miercuri, iunie 15

Ghiulul

                De obicei, azi era o zi specială pentru mine… 15 iunie, ziua în care se termina școala şi începea vacanţa, dar anii au trecut… 15 iunie a devenit o zi oarecum normală. Ei bine, până când?! Până aici! Gata, mi-am zis: nu mai pot duce o viață amară… ca de câine! Mi-am pus palma-n fund, peste fund mi-am tras pantalonii scurți, în picioare mi-am luat adidașii cei comozi – pentru plimbări lungi – şi mi-am luat liber de la birou. Liber am zis! O zi liberă… clar?!?
                O zi liberă… ca să-mi rezolv îndatoririle de cetățean model ce contribuie la bunăstarea francezului de rând, ca să poată el sta liniștit degeaba. Adică m-am dus să rezolv problemele legate de declarația de venit… bla-bla, aveam ceva probleme în a-mi depune declarația pe net, pentru că nici sistemul lor nu e perfect.
                Având în vedere că am fost un angajat perfect – veneam la ora 7, plecam la ora 19 şi nu eram plătit – nu am putut să-mi permit o călătorie cu tramvaiul şi am mers pe jos… precum un copil adevărat, un copil fericit că a luat vacanţă, atât de fericit încât alege să meargă pe jos acasă, nu cu autobuzul. Eu cel puțin aşa făceam.
                După ce mi-am rezolvat problemele, am zis să scurtez un pic drumul înapoi spre laborator… şi am luat-o pe bâjbâite pe un drum pe care nu-l știam prea bine, adică practic am luat-o pe „lungitură”! Şi ajung pe o porțiune nu foarte intens circulată, calea spre intrarea din dos în singurul mall din oraș. Mergeam fără griji, fără probleme, e 15 iunie, e vacanţă, trăiesc în Miserupia şi mai am şi căștile în urechi. În faţa mea la vreo… 10-15 metri, zăresc o fătucă. Nu ieșea în evidenţă cu nimic, mai creolă – dar aici creolii nu mai sunt de mult minoritari – ce mergea liniștită. Evident, n-am băgat-o în seamă. La vreo doi pași de mine, se oprește şi se apleacă parând că a găsit ceva pe jos. Eu m-am ofticat instant, având în vedere că visul meu de-o viață este să găsesc bani pe jos. Curios cum sunt din fire, m-am uitat atent să văd ce anume a găsit, să văd ce avere am pierdut. Doar că… din ce am văzut eu, fătuca aia nu a luat nimic de jos, eu nu am văzut nimic între degetele ei. Mă şi gândeam, ce dracu face? Adună pietricele de pe jos… să facă ce cu ele? O ciorbiță?!? Bine, lucrurile s-au schimbat total când a ridicat mâna de jos… ca prin minune acum ținea între degete un inel! Sclipitor, galben… mi-l întinde şi începe polologhia… M-a bufnit un râs… aproximativ instant. Mi-am continuat drumul în timp ce fătuca tot îndruga povesti în urma mea, nici măcar nu m-am oprit să aud cum s-a schimbat. Acum câțiva ani când auzisem eu de aceasta excrocherie indivizii spuneau că religia nu le permite să păstreze ceea ce găsesc pe stradă, dar ţi-l pot vinde ție pentru o sumă modică… cât e gramul de aur? Cam câte grame are? Bine, uite ţi-l las la o treime din preț! Nu ai o treime? Dar cât ai? Doar a cincea parte din valoarea lui aproximativa? Bine, fie… şi sper să nu mă pedepsească Dumnezeu pentru asta! Îți lua banii, îți dădea presupusa avere şi pleca. Tu, crezându-te cel mai norocos om din lume, te duceai cu el direct la amanet… şi acolo aflai cu stupoare că cei de acolo nu primesc decât bijuterii veritabile, nu falsuri aranjate frumos ca să sclipească pentru câteva ore.
                Păcat că nu m-am oprit, să aud cum s-a schimbat povestea şi mai ales, dacă era spusă sau nu în română… bineînțeles cu accent ţigănesc.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori