joi, ianuarie 6

Zeița Oana – partea a doua

                Se apropia Revelionul iar suprasemnatul (pentru că în josul paginii nu e scris numele meu, dar e scris deasupra) nu avea nici un aranjament făcut. Atunci prietenul Doru m-a salvat: „Lasă frate că te iau cu mine la o petrecere… dată de o tipă care se crede zeiță… şi le spune celor din jur că sunt niște amibe insignifiante”. Părea destul de aiurea la început, dar am pus în balanță acea petrecere şi un posibil Revelion cu Stela şi Arșinel în faţa televizorului şi petrecerea Oanei a câștigat… detașat aş putea spune.
                Trebuia să ne întâlnim ca să mergem la cumpărături. Doru ne-a făcut cunoștință şi în momentul ăla a avut loc acel „clic” s-a simțit acel „ceva” de care vorbesc mereu fetele, dar noi băieții habar n-avem. Practic, eu şi Oana… ne-am conectat… eram „acolo” din nou, după spusele ei… eu nu ştiu exact la ce se refera când spune asta.
                Am intrat în supermarket, Oana s-a agățat de brațul meu, Aura de al lui Doru… pentru că ele nu mai vedeau nimic întrucât li se aburiseră lentilele ochelarilor… ajungem la rafturi, Oana scoate lista şi începe: „Avem nevoie de: …” Ea mergea în faţa căruciorului, ne arăta ce să cumpăram şi noi le luam de pe raft şi le așezam cuminți în căruț. Trecem pe la casă, le urcam în mașină şi pornim spre casa Oanei. Țin minte şi acum că am urcat mașina pe bordură până în fata scării – pe vremea aia eram şi eu Bizon de București.
                Oana a coborât prima, a luat două plăsuţe şi a fugit să deschidă ușa… eu şi Doru nu am înțeles de ce… Aura ne-a scos din ceaţă, nu mergea liftul. 8 etaje pe scări cu sute de plase în mâini… nu e prea frumos. În tot acest timp Oana era cu un etaj înaintea noastră şi se văita: mai e mult? după care ne încuraja şi pe noi: haideți odată, mai e doar un etaj!! Depozitam proviziile, plecăm fiecare la casa lui cu promisiunea de revedere pe data de 31 la ceas de seară.
                Se face 31, ajung la Oana cu tot cu Doru, ne facem comozi – cu un păharel – şi așteptăm… deși petrecerea începuse, Oana încă nu era gata, zeițele nu-şi pot întâmpina supușii decât dacă fac impresie. Şi Oana a reușit să facă impresie în seara respectiva… a ieșit din camera de pregătire cu mult timp după ce sosise şi ultimul invitat… cum era o seară specială purta o ținută la fel de specială… țin minte că avea o pălărie foarte şic plus niște tocuri destul de înalte. Cum m-a văzut a exclamat: aaaa, Dragoș! Şi a pornit-o spre mine ca să mă pupe de bun-venit. Momentul ăla nu am să-l uit ușor pentru că în drumul ei spre mine s-a împiedicat de ceva, s-a dezechilibrat şi a căzut… A reacționat la timp şi s-a folosit de mâini ca să-şi amortizeze căderea… a reușit să cada cu palma fix pe semnele mele distinctive masculine… Am scăpat o lacrimă – drept ofrandă pentru zeița Oana – şi nu m-am ridicat de pe canapea o bună bucată de vreme.
                Şi ca să nu râzi doar de mine, pe la miezul nopții Doru s-a trezit că vrea să plece. A luat un tub cu artificii, şi l-a băgat în buzunarul de la piept, astfel încât coada îi ieșea afară din geaca şi-l scărpina în ureche, o sticlă de vin în buzunar şi a pornit-o spre metrou. Partea cea mai bună a fost că era fix miezul nopții, iar Oana stă pe o stradă îngustă străjuită de blocuri de 10 etaje… iar oamenii sărbătoreau noul an… cu petarde… DA! Aici vorbim de reeditarea bătăliei de la Posada, Doru în rolul lui Carol Robert. HA! In your face Doru… oi fi stat eu pe canapea, dar tu ai gustat din vitejia românilor!!!
                După acel revelion – mai precis după ce mi-am extras bijuteriile dintre arcurile canapelei – a urmat un şir de petreceri… mai mult decât nebune…

4 comentarii:

The girl with yellow shoes (Trice) spunea...

de când așteptam partea a doua!!!

partea a treia pe când? :))

armin spunea...

a daa? o sa vina si partea 3 in acest caz...

rainychocoffee spunea...

eu nu gasesc prima parte.:)) sau nu stiu unde sa ma uit?

armin spunea...

in februarie anul trecut... sau aici
http://armin-mad.blogspot.com/2010/02/zeita-oana.html

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori