joi, martie 3

Aşa nu

                Anii de liceu… cei mai frumoși… am găsit pe net un blog colectiv ținut de foști liceeni la Neculce… dar cu ceva ani în plus faţă de mine. Tot frumos au trăit şi ei, aparent eu şi colegii mei nu am fost singurii… asta e bine. Citind puţinele prostii d-ale lor ce au ajuns publicate mi-am adus aminte de una dintre cele mai mari tâmpenii făcute de noi. Asta ar trebui luată drept un ghid de „Aşa nu” pentru că situația în care am pus-o pe respectiva profesoară a fost… mai mult decât penibilă, a fost super-extra-mega-penibilă. Dar, probabil, ca profesor treci şi prin astfel de chestii… ar trebui să se bucure că a avut plăcerea să simtă umilința în faţa noastră.
                Eram clasa a X-a… a X-a H! Ni se schimbau profesorii în fiecare semestru pentru că nimeni nu ne putea suporta. Pe noi nu prea ne deranja. De la începutul anului ne venise o domnișoară profesoară de Limba şi Literatura Română, ştiu sigur că era domnișoară pentru că ăsta a fost primul lucru remarcat de Buze când domnișoara a intrat în clasă… că nu poartă verighetă. Nu-i mai țin minte numele, mai ştiu totuși că m-am supărat pe ea pentru o notă proastă, iar după ce mi-a trecut-o în catalog ştiu că a venit după mine pe coridor să mă împace… da… eram buricul pământului încă de pe vremea aia.
                Dar orele au trecut una după cealaltă şi am început să devenim nesimțiți… dar nesimțiți de-a dreptul, până când domnișoara profesoară, hai să-i zic Claudia, deși nu cred că o chema așa, a decis să ne pună la punct. Şi a făcut-o cum s-a priceput şi ea mai bine… şi cum era moda prin liceu: ne-a amenințat. Mă rog, amenințările cu care eram noi obișnuiți erau „vă dau lucrare”, „vă dau afară de la oră” sau „vă las corigenți” astea în general țineau… sau mai bine zis uneori… uneori țineau. Nu ştiu de ce, dar Claudia a ales să ne amenințe cu bătaia… după ce a zis-o, prima oara s-a făcut liniște în clasă şi a putut să-şi continue ora… pentru puțin timp, pentru că liniștea devenise prea apăsătoare şi Claudia s-a oprit din dictat şi s-a întors cu faţa către noi – preda plimbându-se prin clasă. Noi toți eram muți de uimire şi aveam privirile ațintite asupra ei… era ca şi cum ai intra în mijlocul unor luptători de sumo şi i-ai amenința pe ăia cu bătaia, sau în mijlocul unor ninjalăi… era absurd, dar în lumea unde sunt doar elevi silitori şi cum se cade, asta ar fi mers… dar nu şi la noi. Deci rămăsesem muți de uimire, Claudia se uita un pic speriată la noi, până când unul din noi… unul mare rău, deci Dodo, Gavroche ori Buze, unul din ei s-a ridicat în picioare, s-a aplecat un pic ca să nu dea cu capul de tavan, după care a exclamat:
-Tu… vrei să ne bați pe noi?!? dar plin de uimire
După care simpla reacție a Claudiei a fost:
-Aaaa, nu eu… soțul meu… la el mă refeream… e polițist să știți… şi are pulan!
                Pe cuvântul meu că asta a spus… îmi este greu să uit aşa ceva tocmai pentru că ieșise din gura unui profesor… de Limba şi Literatura Română…
                Orele ce au urmat acestui incident nici nu au mai fost ore, deja începusem să fim nesimțiți în mod intenționat numai ca să o facem să ne mai povestească de domnul Plutonier… cu P… de la Pulan. În fiecare oră o puneam să ne povestească despre magnificul ei soț, cu care era căsătorită doar de câteva luni după spusele ei şi cum prinde el infractori periculoși cu pulanul din dotare. Iar Claudia căzuse în plasă şi în fiecare oră ne povestea despre criminali, traficanți de droguri, hoți de mașini şi fel de fel de găinari ce ajungeau după gratii gratie pulanului din dotarea soțului. Ba chiar gluma mersese mai departe şi o întrebam dacă aduce obiectul muncii acasă… iar răspunsul a fost afirmativ… ba chiar ne-a şi descris pulanul… cică era gri, şi foarte dur!!! Îți imaginezi câtă energie trebuia să consumam ca să nu izbucnim în râs pe loc… după ora ei eram aşa de extenuați încât chiuleam ca să jucăm fotbal sau baschet.
                Dar am lăsat gluma să se îngroașe, să ne povestească cât mai multe povesti cu pulanul în rol principal, iar cam prin momentul în care ora de Română era 90% „Ce infractori a mai bătut soțul meu cu pulanul” şi doar 10% ora de Română i-am servit-o… frumoasă… pe tava… era cu spatele, nici nu a știut de la cine a venit, pentru că respectivul bufnise în râs pe jumătate deja şi avea timbrul vocii distorsionat:
-Doamnă, dar dacă sunteți căsătoriți doar de câteva luni… unde vă țineți verigheta?!?
                Nici nu mai ştiu dacă s-a rușinat sau dacă a plecat din clasă, pentru că am reușit cumva să cad sub bancă de râs… şi n-am fost eu singurul. După acest episod am vrut ca la ora următoare să-i facem o surpriză şi să-i lăsăm pe catedra un pulan, dar nu avea nimeni aşa ceva… dar totuși am continuat cu întrebările încuietoare de genul: „ce fel de polițist e el dacă umblă cu pulanul, ca numai jandarmii în termen însoțesc agentul în patrulare” şi fel de fel de alte neconcordanţe ce le detectasem în povestea Claudiei.
                Uitându-mă în urma şi amintindu-mi… trebuie să recunosc că am spart norma şi sunt absolut sigur că am stabilit un record mondial la nesimțire… dar… şi acum râd când îmi aduc aminte, de fapt acum scriu asta cu un zâmbet larg pe faţă! Şi-mi place!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori