sâmbătă, aprilie 30

Du-te dracului

                Aproximativ 4 din 10 romani au probleme cu scrisul şi cititul. Tu, necurăţimea ta, ești cu siguranță printre ei. Dar asta nu-i o noutate, nu e ceva ce nu știam deja. Ne-am dat seama încă de pe vremea când te făceai de râs pe sticla televizorului după care tânjești şi pentru care ai face nenumărate sacrifici. Te-a întrebat Cristi Tabără care e platforma partidului tău, ce ai tu de gând să faci când ai să ajungi președinte, cum ai tu de gând să schimbi lucrurile în bine şi tot ce ai putut scoate pe gură au fost câteva propoziții în care făceai referință la credința în Dumnezeu. Aşa voiai tu să ajungi în fruntea ţării. După care ai plecat la muntele Ahtos şi ai ispitit călugării de acolo cu banii de prin buzunare. Cum de nu te-o fi trăsnită pe loc, nici acum nu-mi explic.
                Ţi-ai luat Maybach ca să arați lumii întregi cât de bogat ești tu… după care l-ai reparat cu ranga. Dacă eram directorul companiei veneam şi-ţi ridicam personal mașina din curte, îți plăteam pe ea cât cereai tu şi gata, o companie ca aia nu-şi poate permite să-i fie asociată imaginea cu a ta. Acum ai făcut tu alta „aroganţă”, acum îți plimbi fundul într-un Rolls Royce. Se răsucesc în mormânt moșii şi strămoșii mărcii când te văd cum îl conduci. Ţi l-au remodelat băieții cu pietre… vii să ni te plângi că vai săracul de tine, cât de speriat ești tu de moarte şi cât or să te coste reparațiile! Dar ai experiență ne-stimabile, de ce nu ţi-o repari iar cu ranga?!? Ţi-au spart parbrizul anti-glonț? Probabil piatra respectivă a depășit viteza sunetului după ce a fost aruncată.
                Ai nenorocit pur şi simplu cea mai titrată echipă de fotbal din România, ai târât prin noroi jucători, antrenori şi foste glorii ale clubului după cum ţi-a tăiat ție capul ăla sec. E haos la echipă? Şi tu nu ai nici o vina în asta, nu? E numai vina lor, a ta nu! Echipa nu mai are un sponsor principal de ani buni, de ce? Deoarece nimeni nu vrea să-şi mai asocieze imaginea cu a ta, în vreme ce alte tricouri sunt pline de sponsori.
                Te superi că ţi-au sărit suporterii la gât? Pai ești un parvenit, asta ești, nu ai nici o treabă cu acest club, tu ai venit doar ca să sugi bani şi faimă. Te superi că te înjură? Te superi că aruncă cu pietre în tine? eu zic să-i mai întărâţi un pic, că or să intre peste tine în lojă şi or să te spânzure de nocturna aia în care zici tu că ai investit milioane.
                Necuratule, du-te dracului! Tu şi tot neamul tău, de la maimuță la Rolls Royce! N-am mai fost pe stadion, am şi uitat de când. Dar tind să cred că ultimul meci a fost celebrul 2 la 4 împotriva celor de la Dinamo, când faimoșii „ultrasi” - care au ei impresia că țipând, înjurând şi purtându-se precum niște primate fac spectacol – au aprins fumigene în debutul partidei şi când s-a risipit un pic fumul Dinamo dăduse deja gol. Ăla a fost într-adevar un meci frumos, în care s-a jucat fotbal adevărat, la final Steaua a trebuit să se recunoască învinsă, dar meciul a fost extraordinar. Îmi pare bine că ăla a fost ultimul meci văzut pe viu în Ghencea. Pe stadionul Ghencea, nu în templul fotbalului romanesc, băi Gabi.
                Nu am mai mers şi nici nu am să mai merg… JUR să nu mai merg pe stadion atâta vreme cât tu, necuratule, ai să fii acolo. JUR că la primul meci „necurat-free” am să merg, am să plătesc oricât pe biletul de intrare, doar ca să-mi vad echipa favorită jucând din nou pentru culori şi nu pentru tine. JUR să devin membru cotizant şi să plătesc o oareșicare suma în fiecare lună doar pentru echipă. Dacă aş da câte un euro pe luna, ar însemna 12 euro pe an. Dacă mi se mai alătură încă 999.999 de alți susținători înfocați, ar însemna 12 milioane pe an. Mai mult decât ia băgat tu în toată viața ta acolo. Crezi că acest club nu ar supraviețui fără tine? Ia încearcă să pleci!
                Pe stadion nu am mai mers şi mai mult, am de gând să abandonez şi vizionarea meciurilor la televizor sau pe internet. Pentru că în acest moment echipa este formată numai din mercenari, conduși de câte un antrenor ce se schimbă după bunul tău plac al inimii. Mă întreb cât de fraier să fii încât tu ca antrenor să crezi că poți supraviețui mai mult de câteva etape pe banca Stelei?!?

                Ia-ţi Rolls-ul, ia-l pe Banel, ia nocturna şi scaunele şi pleacă la tine în pădure, du-te înapoi la stână, abia aștept să faci asta! Imediat după clubul are să fie reînființat de fostele glorii iar tu vei rămâne să conduci de unul singur FC Necuratul Pipera. Înscriem clubul în ultima ligă şi în 2-3 ani promovam înapoi în prima liga, dar asta se va întâmpla exact cum s-a întâmplat şi la Napoli, când în Serie C jucau cu 50-60.000 de oameni în tribune, exact aşa se va întâmpla şi acum.
                Asta nu mai e Steaua București, asta e chipul şi faţa ta vopsite în culorile Stelei. Eu… NOI iubim Steaua, nu pe tine, iar vopsindu-ţi chipul în culorile noastre nu ne păcălești. Joaca tu, antrenează-te singur, fă singur tactica de joc iar după meci rămâi tot tu să faci curat în vestiare.
                M-am saturat… Ne-am saturat! Ai să pierzi jucându-ți cartea ce ţi-a adus atâta glorie… iar asta are să ne bucure enorm.

joi, aprilie 28

Ce bine e acasă

                Acasă e cel mai bine… din lume! Acasă totul are un iz aparte, nimic nu merge cum ar trebui, dar toate au un parfum special, un „eu nu ştiu ce” care le transforma pe toate, le face mult mai… cum să zic eu… înghiţibile.
                Nici nu mai contează că nu am putut părăsi Franța fără să primesc „teme” cât pentru o lună, deși însumat nu stau acasă decât câteva zile… dar cui îi pasa… cui plm îi pasa?? Cui îi mai pasă că înainte să pot pleca cu adevărat mi-au dat un mail prin care își expuneau intenția de a mai face câteva experimente, deși concluzionaseră că am terminat toate experimentele?? Cui plm îi pasă??
                Cui să-i mai pese că stimabila femeie de serviciu de la infectul cămin în care am locuit m-a pus să mai frec o dată acea cameră mizerabilă în care am locuit? Cui să-i mai pese? Am frecat-o, spre rușinea mea, fără să am în cap gânduri de răzbunare… cui să-i mai pese şi de asta?
                Cui să-i mai pese că pentru confortul meu, stimabilii, au conceput un tramvai care să facă legătura între aeroport şi oraș… iar în felul asta în loc de 45-50 de minute fac 30 până la aeroport, lucru ce le dă lor posibilitatea să scoată din uz autocarul şi să mărească prețul biletelor… de trei ori. Cui plm îi pasă?!?
Mie, categoric nu!
                Eu sunt fericit că am ajuns înapoi la casa mea… aia renovată în proporție de 99%, băi dar e 1% ăla care face tot deliciul!
                Eu sunt fericit că am reușit să mă plimb iar la volanul lui Silver şi aproape că m-am lăsat păcălit de un retard ce s-a gândit el că e interesant să-şi pună girofar pe Seat-ul lui. În plm stupi, cine morți a mai văzut coloana oficială într-un Seat? Sau te-a cuprins până în măduva oaselor „autoemocion”?? M-am amuzat când a început să fiarbă din spatele ochelarilor de soare şi să scoată spume odată cu înjurăturile de rigoare. Unii s-ar declara scârbiți de asta, mie îmi place să-mi cultiv calmul dobândit la francezi.
                Eu sunt fericit că am reușit să scot bicicleta afara după vreo 6 luni în care a zăcut pe balcon. Nu pot spune că sunt la fel de fericit pentru că mă doare iar curu, dar na, acum o să știi de ce o să cheltuiesc o sumă ridicol de mare pentru o bicicleta cu suspensii.
                Deci, așadar şi prin urmare, sunt fericit. Pentru o scurtă perioadă de timp însă…

sâmbătă, aprilie 23

Răbdare

                Posibil şi puțin tutun… cam asta ne lipsește nouă românilor. Chiar dacă am mai punctat asta de câteva ori, am revenit acasă şi am mai constatat-o încă o dată… a suta mia oară.
                La întoarcere am ales din nou un zbor cu escală, sunt şi mai ieftine, deoarece companiile ce le operează sunt mici giganți ce-şi permit flote enorme ce pot atinge aproximativ orice destinație de pe glob, sunt şi ceva mai confortabile… pentru mine cel puțin, că nu trebuie să stau legat de un scaun extrem de mic un timp mai lung de o oră şi un pic, apoi e destul de frumos să te plimbi şi implicit să te pierzi prin aeroporturi.
                Ei, abia aterizasem în Germania, coborâsem în terminal şi căutam cu privirea pe panou poarta de la care va decola legătura spre România. Astfel l-am cunoscut pe numitul Florin, de profesie student Erasmus în Norvegia. Se întorcea şi el acasă în vacanţa de Paşte. Imediat am intrat în vorbă, salut nu știi unde e poarta? Nu ştiu dar sigur o găsim, haide şi tu cu noi că doar nu ai să mergi singur! Şi tot aşa. Ei bine, o astfel de chestie nu s-ar fi întâmplat niciodată unor francezi… pentru că ei sunt un pic anti-sociali, nu prea sunt obișnuiți să schimbe păreri cu lumea, iar că o paralelă la paranteza ce tocmai am făcut-o aş putea adăuga că sunt singurii ce şi-au construit ziduri precum se obișnuia prin epocile medievale, tocmai ca să nu fie forțați să dea nas în nas cu anumiți vecini pe care nu-i plăceau… după care vecinii respectivi au intrat pe geam, sau mai bine zis prin Ardeni.
                Ei, lăsându-i la o parte pe francezi şi continuând povestea, ajungem pe Otopeni, iau şi eu contact cu noul terminal ce a fost dat în folosința acolo, calc şi eu pe marmura şi gresia (sau din ce o fi fost făcuta podeaua aia lucioasă – aur probabil, pentru că nimeni nu știe să arunce banii pe prostii mai bine decât noi) după care ajung la bagaje. Lumea îngrămădită buluc în faţa benzii. Rând pe rând, unul câte unul, oamenii își recuperau bagajele şi plecau fiecare la casa lui… să pască cu familia. Eu așteptam. Așteptau în liniște şi Anca „cea ce îi urăște pe francezi fără să-mi citească blogul” cu Mircea „pe care îl mai așteptau 9 ore de mers cu autocarul până să pască şi el cu familia, săracu”. Era liniște în sala bagajelor… liniște deplină. Dintr-o dată liniștea se sparge sub greutatea unui clasic şi pur „băgami-aş pula în ei de idioți, mi-au pierdut bagajul”. Au urmat şi alte tiruri de acuze şi injurii la adresa companiei de transport aerian, bineînțeles… că doar ești român şi trebuie să-ţi bagi pula în tot ce mișcă, că aşa te-a învățat pe tine la şcoală.
                Mă întorc să-l văd la faţă pe nemulțumitul Florin… proaspăt cunoscut pe tărâm nemțesc. Era roșu de la nervii capului… i se umflase o venă şi mai avea puțin şi se transforma în Hulk „Nemilosul”. Mă apropii atent – să nu cumva să-l sperii ca să-mi sară la gât – şi-l liniștesc: „Florine, trăiți-ar ție bretonu’ din ochișorii ăia de dur ai tăi… ai zbor cu escală… escală scurtă… când aterizam noi, chekin-ul era închis pentru cursa ce urma să o luăm noi… deci bagajul tău coboară din primul avion, e dus cu repeziciune la avionul de România şi urcat acolo, da? Deci e ultimul care urcă în avion, e primul care coboară în electrocarul de pe Otopeni drept urmare e ultimul ce ajunge pe bandă, nu?”
                A stat el puțin şi s-a gândit adânc… a constatat că am dreptate şi a mai așteptat încă 3 minute, după care şi-a recuperat valiza şi a plecat fericit să pască şi el cu familia lui.
                Răbdare… multă răbdare… şi Paște Fericit!

joi, aprilie 21

armin cel enervant

                Încă de la începutul blogului meu şi până în epoca modernă eu am cam lăsat impresia că aş fi o persoană extrem de plăcută şi agreabilă lângă care ţi-e mai mare dragul să stai. FALS! Extrem de fals, chiar. Pe lângă faptul că sunt preocupat în mod constant de siguranța şi confortul fundului „proprietate personală” şi nimic altceva, mai am şi alte ticuri care la început par a fi amuzante, dar cu timpul devin de-a dreptul şi de-a stângul enervante. Dar… la drept vorbind… cine n-are, nu?
                M-aş putea gândi la multe momentan, dar cel mai rapid îmi vine în minte unul singur: Nikky – patronul de televiziune. Era o vreme pe când Oana lucra pe post de secretară/asistentă/translator/om bun la toate pentru un nene grec. Povestea e cam aşa, Nikky a venit în România şi a demarat o afacere. Odată cu el a venit şi Stivi „the TV” – fratele sau alt gen de rudă de-a lui Nikky – iar după o vreme a fost adusă în ţară şi odrasla lui Nikky, Carlos, pentru că la el în Grecia o luase pe calea ce-a dreaptă şi devenise dependent de droguri, alcool şi femei, dizolvând astfel averea familiei mai rău decât tamponul acetat dizolva acidul hialuronic (doar eu ştiu cât de repede se întâmplă asta, cred). Deci Nikky l-a adus pe Carlos în România şi i-a dat pe mână o micuță firmă ce trebuia să fie mereu pe zero, nici pe plus nici pe minus, pe zero, după care Carlos a angajat-o pe Oana să aibă grija de el. Aici povestea se ramifică, pentru că dacă nu era Oana, probabil Carlos murea de foame şi sete pierdut prin București, dar despre asta altă dată. Ceea ce este important este că pe cei trei greci… nu-i chema întocmai cum i-am scris eu aici, Nikky era Nikos, Stivi era Stratis în vreme ce Carlos era Kostas. Deci, eu, practic foloseam porecle pentru ei toți, deși nu-l cunoșteam decât pe Calros în vreme ce pe Nikky cred că l-am văzut o singură dată… dar nu sunt sigur. Pe Stivi nici măcar în poze nu l-am văzut.
                Partea amuzantă începe aşa: Oana mi se plângea aproape zilnic de belele în care intra din cauza lui Carlos şi a celorlalți doi greci. Auzind de ei aproape zilnic, m-am gândit – cu de la mine putere – să le dau niște nume… aşa… mai prietenoase şi de aici au apărut Nikky, Stivi „the TV” şi Carlos. Pentru început, Oana îmi povestea mie întâmplările prin care trece zilnic folosindu-le numele reale iar când eu îmi spuneam părerea sau râdeam de ea, le foloseam şi eu numele reale. După ceva vreme eu am început să folosesc doar poreclele… ceea ce nu era foarte enervant şi nici deplasat – deoarece eu nici nu-i cunoaștem, de aia nu e deplasat, da? Dar asta nu era foarte enervant, deci am trecut la nivelul următor: o forțam pe Oana să-mi povestească uzându-se de porecle. Evident că Oana refuza. Am trecut la manevre de convingere: i-am modificat numerele de telefon din agendă, înlocuindu-i numele celor trei cu poreclele lor. Nu a fost foarte penibil momentul în care Nikky a sunat-o pe Oana pe telefonul de serviciu şi Carlos a văzut pe ecran numele Nikky, certând-o pe Oana preț de câteva minute pe tema „telefonul de serviciu trebuie folosit doar în interes de serviciu nu în scopuri personale”. Oana nu a putut face altceva decât să confirme că are un prieten pe nume Nikky căruia i-a permis să o sune pe acel telefon. Eu mi-aş fi dorit că numitul Carlos să fi răspuns la telefon, dar n-a fost să fie.
                Cum nici după două săptămâni în care nu mi-a vorbit Oana tot refuza să folosească poreclele, am trecut la ultimul nivel. Nivelul maxim de enervare! Pur şi simplu mă făceam că nu ştiu despre cine îmi vorbește atunci când le folosea numele reale. Imaginează-ți cât de enervant eram… adică vii după o zi extrem de lungă, în care ăia trei greci te-au enervat la maximum… şi te mai freacă la creieri şi cel în faţa căruia te destăinui… Şi aşa am ținut-o până când Oana a renunțat şi a început să folosească poreclele. De atunci… toate au mers că pe roate… ne înțelegeam perfect… până într-o zi…
                … când s-a făcut ședință la sediul firmei/televiziunii/spălătoriei de bani. Oana nu dormise prea mult cu o noapte înainte, se trezise de dimineața şi apăruse la ședința cu ochii-n gură… la propriu. Începe ședința, se discută una-alta după care, din senin, i se cere părerea Oanei… Oana ia cuvântul şi în timp ce vorbea şi-şi exprima ideile mărețe a trebuit să se refere la Nikky… problema era că avea un lapsus şi nu-i mai nimerea numele… nu-i ieșea decât Nikky şi nicidecum Nikos!!!
                Mor de ciudă că nu am fost acolo să-i vad mufa lui Nikky când şi-a auzit numele stâlcit… dar mai ales mufa lui Carlos când şi-a dat el seama că de fapt în telefonul Oanei, tax-su e trecut Nikky!!!

                Şi brusc, nimeni nu mai vrea să mă aibă drept prieten… iar eu mă întreb de ce oare?

marți, aprilie 19

Holy FRAP

                Adică o simplă adaptare a zicalei Holy Shit! Unde shit este inlocuit de FRAP – Fluorescence Recovery After Photobleaching-or something...
                Adică în mare ceea ce mi-a ocupat mie timpul până acum...

Mă rog, nu credeam şi nu speram să ajung să o spun vreodată, mai ales să o scriu aici, dar acum am primit vestea, deci trebuie să mă bucur de ea cât pot de mult... în cazul în care se rupe cerul să ştiu că m-am bucurat măcar o dată, nu?

Manips finis !

                Nu credeam, nu speram să aud această afirmaţie… dar am auzit-o !!! Cu propriile urechi! Adică, în traducere liberă, experimentele s-au încheiat, avem ce pune cap la cap, pune mâna şi aranjează-le, fă un raport, după care facem un plan… şi… well… cum să spun asta… mai bine verific întai dacă mai e liber nick-ul dr.armin

Posesor de puteri magice…

                Doresc să le donez oricărui doritor. Nu cer nimic în schimb, ba chiar sunt dispus să ofer şi o sumă de bani sau ceva obiecte pe care presupusul viitor proprietar mi le va solicita ca să-mi preia puterile magice. Pot fi contactat prin adresa de mail înscrisă în subsolul paginii. Rog seriozitate!

                Pentru început, pur şi simplu nu pot să-mi păstrez un tricou curat. Am încercat de nenumărate ori dar pur şi simplu nu pot reuși. Şi ca toate să fie perfecte, tricourile ce nu le pot păstra curate sunt mereu noi. Mi-am vărsat vin în poală în timp ce împărțeam ceva la masă… am băut bere prea grăbit şi i-am servit şi tricoului câteva guri… am completat rezervorul de la lichidul pentru parbriz aplecându-mă peste motor… m-am încăpățânat să-mi spăl singur luneta la benzinărie… am mâncat înghețată pe stradă, sau puțin probabilul „s-a căcat un porumbel pe mine”! Domnule, le-am făcut pe toate, mă înțelegi? Pe toate! Toate mi s-au întâmplat mie… dacă viața mea ar fi fost filmată, imaginile ar fi fost cumpărate cu siguranța pentru o campanie publicitară la un detergent minune.
                Bine, nici nu mai este cazul să spun că lucrez cu acizi şi fel de fel de agenți oxidanți şi tot felul de tampoane şi coloranți… nici nu mai are sens să încep să povestesc cum respect eu protecția muncii lăsând mereu halatul în cuier. Dar măcar port mănuși, da? Ceea ce nu folosește aproximativ la nimic, pentru că mi-am dat cu cloroform fix în ochi… nu-ţi face probleme, era ochiul cu care oricum nu văd bine, deci „no damage” A, ba da, am purtat o singura data halat, ochelari şi masca de protecție, prima oară când am manipulat H2SO4 98%. Am renunțat la toate acele accesorii când am constatat că de fapt nu-mi trebuie decât câteva picături... pe care le-am pus de mai multe ori, pentru că pe cât de reactiv e acidul ăla, pe atât de greu interacționa cu substanța mea şi ori puneam până fisuram tubul, ori nu puneam suficient. Deci ideea este că, m-am pictat, stropit, udat, așezat pe şi cu toate substanțele cu care lucrez. Nu cred că a rămas niciuna pe care să n-o fi tastata… M-am stropit până şi cu acid clorhidric şi sulfuric… şi nu vorbesc de cele diluate cu care lucram la liceu. Mă rog, am fost iute de mână, am lăsat să cadă pe jos borcanul cu care lucram şi am fugit să mă spăl… ei bine, glumesc, nu l-am aruncat, l-am pus undeva să stea cuminte să mă aștepte până înlătur eu sursa de risc.
                Nu am reușit încă să mă pătez cu detergentul anti-bacterian… care e un hipoclorit cu proprietăți extraordinare… cică orice material textil ce-l atinge, ori îl arde, ori îl decolorează până la alb… îmi şi imaginez cum vin eu mândru de noua mea pereche de blugi la laborator şi-i pătez cu DAB. Mă rog…
                Astfel, scurt şi la obiect: Vrea cineva puterile mele magice??? Să știți că puteți să le folosiți pentru a lupta în slujba adevărului şi a dreptății… puteți vărsa accidental chestii pe rău-făcători… haide… cu toții ne-am dorit să fim super-eroi când eram beleam ochii în televizor la ora 7.30, înainte de „Actualități”! Cineva?!? Oricine… vă rog… vă implor… oricine…