duminică, mai 29

Idei... cineva?!?

                Eu am fost mereu un tip precaut, nu prea m-am avântat în rahaturi fără să-mi stabilesc o limită de siguranță… asta lăsând la o parte puţinele momente de inconștienţă… mă rog, un pic mai multe… hai să zicem „câteva”, să nu mâniem pe nimeni.
                Şi precaut cum sunt, mereu am ascunse prin sertare la birou câte o ciocolată, o napolitană, o pungă de caramele… ceva acolo, dacă sar peste masa de prânz să am cu ce înăbuși războiul din burtă. Motivele pentru care sar peste masa de prânz variază de la „nu-mi pasa de sănătatea mea” până la „n-am timp”, dar asta nu e important. Ceea ce e important este că vineri am răscolit prin sertare şi n-am mai găsit nimic… bine, decât hârtii, dar alea nu se pot mânca… să mă rog… n-am încercat încă.
                Am sărit prânzul şi am înțepenit pe scaun de la prima ora a dimineții până la ultima oră a după-amiezii… când mi-am inserat picioarele, mi-am luat rucsacul şi am plecat (bine, eu aş fi vrut să plec trântind uși, dar toate au braț pneumatic). Lăsam în urmă o săptămână plina şi mă îndreptam spre cămin, unde urma să mănânc… în sfârșit.
                Ce avem de mâncare azi?!? Fasole cu carnați! mmmmmm… La conservă!!! Bleach… mă rog, acu nu e cazul să fac nazuri, măcar am ce mânca, plus că nici nu am gătit-o eu, eu doar m-am pus la masă, ceea ce, trebuie să recunoaștem, e foarte greu în zilele noastre, lumea nu se mai așează pur şi simplu la masă. Aștept câteva momente şi primesc o farfurie în faţă… nu peste faţă ci în faţă… aburindă… în ea, fasole… cu cremvuşti în loc de cârnați… mi-am zis din nou că nu e cazul să fiu eu cum sunt de obicei, adică fițos… Am luat un bob de fasole şi am gustat… mi-am zis: „mmm, comestibil… cred” după care am încercat şi un aşa-zis carnat… e posibil să fi fost din cauza faptului că nu mâncasem toată ziua, e posibil să fie din cauza faptului că am plătit puțin peste un euro pentru o conservă de 600g… ba nu, stai, sigur n-are cum să fie din cauza asta! E posibil să fie din cauza că, înainte să fie turnată în tigaie, i se mai adăugaseră ceva ingrediente, mă rog sunt multe explicații, dar esențial este că ăla a fost probabil cel mai bun cremvuşti ce mi-a fost servit pe post de cârnat până în prezent.
                Gustul lui a declanșat în mine o reacție animalică în mine… eram precum rechinul care vede sânge şi se simte atras. Următoarea mișcare, logica aş zice eu, a fost să-mi număr cremvuştii din farfurie… după care, plin de dorințe şi idei necurate, am cerut un „ceva” anume din frigider… imediat după ce s-a întors cu spatele să caute „ceva-ul” în frigider am acționat… am înfipt furculița într-un cremvuşti din cealaltă farfurie şi l-am depus, plin de nevinovăție, în propria-mi farfurie… toate bune, frumoase şi aparent gustoase… până când:
-Te-am văzut, Dragoş, pune-l înapoi!
-La ce te referi? am încercat eu să protestez

                Şi acum vine întrebarea: Cum să explici asta?!?

joi, mai 26

Zdrang

                Domnule, eu URĂSC gâzele... din tot sufletul meu le urăsc! Şi cum a dat vara e plin de ele, nu pot deschide geamul fără să mi se umple camera. Ei, bineînţeles că la birou am geamul deschis toată ziua, dar acolo nu intră niciuna, probabil vor să-mi facă în ciudă, ştiu că dacă murdăresc pereţii biroului spală peronalul laboratorului pe când pereţii camerei trebuie să-i spăl eu înainte să plec, motiv pentru care preferă să-mi intre doar în cameră, iar eu încă n-am descoperit o metodă eficace de a le storci fără să pătez pereţii. Am avut un aparat cu insecticid ce-l băgam în priză, dar cam o dată pe an schimbă ăia aparatele cu totul şi nu-mi mai pot cumpăra doar rezervele, iar aparatul cu totul costă cam scump... acum sunt sărac, nu mai am kile de bani să-mi permit tot ce vrea inimioara mea.
                Deci, le storcesc pe tavan, după care vin cu o cârpă udă şi spăl... pe scurt sunt „The Exterminator”
                Ieri, stăteam la masă... liniştit, geamul larg deschis gândindu-mă că este miezul zilei şi gâzele sunt ocupate cu treburi prin oraş. Mâncam relaxat... focalizez dreapta jos... pe masă... o gâză... reacţie rapidă, strâns tare pumnul şi storcit gâza pe masă... mintal am râs malefic preţ de câteva secunde, urmat de fraza ce o spun toţi rău-făcătorii în filmele realizate la „LemnulSfânt”: „Cine-i cel mai tare, gâzo?!?”, după care mi-am amintit că totuşi sunt la masă şi nu pot să mănânc cu resturi de insectă pe mână, apoi a intrat în scenă logica mea impresionantă:
-bă, eu mănânc, trebuie să scap cumva de resturile insectei fără să-mi întrerup masa (gândire de bărbat adevărat, o femeie, în primul rând n-ar fi storcit gâza pe masă iar daca prin absurd asta s-ar fi întamplat ar fi mers să se spele)
-soluţie rapidă, mă şterg pe ceva şi am grijă să nu ating mâncarea cu dosul palmei... nimic mai simplu
-nu mă pot şterge pe prosopul de masă... altceva... am gasit, cuvertura de pe pat, oricum e portocalie, nu se vede o gâză storcită...
                Doar că... făcusem patul un pic cam adormit în acea dimineaţă... şi o mică parte din pat nu era acoperită, evident că atunci nu m-am gândit să o acopăr. Fără niciun fel de regrete mi-am îndreptat palma spre cuvertură şi plin de graţie am ratat ţinta ştergându-mă direct pe lenjerie... lenjerie pe care o spălasem cu doar o zi înainte...
                Cine-i cel mai tare acum?! Ar fi vrut să-mi spună gâza...

sâmbătă, mai 21

Românii din lume

                E foarte probabil să calc muuultă lume pe coadă, dar sunt anumite lucruri care trebuie spuse. 99% or să se supere, dar poate 1% își dau seama şi-şi văd mai departe de treaba lor, fără să-şi mai arate mușchii într-un mod efectiv penibil.
                Primul caz, un cuplu de romani plecați de mult din ţară cu acte proaspăt depuse pentru obținerea cetățeniei franceze. M-am întâlnit cu ei întâmplător prin jurul alegerilor prezidențiale. Ne strânsesem câțiva romani şi sărbătoream ceva, nu mai contează ce. Din vorbă în vorbă ajungem şi la alegeri… prima întrebare, cu cine am votat eu? Nu cred că e relevant… ei insistă… le spun preferințele mele politice după care se aude un oftat lung şi apăsat. De ce? Pentru că ei nu erau de acord cu mine… ei votaseră altfel. Bun… fiecare alege în politica după cum îl taie capul, nu-i treaba mea, dar să te iei de mine că nu am votat cu preferatul tău… e deja absurd. Discuția evoluează şi se ajunge până la un fatidic punct în care eu îi întreb ce i-a determinat să voteze aşa… răspunsul a căzut precum ghilotina franțuzească: „articolele din presa”… m-am stăpânit cu greu, adică tu ai făcut 18 ani şi ai abandonat corabia şi acum vii să votezi pentru mine?!? stai la căldurică şi iei decizii pentru mine bazate pe ce scrie presă?!?
                Cazul doi, alt grup de romani posesori de cetățenie franțuzească… mă abordează pe facebook, încercând să mă facă să ader la grupul lor special format cu scopul de a opri masacrarea câinilor vagabonzi din România. Aici a fost nevoie să mă ridic de la calculator şi să mă duc să mă spăl pe ochi cu apă rece că să nu-i scufund într-un morman de injurii… păi cum paştele tău stai tu şi o freci în scaunul ăla cald de la birou şi vii să-mi spui mie că acei câini vagabonzi nu trebuie omorâți?!? Sigur, tu ieși în fiecare zi din casă la ora 9 şi mergi pe jos până la scaunul de birou… iar pe drum nu te aleargă nici un câine vagabond… dar ia să vii tu să faci o tură prin cartiere, în special noaptea şi dacă se poate şi cu bicicleta… să vedem dacă atunci ai să mai vrei să-i salvezi. Ăia nu mai sunt cățeluși drăgălași, alea sunt animale sălbatice ce vor să-şi protejeze teritoriul, încearcă tu să treci pe acolo, încearcă tu să intri în scara blocului dacă ești aşa șmecheră… şi oricum ai fundul mare, au ăia de unde muşca.
                Deci, aţi abandonat corabia, iar acum citiți clik şi liber/tatea, ziare cu care eu nu m-as șterge nici măcar la cur şi veniți să luați decizii pentru mine?!? voi care stați la căldurică, veniți să decideți pentru mine?!?
RUŞINE !!!

joi, mai 19

Scrisoare către şef

Dragă domnule Alfoso San Miguel (nume franțuzesc, dacă cineva întreabă),
 
                Dacă cumva vă veți întreba de ce un grup de persoane rău intenționate s-au căcat pe frumosul dumneavoastră scaun din piele, ei bine, mai jos aveți răspunsul:

Ne pare bine că v-aţi născut în Franța şi purtați un nume tipic franțuzesc, motiv pentru care ținem să va felicitam: Sincere Felicitări… din toate fundurile noastre!!!


Dacă cineva credea că prostia nu e transmisibila, ei bine… s-a înșelat…

marți, mai 17

Blestem

                Da… blestem… pe capul săracei ființe ce a fost forțată să stea în birou cu noi, patru bucăți de băieți… adevărați. Săraca Judging-eyes își trăiește cred drama vieții… bine, până să intre ea în birou, eu aveam impresia că toate sunt la locul lor…
                Adevărul… e undeva la mijloc, adică în mijlocul biroului, unde ajunsesem într-o vreme coșul de gunoi, pentru că se juca Jose baschet cu ciornele. Acum s-a întors la locul lui, pe dulap… cine are ceva de aruncat la gunoi, trebuie să dea cu boltă. Dulapul e plin de gunoaie, dar pe noi nu ne deranjează, ne-am obișnuit. Femeia de serviciu e un pic cam terorizată când vine să ne facă curat în birou, dar deh, să fie mândră, că spală după patru oameni de pe patru continente… bine, asta dacă presupunem că Franța e situată în Asia şi dacă Sam chiar e născut în Africa… dacă…
                Noi am păstrat biroul aşa de curat încât data trecută femeia de serviciu ne-a scos pe toți din birou afară (în curte, să paștem) ca să poată curaţa cum trebuie biroul… ea susține că nu a fost impresionată de trofeele mele – doua muște moarte în calorifer şi încă două mai micuțe strivite pe geam – susține şi că firmiturile de sub biroul lui Jose nu pot să atragă o colonie de furnici (eu cred că se înșeală, o să vadă ea când o să trebuiască să dea cu DTT)… bine, dar a fost un pic mișcata de cantitatea… un pic industrială de tutun ce o are depozitată Sam prin birou… după care… sticlele de bere de sub biroul lui Arnaud… au fost aşa… floricică la urechiușa… nici nu s-au simțit. Patru băieți în birou… patru caractere diferite, fiecare produce gunoaiele lui proprii şi personale… dezastrul este asigurat.
                Evident, noi fiind ocupați, cine să mai aibă timp să șteargă praful?!? Preferam doar să desenam chestii interesante pe părțile nefolosite ale birourilor… chestii interesante, adică aici mă refer la legi din fizică, nu organe genitale, clar?!?
                Şi ajung cu privirea şi articolul la masa pentru cafea… într-o vreme era albă… acum e maro… sau cafenie… dracu știe! Eu pun pariu că dacă mă ating accidental de masa respectivă rămân lipit acolo şi nu mă mai pot dezlipi niciodată. Tot ce-mi doresc este să mă lipesc cu vreunul din obiectele vestimentare, să pot renunța la el ca să scap. Bine, eu nu zic că e foarte murdară… ca să poți spune asta, trebuie măcar să știi culoarea naturală a respectivei piese de mobilier, ori respectiva culoare… e de mult pierdută… sub stratul gros al multiplelor încercări de a turna cafea în cană.
                În acest adevărat rai a fost exilată Judging-eyes… ce dragat, nu? Nuuuu!! Atunci hai să-i facem viața mai… „trăibilă”
                După cum am scris deja, biroul ei e lipit de al meu, al meu e cu faţa la ușă, ea sta cu spatele la ușă, drept pentru care oricine intră la noi în birou se lovește de scaunul ei… iar ea nu e foarte solidă, cred cu tărie că dacă vine vreunul mai corpolent şi se agaţă de scaunul ei o dă jos.
                Fiind un birou improvizat îmi blochează accesul mie şi lui Jose la dulap… dulapul nostru unde avem chestii… interesante… şi lângă care am sprijinit o tablă. Bine, locul ei ar fi fost pe perete… doar că… Când nu-şi scrie Jose ecuații pe tablă şi o dă când într-o parte când în cealaltă ca să le vadă în faţa ochilor să poată gândi, mă duc eu şi o dau la o parte să-mi iau sticle şi suporți din dulap… câteodată ea lucrează, nevrând să o deranjez mă întind spre dulap peste ea… într-o zi am să mă dezechilibrez şi am să cad peste ea.
                Când nu se întâmpla niciuna nicialta, vine Cleo în vizita de „n-am ce să fac în birou” şi ne spune bancuri şi glume tipic băiețești… adică cu pulă şi pizdă… în final râgâie şi se întoarce la el.
                Când nu râgâie Cleo, mai scăpa unul din noi cate o băşină… bine… înainte făceam un mic concurs… o mică simfonie, ceva… acum se aude doar băşina şi geamul deschizându-se… Judging-eyes să fie mulțumită că măcar avem bunul simţ să deschidem geamul.
                Şi în final… în final e calendarul… calendarul ăsta nu este unul pe luni ci este pe zile… mănunchi de file şi în fiecare zi rupi câte o filă. Clasic, nu? NU! Pentru că e cu femei goale!!! Şi în fiecare zi, primul venit – primul servit, rupe fila veche şi o lipește pe unul din monitoarele colegilor. După care, când ne strângem toți… începem să admiram ziua ce tocmai a trecut… ziua curentă… şi evident ziua ce urmează. Ţi-e mai mare dragul să fii fată între noi…
Săraca Judging-eyes…

sâmbătă, mai 14

Real şi Virtual


                Care-i diferența între real şi virtual? În realitate nu poți să salvezi modificările efectuate. Iar asta este un lucru esențial, pe mine m-ar ajuta foarte mult o astfel de invenție, aş plăti bani mulți pentru o astfel de chestie. Şi nu cred că-s singurul. Bine, dar după aia viața nu are să mai fie interesantă… deloc. Grea decizie… să dau sau nu „salvează aici”??