-a spus că ar vrea să vadă Casa Poporului, ea a acceptat cu un simplu „Da, bine!”
                Singurătate în cuplu? Sună groaznic…

6 comentarii:

irene-brizo spunea...

de ce raman? ca ii leaga atat de multe chestii. ca le e frica sa nu ramana singuri.
problema e ca nu lupta nici unul impotriva plafonarii

armin spunea...

eu nu-s de acord cu ce zici tu....

irene-brizo spunea...

de ce nu esti? faze de genu asa se intampla, motivele pot fi multe dar totu se rezuma la frica de a ramane singur.
nu toti sunt asa puternici ca tine sau ca mine

Nymphetamine spunea...

asta suna mai mult a plictiseala decat singuratate

Ovidiu spunea...

Poate erau doar 2 turiști fără nici o tangență în afară că proveneau din aceiași țară, vorbeau aceiași limbă și vizitau aceleași locuri!

armin spunea...

sigur... sunt mai multe explicatii... fiecare poate fi cea corecta

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori