vineri, februarie 25

armin cel atotștiutor

                Ok, eu le ştiu pe toate, dar trebuie să mă şi laud cumva cu asta, nu? Astăzi mi-am adus aminte despre perioada aia foarte nasoală când am aflat eu ce-i aia „perioada aia a lunii” despre care vorbesc mereu femeile. Sigur, fizic vorbind, nu am cum să ştiu ce-i aia… dar eu totuși ştiu… HA! Mai spune ceva Chuck Norris, dacă mai poți!
                Pe la începutul liceului mă trezisem eu cu o boală de piele… nu ştiu exact ce anume era, pentru că fiecare medic punea alt diagnostic, deci cel mai probabil era o combinație de mai multe boli şi fiecare medic considera că semnele sunt mai accentuate pentru altă boală. De unde am luat-o exact, nu ştiu, dar ai mei se certau aproape zilnic pe tema asta, tata spunea că e o boala ereditară şi am moștenit-o evident de la mama, în vreme ce mama spunea că am luat-o de la bazin, unde m-a dus de mânuță (acu’ sunteți fericiți bă?) tata.
                Şi mă plimbam eu de la un cabinet la altul şi mă dezbrăcam cu mare grijă în faţa fiecărui medic… iar pe vremea aia era foarte problematic să mă dezbrac pentru că eram în perioada gelului din păr şi trebuia să-mi dau tricoul jos cu mișcări calculate ca să nu-mi stric freza. Ei şi într-un final am ajuns la un medic despre care toată lumea spunea că e cel mai bun, cel mai priceput, cel mai extraordinar, cel mai tare, cel mai mare, cel mai cel… Avea cabinetul ascuns pe undeva pe la Unirea de am umblat de nebun pe străzile alea până i-am găsit clinica… iar pe vremea aia nu exista GPS cum există azi, pe vremea aia te pierdeai în modul clasic, nu puteai apela la diverse dispozitive electronice ca să te pierzi.
                M-a consultat respectivul medic, mi-a pus un diagnostic, mi-a scris o rețetă şi m-a trimis la farmacie. Ceea ce mi s-a părut mie foarte ciudat era că nici un medic nu punea mâna pe mine, toți se uitau doar la petele respective şi puneau diagnosticul… mă rog, nu sunt medic deci nu ştiu prea bine ce şi cum, dar aşa cum eu pot să-ţi spun câte-n lună şi-n stele despre o curbă de forță doar uitându-mă la ea, presupun că şi medicul ăla putea face la fel.
                Mi-am luat frumos soluțiile, iar când am ajuns acasă am găsit şi niște ierburi în pungă… m-am uitat cam ciudat la ele, nu știam exact ce să fac cu ele, o fi fost vreun ritual secret, o fi fost nevoie să mă urc pe bloc şi la miezul nopții să le dau foc şi să alerg în jurul focului ca să mă vindec – m-am gândit eu prima oară – dar după ce am citit mai atent rețeta şi prescripțiile medicului – alea pe care mi le-a recitat frumos înainte să mă trimită la farmacie, dar pe care eu nu le-am ascultat pentru că eram convins că nu are să mă vindece nici ăsta – am constatat că ierburile alea erau pentru ceai. Trebuia să-mi fac ceai din ele, să-l beau dimineața şi mai mult, trebuia să țin şi regim. Fără prăjeli, fără dulciuri, fără aia, fără aialaltă… practic nu mai aveam voie să mănânc nimic din ce mâncam până atunci.
                Cu mâncarea mă descurcam relativ ok, mama nu-mi făcea decât mâncăruri aprobate de medic – din alea naşpa adică – iar eu mâncam prin vecini sau pe la prieteni. Dar partea cea mai nasoală a fost ceaiul… era un ceai… special, avea un gust groaznic ce-mi rămânea în gură şi după ce-l terminam… era amar şi avea o aromă puternică de bălegar… o minunăție ce să mai…
                Pe vremea aia aveam ore de dimineața, intram la 7.30 şi mă trezeam zilnic pe la 5.50. Mă trezea mama când se trezea şi ea şi mâncam împreună dimineața, deci eram sub marcaj… nu puteam să trag chiulul… țin minte şi acum că mâncam ce aveam în farfurie, iar ceaiul îl beam dintr-o înghițitură la final şi fugeam strâmbându-mă spre baie să mă spăl pe dinți şi în toată gura.
                Deci ceaiul ăla era atât de groaznic încât dimineața nu schimbam nicio vorbă cu nimeni, indiferent ce mă întreba mama sau ce subiect de discuție aborda cu mine pur şi simplu o ignoram, nu o băgam în seamă sau o repezeam şi o forțam să mă lase în pace. Iar starea mea de bine continua… luam 178-ul fix de la capăt unde mă urcam şi-mi găseam un loc pe scaun… şi mergeam destul de mult cu el, iar dimineața e aglomerat, mai vine şi câte o bătrânică şi-ţi cere locul pentru că o dor toate… eu nici nu mă clinteam în faţa ei… o repezeam şi pe aia, dacă cumva era foarte aglomerat şi se împingeau călătorii în mine, eu – de pe scaun – îi împingeam la loc… nu conta că pe partea cealaltă cădea unul de pe scară, nu mă interesa… eu eram „în perioada aia a zilei”. Toate durau până ajungeam la școală şi-mi mai trecea gustul ăla groaznic din gură… bine, la început toți îmi spuneau să vorbesc cu ei de la distanţă şi de fiecare dată mă întrebau ce dracului am mâncat, sau de ce nu mă spăl pe dinți, deci perioada „buna” se prelungea un pic, dar în final le mai explicam încă o dată, își fereau țigările de mine (ca să nu explodez cumva) şi totul era ok.
                Ei şi într-un final am constatat eu cu uimire că tratamentul prescris de respectivul medic a dat roade… eram foarte mulțumit… am fost aşa de mulțumit încât m-am întors la el şi l-am rugat să-mi prescrie ceva şi pentru coșuri… după cum am spus, eram la începutul liceului. Ce crezi că mi-a prescris pe lângă o clasică soluție de uns pe faţă? Ceai…
                Acum e mai clar de ce mă certam eu cu toți şi toate de dimineață, nu? Deci da… aşa de magnific sunt, ştiu până şi ce-i aia „perioada aia a lunii”… ca să nu mai spun că o dată m-am lovit la fotbal şi mă plângeam aşa de tare încât o prietenă m-a servit cu o pastilă ce o folosea ea să-şi calmeze „acele dureri”… nici măcar nu-mi curgea sânge din locul unde mă lovisem…
Bărbat adevărat ce sunt, nu?!?

2 comentarii:

♥ Wanixa ♥ spunea...

:))) nici nu pot sa-ti zic ceva. doar rad

armin spunea...

razi in vreme ce esti de acord cu mine.... chiar le stiu pe toate, nu?

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori