duminică, februarie 27

7 lucruri neștiute

                Ok, am primit o provocare de la OanaClara… trebuie să scriu 7 lucruri neștiute despre mine… iar asta va fi destul de dificil, pentru că deja am scris aici cam tot despre mine… dar… am să încerc

1.În clasa întâi prima mea învățătoare m-a dat afară din clasa pe motiv că eram prea gălăgios. Ai mei nu au vrut să ajung într-o clasă la un loc cu toți ceilalți copii refuzați şi m-au mutat la altă școală… dar până să rezolve transferul eu am stat acasă… mă uitam la desene animate toată ziua.

2.M-am născut în buricul Bucureștiului, la km 0… dar am crescut în inima Ardealului pentru că mama mea m-a expediat la bunici când aveam doar 9 luni şi a plecat în vacanţă la mare. Poate din cauza asta îmi lipsesc o parte din fițele aferente locului de naștere… doar o parte… o mică parte… foarte mică… insignifiantă… trebuie să plec, mă duc să-mi beau cafeaua în Dorobanți… vorbim mai încolo…

3.Când eram mic, un șut în fund mi-a salvat viața… un stâlp de telefon s-a rupt şi a căzut, iar reacția mea a fost să mă ghemuiesc la pământ în loc să fug… cineva din spate mi-a tras un șut în fund şi astfel stâlpul nu a căzut pe mine…

4.Nu am căzut din nici un copac… niciodată… am sărit înainte să se rupă creanga sau înainte să mă nimerească proprietarul pomului fructifer cu măturoiul… dar nu am căzut.

5.Când nu eram la bunici nimeni nu avea curajul să mă lase singur acasă pentru că stricam tot ce îmi încăpea pe mână, de multe ori s-au întors ai mei acasă şi au găsit pereții mâzgăliți de mine, drept pentru care ai mei făceau cu schimbul şi mă luau cu ei la serviciu, ca să stric lucrurile altora, nu ale noastre. Sătul să-l deranjez prin birou sau sala de curs, tata m-a trimis într-una din dați să stau în mașină… i-am tras frâna de mână şi s-a chinuit mult timp până să-şi dea seama de ce nu mai poate mișca mașina din loc, pe vremea aia era încă începător.

6.Când eram mic, aveam scaun special la masă, construit de tata. Era mai înalt – pentru copii – şi avea un raft pentru reviste de benzi desenate bulgărești, pentru că ai mei trebuiau să-mi distragă atenția ca să mă poată hrăni… iar acum se întreabă de ce-mi place să mănânc când mă uit la televizor…

7.Am descoperit că bananele fac bine la stomac înaintea cercetătorilor englezi, pur şi simplu am aruncat pe geam pâinea prăjită şi orezul ce mi le pregătise mama şi am trecut direct la desert, bananele din frigider. După câteva ore nu mă mai durea deloc stomacul.

                Ei bine, uite că am găsit 7 lucruri neștiute despre mine… iar acum se aplica regula numărul unu: ai citit-o, o faci!

sâmbătă, februarie 26

Morții lui

                Domnule eu am o problemă… mare… becurile nu mă iubesc… pur şi simplu. Între becurile de orice fel şi mine există o relație foarte tensionată… se ard când mi-e lumea mai dragă, se ard exact în ziua în care trebuie să predau camera şi sunt forțat să cumpăr alt set de două, deși nu voi folosi decât unul şi tot aşa.
                Nici camera pe care o am acum nu a făcut notă discordantă, pe lângă faptul că am luat-o într-o stare jalnică i-am mai şi spart aplica. Dar, inginer fiind, şi cum deja ţi-am mai spus şi demonstrat că un inginer știe să le facă pe toate, m-am descurcat şi am făcut rost de alta… într-un mod foarte ingenios chiar.
                După prima noapte în noua celulă cameră de cămin am constatat că dacă nu iau masuri urgente am să îngheț de frig, iar lipitul de hârtie igienică pe la geam nu poate fi considerată a fi „măsură urgentă”. Deci mi-am făcut rost de un calorifer electric, după care am constatat că e interzis să am în cameră aşa ceva… grozav, nu? Am avut şi câteva probleme ce nu le puteam rezolva singur şi a trebuit să chem tehnicianul, şi în fiecare zi, înainte să plec trebuia să ascund caloriferul… şi nu e foarte mic, îmi era destul de greu să-l urc mereu pe dulap fără să mi-l scap în cap.
                Şi cum becurile nu mă iubesc – după cum spuneam – a început să fileze unul din ele… ăla mare. Şi e enervant, pentru că puținul timp pe care-l petrec în cameră este când soarele ori a apus ori nu a răsărit… şi am nevoie de lumină… iar când becul îmi dă o atmosferă de discotecă… nu mai e aşa plăcut să stai în cameră.
                Acum, eu consider asta a fi o chestie extrem de enervantă ce trebuie rezolvata numaidecât, aşa sunt eu, când simt o sulă în coaste nu am somn până nu găsesc o soluție să o scot de acolo… acum, puteam să fac ceea ce ar fi făcut ştiu eu… un economist… sau… un avocat, adică ar fi făcut o plângere la lojă şi ar fi așteptat două luni să vină tehnicianul să-i schimbe becul, pana mea aici le-a crăpat un server de internet şi le-a luat două luni să-l schimbe (în România schimbau băieții toată rețeaua în timpul ăla), nu poți să pui bază în ei… restul Europei a învățat asta pe calea cea dură în 1939. Dar eu sunt inginer… după cum spuneam, am desfăcut frumos aplica, am văzut că de fapt nu vorbim de „bec” vorbim de „becuri”… ba mai mult vorbim de „mini-neoane”. Am încercat să le schimb între ele, am încercat să-l scot afară pe ăla care își trăise viața… dar aparent aplica aia a fost proiectată de un om inteligent, care a zis că ori merge cum o face el, ori deloc, el nu se încurcă cu jumătăți de măsură.
                Situația era cam strâmtorată, ori acceptam să am discotecă în cameră pentru multe zile până își face timp nenea tehnicianul să vină să-mi schimbe un bec, ori luam atitudine. Am decis să nu iau fix atitudine, am luat scaunul, m-am dus în baia comună a căminului, am desfăcut aplica de acolo şi cu mare grijă (pentru că panoul cu siguranțe era închis şi n-am putut opri curentul) am luat becurile de acolo şi le-am înlocuit cu ale mele.
                A doua zi înainte să plec la laborator m-am oprit la lojă şi am depus o plângere în care am scris că becurile din baie nu mai merg bine – unul din ele filează şi e enervant, nu pot să mă uşurez în liniște dimineața. Iar acum aștept liniștit să vină tehnicianul să le schimbe cu unele noi ca să le iau înapoi.

vineri, februarie 25

armin cel atotștiutor

                Ok, eu le ştiu pe toate, dar trebuie să mă şi laud cumva cu asta, nu? Astăzi mi-am adus aminte despre perioada aia foarte nasoală când am aflat eu ce-i aia „perioada aia a lunii” despre care vorbesc mereu femeile. Sigur, fizic vorbind, nu am cum să ştiu ce-i aia… dar eu totuși ştiu… HA! Mai spune ceva Chuck Norris, dacă mai poți!
                Pe la începutul liceului mă trezisem eu cu o boală de piele… nu ştiu exact ce anume era, pentru că fiecare medic punea alt diagnostic, deci cel mai probabil era o combinație de mai multe boli şi fiecare medic considera că semnele sunt mai accentuate pentru altă boală. De unde am luat-o exact, nu ştiu, dar ai mei se certau aproape zilnic pe tema asta, tata spunea că e o boala ereditară şi am moștenit-o evident de la mama, în vreme ce mama spunea că am luat-o de la bazin, unde m-a dus de mânuță (acu’ sunteți fericiți bă?) tata.
                Şi mă plimbam eu de la un cabinet la altul şi mă dezbrăcam cu mare grijă în faţa fiecărui medic… iar pe vremea aia era foarte problematic să mă dezbrac pentru că eram în perioada gelului din păr şi trebuia să-mi dau tricoul jos cu mișcări calculate ca să nu-mi stric freza. Ei şi într-un final am ajuns la un medic despre care toată lumea spunea că e cel mai bun, cel mai priceput, cel mai extraordinar, cel mai tare, cel mai mare, cel mai cel… Avea cabinetul ascuns pe undeva pe la Unirea de am umblat de nebun pe străzile alea până i-am găsit clinica… iar pe vremea aia nu exista GPS cum există azi, pe vremea aia te pierdeai în modul clasic, nu puteai apela la diverse dispozitive electronice ca să te pierzi.
                M-a consultat respectivul medic, mi-a pus un diagnostic, mi-a scris o rețetă şi m-a trimis la farmacie. Ceea ce mi s-a părut mie foarte ciudat era că nici un medic nu punea mâna pe mine, toți se uitau doar la petele respective şi puneau diagnosticul… mă rog, nu sunt medic deci nu ştiu prea bine ce şi cum, dar aşa cum eu pot să-ţi spun câte-n lună şi-n stele despre o curbă de forță doar uitându-mă la ea, presupun că şi medicul ăla putea face la fel.
                Mi-am luat frumos soluțiile, iar când am ajuns acasă am găsit şi niște ierburi în pungă… m-am uitat cam ciudat la ele, nu știam exact ce să fac cu ele, o fi fost vreun ritual secret, o fi fost nevoie să mă urc pe bloc şi la miezul nopții să le dau foc şi să alerg în jurul focului ca să mă vindec – m-am gândit eu prima oară – dar după ce am citit mai atent rețeta şi prescripțiile medicului – alea pe care mi le-a recitat frumos înainte să mă trimită la farmacie, dar pe care eu nu le-am ascultat pentru că eram convins că nu are să mă vindece nici ăsta – am constatat că ierburile alea erau pentru ceai. Trebuia să-mi fac ceai din ele, să-l beau dimineața şi mai mult, trebuia să țin şi regim. Fără prăjeli, fără dulciuri, fără aia, fără aialaltă… practic nu mai aveam voie să mănânc nimic din ce mâncam până atunci.
                Cu mâncarea mă descurcam relativ ok, mama nu-mi făcea decât mâncăruri aprobate de medic – din alea naşpa adică – iar eu mâncam prin vecini sau pe la prieteni. Dar partea cea mai nasoală a fost ceaiul… era un ceai… special, avea un gust groaznic ce-mi rămânea în gură şi după ce-l terminam… era amar şi avea o aromă puternică de bălegar… o minunăție ce să mai…
                Pe vremea aia aveam ore de dimineața, intram la 7.30 şi mă trezeam zilnic pe la 5.50. Mă trezea mama când se trezea şi ea şi mâncam împreună dimineața, deci eram sub marcaj… nu puteam să trag chiulul… țin minte şi acum că mâncam ce aveam în farfurie, iar ceaiul îl beam dintr-o înghițitură la final şi fugeam strâmbându-mă spre baie să mă spăl pe dinți şi în toată gura.
                Deci ceaiul ăla era atât de groaznic încât dimineața nu schimbam nicio vorbă cu nimeni, indiferent ce mă întreba mama sau ce subiect de discuție aborda cu mine pur şi simplu o ignoram, nu o băgam în seamă sau o repezeam şi o forțam să mă lase în pace. Iar starea mea de bine continua… luam 178-ul fix de la capăt unde mă urcam şi-mi găseam un loc pe scaun… şi mergeam destul de mult cu el, iar dimineața e aglomerat, mai vine şi câte o bătrânică şi-ţi cere locul pentru că o dor toate… eu nici nu mă clinteam în faţa ei… o repezeam şi pe aia, dacă cumva era foarte aglomerat şi se împingeau călătorii în mine, eu – de pe scaun – îi împingeam la loc… nu conta că pe partea cealaltă cădea unul de pe scară, nu mă interesa… eu eram „în perioada aia a zilei”. Toate durau până ajungeam la școală şi-mi mai trecea gustul ăla groaznic din gură… bine, la început toți îmi spuneau să vorbesc cu ei de la distanţă şi de fiecare dată mă întrebau ce dracului am mâncat, sau de ce nu mă spăl pe dinți, deci perioada „buna” se prelungea un pic, dar în final le mai explicam încă o dată, își fereau țigările de mine (ca să nu explodez cumva) şi totul era ok.
                Ei şi într-un final am constatat eu cu uimire că tratamentul prescris de respectivul medic a dat roade… eram foarte mulțumit… am fost aşa de mulțumit încât m-am întors la el şi l-am rugat să-mi prescrie ceva şi pentru coșuri… după cum am spus, eram la începutul liceului. Ce crezi că mi-a prescris pe lângă o clasică soluție de uns pe faţă? Ceai…
                Acum e mai clar de ce mă certam eu cu toți şi toate de dimineață, nu? Deci da… aşa de magnific sunt, ştiu până şi ce-i aia „perioada aia a lunii”… ca să nu mai spun că o dată m-am lovit la fotbal şi mă plângeam aşa de tare încât o prietenă m-a servit cu o pastilă ce o folosea ea să-şi calmeze „acele dureri”… nici măcar nu-mi curgea sânge din locul unde mă lovisem…
Bărbat adevărat ce sunt, nu?!?

miercuri, februarie 23

O zi normală?!?

                Ar fi, pentru unii, să se trezească de dimineață, să-şi ia cafeaua într-un mini termos înainte de a ieși pe ușă, apoi să bată drumul spre serviciu, să stea câteva ore pe scaun în faţa biroului iar la sfârșitul programului să bată exact același drum spre casă unde odată ajunși să sară în vârful patului unde să se plictisească până ce ceasul deșteptător îi va trezi pentru o nouă zi… pentru mine o astfel de zi ar fi cu adevărat plictisitoare, cred că maxim la ora 14 aş dormi dus, plictisit de… normalitate. Lucrurile neprevăzute îmi displac la maximum, dar… fără ele… m-aş plictisi extrem de repede.
                Mi-e greu să scriu asta pentru că trebuie şi să mă înțelegi şi să nu te plictisesc… deci… imaginează-ți o suprafață circulară cu diametrul de 2,5 cm şi înaltă de vreo 8 mm, să zicem. Iar pe suprafața asta, care e hidrofobă, trebuie să stea o picătură dintr-o soluție tampon ce trebuie… TREBUIE să rămână tot timpul deasupra, dacă cade cumva de acolo atunci nu mai pot face nimic cu respectiva suprafața. Iar asta o face foarte sensibilă… extrem de sensibilă… imaginează-ți că eu fac echilibristică când le transfer de la frigider la microscop… merg tiptil şi cu ochii numai pe ele…
                Am avut şi un noroc extraordinar, norocul meu incontestabil, şi a trebuit să le pozez în fluorescenţă… după care am avut parte de o bucată de noroc mai mare şi nu am putut să folosesc microscopul laboratorului meu… şi astfel a trebuit să merg la alt microscop, dintr-un alt laborator ce este la 3 stații cu tramvaiul. Iar cum aici vatmanii şi șoferii de autobuz chiar transporta cartofi şi suprafețele mele nu pot fi expuse la șocuri pentru că exista riscul ca soluția tampon să cada şi astfel să devina inutilizabile, deci singura opțiune viabila era să le transport pe jos.
                Şi vin la ora 7 la laborator… mă duc şi-mi trag un set de mănuși… peste mânecile de la geacă… scot cutiuțele din frigider… le pun pe masă… îmi aranjez cheile într-un buzunar cu „acces rapid”, iau cu grijă cutiuțele şi o pornesc spre celalalt laborator… fac doi pași şi-mi sună telefonul… păi frate, trebuia să se întâmple ceva. Ana mi-a spus că dacă tot vin acolo să-i aduc şi niște azot lichid. Azotul lichid are o temperatură cu mult sub -100°C… Am umplut un tub pentru transport, l-am pus în cărucior, am dus căruciorul jos, m-am întors după cutiuțele mele cele super-sensibile şi am pornit-o la drum… cu pași mici… calculați… cu ochii pe suprafețe…
                Băi şi era un frig… băi şi-ţi îngheață degetele în mânușile alea de latex într-un mare fel… băi şi trecuse timpul până am umplut eu tubul ăla şi acum era oră la care veneau studenții la ore… băi şi era plin campusul… PLIN știi ce-i aia?!? PLIN! Şi eu nu știam de care să mă feresc, că într-o mână aveam suprafețele şi cu cealaltă trăgeam căruciorul cu azot… şi treceau ăia pe lângă mine… extrem de aproape de mine… şi eu nu mă gândeam decât la ce am prin buzunare… ce cheie aş putea-o transforma în armă albă ca să-l omor pe ăla care mă împinge şi-mi strică suprafețele, eram precum în povestea cu drobul de sare, deja mă gândeam cum să-l omor pe ăla ce are să mă împingă. În gând, îmi făceam inventarul: am încă un set de mânușii de latex – pe astea pot să le folosesc ca să nu las amprente la locul crimei, aaa dar stai, că am deja mânuși pe mâini, deci e ok… atunci pot să le folosesc ca să-l strâng de gât pe ăla, mai am chei… sunt printre ele şi unele ascuțite, aş putea să încerc să-l înjunghii cu ele... mai am telefonul mobil, iar asta are un capac de metal destul de subțire, ce ar putea fi folosit ca armă albă… mai am un stilou… cu ăsta pot semna „opera de arta” ăsta nu-i nicidecum pentru înjunghiat sau înțepat… După ce mi-a trecut prin cap aceasta ultimă idee mi-am dat seama că nu m-a lovit nimeni încă… când mă uit mai bine… lumea se dădea la o parte din calea mea, asta după ce îmi aruncau privirea aia de „fugiți, vin teroriștii!”. Mă gândesc eu mai bine… şi-mi dau seama… eu căram după mine un căruț din care ies aburi… țin în mână doua cutiuțe şi mă chinui să fie perfect plane… şi mai port şi mănuși chirurgicale… Păi frate dacă eram în state nu făceam nici doi pași pe stradă că eram imediat arestat şi acuzat de terorism…
                Am reușit să-mi dezlipesc un ochi de pe cutiuțe şi i-am privit un pic… toți aveau o mimă de om terifiat când mă vedeau… niște stupi-idioţi… plus o zi normală… aşa… ca să nu mă plictisesc, să nu-mi ies din mână.

duminică, februarie 20

Mai băiatule, ești tâmpit

                Pe tine cine dracu te-a angajat? Înainte ce dracu făceai? Voluntariat? Ăla care te-a angajat nu te-a pus să înveţi regula numărul unu pentru baruri: „Clientul nostru, STĂPÂNUL nostru!” Tu ai aterizat direct de la „Întinde o mâna pentru aproapele tău” sau de unde pușca mea?
                Niște neprofesioniști… m-am dus în barul preferat la sfârșit de săptămână, iar de data asta eram cu un grup ceva mai mare, deci nu mi-am comandat eu de la început cel mai mare şi mai rece Guinness din bar, am așteptat să se hotărască toată lumea ca să dam comanda împreună să nu-l chinuim pe barman, fiecare cu comanda lui.
                Până într-un final i-am convins pe toți de acolo să luam un rând de Jaggerbomb, mi-am făcut loc cu coatele spre bar şi am căutat cu privirea un barman. I-am făcut semn unuia, a venit să-mi ia comanda, i-am cerut rândul de bombe după care el mi-a făcut semn din cap că a înțeles… dar a continuat să gesticuleze din mâini ca şi cum ar mai aștepta ceva… eu mă uitam la el… el la mine… eu la el… după care el a completat comanda mea cu un foarte frumos şi elegant: „S’il vous plaît!” A durat vreo 4-5 secunde până am realizat eu că el de fapt așteaptă să-l rog frumos să-mi facă un rând de bombe… şi l-am rugat frumos, dar ceea ce am rostit eu a sunat exact precum o întrebare plină de mirare. În timp ce ăla prepara băuturile eu mă tot gândeam, de ce dracu m-a pus să-l rog frumos, asta nu-i întreg la mințile şi creierii capului? Ăsta nu-şi dă seama că eu plătesc pentru băuturile alea?? Ăsta nu realizează că dacă nu se poartă frumos cu mine îmi bag picioarele în el şi barul ăla şi mă duc la concurenţă?!? (concurenţa e la 20 de minute de mers pe jos… nu cântă nimeni acolo şi se închide la ora 1.30, puțin probabil să apelez la concurenţă, dar… am o variantă, nu?)
                Ei, în mod normal, când comanzi câte ceva la care restul îl primești în monede, barmanul îți arata „the tip bucket” înainte să-ţi dea restul înapoi, iar dacă vrei poți să le lași bacșiș, după cum am mai spus, ei pun moneda acolo şi toată lumea din bar dă un gât de bere în cinstea ta… dar când s-a întors ăsta cu restul meu, nici nu a mai apucat să-mi arate găleata pentru bacșiș, pentru că i-am smuls efectiv moneda din mână, cu cealaltă mână am tras mult de buzunar ca să nimeresc din prima şi am dat drumul monedei în buzunar într-un mod ostentativ fix sub ochii lui… rămăsese un pic uimit… nu prea știa ce să creadă.
                Restul serii am pus pe altcineva să-mi comande băuturile ca nu cumva să mă trezesc că-i cer o vodcă şi-mi da un pahar cu apă… sau alte chestii de genul ăsta.
                Frate, acum serios vorbind, când merg la un restaurant ce are o cantitate de fițe cel puțin egală cu ale mele, atunci da, am de ce să mă comport elegant şi manierat, dar când intru într-un bar în care trebuie să-i ţip barmanului la ureche ca să-nţeleagă ce vreau… la ce se aștepta? Să fac o plecăciune în faţa lui? Sau să mă postez în faţa barului, să-mi țin toiagul la subraț, jobenul pe bar, monoclul la ochiul drept şi să mă chiorăsc la lista de preţuri în timp ce-mi scot mănușile albe pentru ca la final să-i spun:
-Domnule, vă rog frumos să binevoiți a-mi asculta comanda, dacă se poate, bineînțeles…
-Mda, domnule… dar să fie repede că am un sudoku de completat!
-Un Guinness, vă rog frumos, dacă nu e deranjul prea mare!
-Da, imediat!... Poftiți băutura dumneavoastră, face 6 euro, vreți să ne lăsați bacșiș cumva?
-Da, sigur că da, orice ca să nu mă luați la bătaie pentru că am avut nesimțirea de a intra în barul dumneavoastră!
-Foarte bine domnule, va mulțumim şi va rugăm să va beți berea repede şi stând în picioare!

                Poate că aşa ceva e posibil doar în Raiul barmanilor…