miercuri, februarie 23

O zi normală?!?

                Ar fi, pentru unii, să se trezească de dimineață, să-şi ia cafeaua într-un mini termos înainte de a ieși pe ușă, apoi să bată drumul spre serviciu, să stea câteva ore pe scaun în faţa biroului iar la sfârșitul programului să bată exact același drum spre casă unde odată ajunși să sară în vârful patului unde să se plictisească până ce ceasul deșteptător îi va trezi pentru o nouă zi… pentru mine o astfel de zi ar fi cu adevărat plictisitoare, cred că maxim la ora 14 aş dormi dus, plictisit de… normalitate. Lucrurile neprevăzute îmi displac la maximum, dar… fără ele… m-aş plictisi extrem de repede.
                Mi-e greu să scriu asta pentru că trebuie şi să mă înțelegi şi să nu te plictisesc… deci… imaginează-ți o suprafață circulară cu diametrul de 2,5 cm şi înaltă de vreo 8 mm, să zicem. Iar pe suprafața asta, care e hidrofobă, trebuie să stea o picătură dintr-o soluție tampon ce trebuie… TREBUIE să rămână tot timpul deasupra, dacă cade cumva de acolo atunci nu mai pot face nimic cu respectiva suprafața. Iar asta o face foarte sensibilă… extrem de sensibilă… imaginează-ți că eu fac echilibristică când le transfer de la frigider la microscop… merg tiptil şi cu ochii numai pe ele…
                Am avut şi un noroc extraordinar, norocul meu incontestabil, şi a trebuit să le pozez în fluorescenţă… după care am avut parte de o bucată de noroc mai mare şi nu am putut să folosesc microscopul laboratorului meu… şi astfel a trebuit să merg la alt microscop, dintr-un alt laborator ce este la 3 stații cu tramvaiul. Iar cum aici vatmanii şi șoferii de autobuz chiar transporta cartofi şi suprafețele mele nu pot fi expuse la șocuri pentru că exista riscul ca soluția tampon să cada şi astfel să devina inutilizabile, deci singura opțiune viabila era să le transport pe jos.
                Şi vin la ora 7 la laborator… mă duc şi-mi trag un set de mănuși… peste mânecile de la geacă… scot cutiuțele din frigider… le pun pe masă… îmi aranjez cheile într-un buzunar cu „acces rapid”, iau cu grijă cutiuțele şi o pornesc spre celalalt laborator… fac doi pași şi-mi sună telefonul… păi frate, trebuia să se întâmple ceva. Ana mi-a spus că dacă tot vin acolo să-i aduc şi niște azot lichid. Azotul lichid are o temperatură cu mult sub -100°C… Am umplut un tub pentru transport, l-am pus în cărucior, am dus căruciorul jos, m-am întors după cutiuțele mele cele super-sensibile şi am pornit-o la drum… cu pași mici… calculați… cu ochii pe suprafețe…
                Băi şi era un frig… băi şi-ţi îngheață degetele în mânușile alea de latex într-un mare fel… băi şi trecuse timpul până am umplut eu tubul ăla şi acum era oră la care veneau studenții la ore… băi şi era plin campusul… PLIN știi ce-i aia?!? PLIN! Şi eu nu știam de care să mă feresc, că într-o mână aveam suprafețele şi cu cealaltă trăgeam căruciorul cu azot… şi treceau ăia pe lângă mine… extrem de aproape de mine… şi eu nu mă gândeam decât la ce am prin buzunare… ce cheie aş putea-o transforma în armă albă ca să-l omor pe ăla care mă împinge şi-mi strică suprafețele, eram precum în povestea cu drobul de sare, deja mă gândeam cum să-l omor pe ăla ce are să mă împingă. În gând, îmi făceam inventarul: am încă un set de mânușii de latex – pe astea pot să le folosesc ca să nu las amprente la locul crimei, aaa dar stai, că am deja mânuși pe mâini, deci e ok… atunci pot să le folosesc ca să-l strâng de gât pe ăla, mai am chei… sunt printre ele şi unele ascuțite, aş putea să încerc să-l înjunghii cu ele... mai am telefonul mobil, iar asta are un capac de metal destul de subțire, ce ar putea fi folosit ca armă albă… mai am un stilou… cu ăsta pot semna „opera de arta” ăsta nu-i nicidecum pentru înjunghiat sau înțepat… După ce mi-a trecut prin cap aceasta ultimă idee mi-am dat seama că nu m-a lovit nimeni încă… când mă uit mai bine… lumea se dădea la o parte din calea mea, asta după ce îmi aruncau privirea aia de „fugiți, vin teroriștii!”. Mă gândesc eu mai bine… şi-mi dau seama… eu căram după mine un căruț din care ies aburi… țin în mână doua cutiuțe şi mă chinui să fie perfect plane… şi mai port şi mănuși chirurgicale… Păi frate dacă eram în state nu făceam nici doi pași pe stradă că eram imediat arestat şi acuzat de terorism…
                Am reușit să-mi dezlipesc un ochi de pe cutiuțe şi i-am privit un pic… toți aveau o mimă de om terifiat când mă vedeau… niște stupi-idioţi… plus o zi normală… aşa… ca să nu mă plictisesc, să nu-mi ies din mână.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori