sâmbătă, aprilie 23

Răbdare

                Posibil şi puțin tutun… cam asta ne lipsește nouă românilor. Chiar dacă am mai punctat asta de câteva ori, am revenit acasă şi am mai constatat-o încă o dată… a suta mia oară.
                La întoarcere am ales din nou un zbor cu escală, sunt şi mai ieftine, deoarece companiile ce le operează sunt mici giganți ce-şi permit flote enorme ce pot atinge aproximativ orice destinație de pe glob, sunt şi ceva mai confortabile… pentru mine cel puțin, că nu trebuie să stau legat de un scaun extrem de mic un timp mai lung de o oră şi un pic, apoi e destul de frumos să te plimbi şi implicit să te pierzi prin aeroporturi.
                Ei, abia aterizasem în Germania, coborâsem în terminal şi căutam cu privirea pe panou poarta de la care va decola legătura spre România. Astfel l-am cunoscut pe numitul Florin, de profesie student Erasmus în Norvegia. Se întorcea şi el acasă în vacanţa de Paşte. Imediat am intrat în vorbă, salut nu știi unde e poarta? Nu ştiu dar sigur o găsim, haide şi tu cu noi că doar nu ai să mergi singur! Şi tot aşa. Ei bine, o astfel de chestie nu s-ar fi întâmplat niciodată unor francezi… pentru că ei sunt un pic anti-sociali, nu prea sunt obișnuiți să schimbe păreri cu lumea, iar că o paralelă la paranteza ce tocmai am făcut-o aş putea adăuga că sunt singurii ce şi-au construit ziduri precum se obișnuia prin epocile medievale, tocmai ca să nu fie forțați să dea nas în nas cu anumiți vecini pe care nu-i plăceau… după care vecinii respectivi au intrat pe geam, sau mai bine zis prin Ardeni.
                Ei, lăsându-i la o parte pe francezi şi continuând povestea, ajungem pe Otopeni, iau şi eu contact cu noul terminal ce a fost dat în folosința acolo, calc şi eu pe marmura şi gresia (sau din ce o fi fost făcuta podeaua aia lucioasă – aur probabil, pentru că nimeni nu știe să arunce banii pe prostii mai bine decât noi) după care ajung la bagaje. Lumea îngrămădită buluc în faţa benzii. Rând pe rând, unul câte unul, oamenii își recuperau bagajele şi plecau fiecare la casa lui… să pască cu familia. Eu așteptam. Așteptau în liniște şi Anca „cea ce îi urăște pe francezi fără să-mi citească blogul” cu Mircea „pe care îl mai așteptau 9 ore de mers cu autocarul până să pască şi el cu familia, săracu”. Era liniște în sala bagajelor… liniște deplină. Dintr-o dată liniștea se sparge sub greutatea unui clasic şi pur „băgami-aş pula în ei de idioți, mi-au pierdut bagajul”. Au urmat şi alte tiruri de acuze şi injurii la adresa companiei de transport aerian, bineînțeles… că doar ești român şi trebuie să-ţi bagi pula în tot ce mișcă, că aşa te-a învățat pe tine la şcoală.
                Mă întorc să-l văd la faţă pe nemulțumitul Florin… proaspăt cunoscut pe tărâm nemțesc. Era roșu de la nervii capului… i se umflase o venă şi mai avea puțin şi se transforma în Hulk „Nemilosul”. Mă apropii atent – să nu cumva să-l sperii ca să-mi sară la gât – şi-l liniștesc: „Florine, trăiți-ar ție bretonu’ din ochișorii ăia de dur ai tăi… ai zbor cu escală… escală scurtă… când aterizam noi, chekin-ul era închis pentru cursa ce urma să o luăm noi… deci bagajul tău coboară din primul avion, e dus cu repeziciune la avionul de România şi urcat acolo, da? Deci e ultimul care urcă în avion, e primul care coboară în electrocarul de pe Otopeni drept urmare e ultimul ce ajunge pe bandă, nu?”
                A stat el puțin şi s-a gândit adânc… a constatat că am dreptate şi a mai așteptat încă 3 minute, după care şi-a recuperat valiza şi a plecat fericit să pască şi el cu familia lui.
                Răbdare… multă răbdare… şi Paște Fericit!

3 comentarii:

Ovidiu spunea...

Da ce deștept ești u!...

armin spunea...

cineva trebuia sa fie si am ales sa fiu eu acela!

paste-fericit spunea...

Sarbatori luminate!

http://www.youtube.com/watch?v=gX1G3OMHrCw&feature=player_embedded

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori