vineri, ianuarie 28

Vampirii sug

                Sau cel puțin asta e părerea mea… sora-mea nu e de acord, motiv pentru care a instalat un poster mare cât ușa camerei cu personajele principale din filmul ăla, iar eu n-am putut face nimic să o opresc… l-a pus exact în același loc în care l-am avut eu agățat pe Claudio Lopez în tricoul lui Lazio… dacă îmi găsește cineva alt poster cu Claudio… îi îndeplinesc o dorință!
                Revenind la subiect, marea majoritate a fetelor s-au uitat cu drag şi s-au şi îndrăgostit de unul dintre actorii din seria aia de filme cu vampiri, apus… sau amurg… uatevăr. Eu sunt purtător de cojones… nu m-am uitat, nu m-a tentat, nu i-am văzut importanţa… nimic. Până într-o zi frate… până într-o fatidică zi… în care nu ştiu ce naiba am făcut eu, dar ştiu sigur că s-a supărat Oana pe mine… făcusem eu ceva, dar nu mai țin minte exact ce. Mă tot gândeam cu ce aş putea s-o împac, dar nu aveam prea multe idei, am strâns totuși câteva, am mers şi i-am bătut în poartă întru iertarea tuturor păcatelor. Şi am început să-i promit, întâi marea, apoi sarea, apoi ambele, apoi că nu mai fac… la un moment dat m-am oferit să-i dau bani ca să mă ierte, dar a refuzat. Şi atunci vizibil strâmtorat, prins în menghină cum eram am recurs la cea mai josnică cale de a împăca o fată, acum nu te gândi că am bufnit în lacrimi în timp ce-i cădeam în genunchi, pentru că eram deja în genunchi cu lacrimile șiroind… dar nu păcăleam pe nimeni. Deci, practic am închis ochii, şi i-am strâns bine, mi-am ferit şi faţa într-o parte, pentru că bănuiam ce are să urmeze, am pus o grimasă extrem de amară pe faţă şi i-am făcut cea mai josnică propunere de împăcare pe care am făcut-o vreodată în viața mea:
-Vrei să merg cu tine la Twilight ca să mă ierți?
                Ce a urmat după este greu de descris… ce fac americanii pe 4 iulie e nimic pe lângă parada de bucurie pe care a pus-o Oana în scenă. Când am plecat m-am uitat în oglinda din lift… mi-am văzut reflexia purtând un strat gros de machiaj… ruj, fond de ten, farduri, contur pentru ochi şi chestie din aia specială pentru gene… eram fix o fetiță… puteam să-mi împletesc şi două codiţe.
                Ziua Z se apropia cu pași repezi şi eu nu știam cum să ies din strâmtoare… moment în care mi-a venit cea mai bună proastă idee pe care am avut-o până acum. Sau mai bine zis a fost o idee bună, dar care a ieșit prost. Am sunat-o pe Alina şi am invitat-o şi pe ea la film… astfel urma să merg la film cu două fete, Oana și Alina, ele ar fi stat una lângă cealaltă împărțind impresii despre film, iar eu aş fi putut dormi în liniște pe scaun.

                Dar eu, armin, pe lângă faptul că sunt cu „a” mic, mai sunt şi ghinionist, ce crezi că am scăpat? Am încercat eu să le așez pe locuri una lângă cealaltă dar nici nu putea fi vorbă de aşa ceva… am fost prins „cu ocaua mică” (cu iPod-ul în buzunar) şi pus la mijloc. Complet dezamăgit de modul penibil în care eșuasem mă uitam cum veneau alții la film… doar cupluri, ele foarte entuziasmate, ei cu capul în pământ. Pe cuvântul meu, în sala aia de cinema fetele puteau viziona filmul în timp ce bărbații se aflau la „Conferința Extraordinară a Coaielor Prinse între Ciocan şi Nicovală” (CECPCN, Multiplex, 2010), pe cuvântul meu, atâtea coaie storcite nu am văzut în viața mea, dar cele mai storcite erau de departe ale mele, eu stăteam între două fete.
                Aproape am plâns când au rulat trailerele… am încercat să fug de două ori înainte să înceapă filmul, dar fost placat, legat cu arcanul şi adus înapoi pe scaun.
                După ce a început filmul am fost efectiv redus la tăcere, la fiecare fază ori Oana ori Alina, una din ele se apleca către mine şi-mi explica: „în prima parte ăsta s-a îndrăgostit de ea”… „dar ea s-a îndrăgostit de celălalt”… „şi apoi şi ăla s-a îndrăgostit de ea”… „şi când a aflat ea s-a îndrăgostit şi de celalalt”… „şi a început să-i iubească pe amândoi”… după care mi-am intrat eu în mână „Şi fraierii ăia doi de ce stau ca doi fătălăi şi se uită unul la celălalt? De ce nu se bat pentru ea?? Păi pana mea frate, dacă te iubește şi pe tine şi pe altul, te duci şi-l bați pe ălalalt, nu? Să vedem dacă-l mai iubește cu ochii vineți! Ia uită-te la ei, ce fătălăi… se uită unul la celălalt şi din când în când mai mârâie unul din ei!”
                EVIDENT că am auzit placa cu „ce insensibil ești”, dar hai să fim serioși, când ești în liceu şi fata iubește doi băieți, iar ei ştiu de asta, șansele ca ăia doi să fie suficient de maturi încât să nu-şi scoată ochii şi să încerce să o câștige prin alte calități înafară de forță pură sunt nule… NULE!! Deci filmul e exagerat din toate punctele de vedere… unde mai pui că vampirii şi vârcolacii nici nu există… ei au murit cu toții imediat ce seriile Blade şi Underworld au ieșit din producție.
                Niciodată nu m-am bucurat mai tare ca atunci în momentul în care s-a terminat filmul… am schimbat câteva cărţi de vizită cu ceilalți participanți de la ediția din 2010 a CECPCN şi am plecat fericit spre casă. Nu am ieșit din camera mea până nu m-am uitat de două ori la seria Die Hard, pentru că nisipul din păsărica mea atinsese cote alarmante…
                Acum sunt bine, trăiesc liniștit… nivelul de misoginism este în limite normale, nisipul din păsărică lipsește… toate bune şi frumoase…
Vampirii sug…

miercuri, ianuarie 26

Taximetriștii episodul 6

                Îi urăsc! Mă gândesc să-mi dedic viața în întregime pentru scoaterea înafara legii a acestei meserii. În primul rând sunt prea mulți, nenea Sorin ar trebui să le mai retragă din licențe, în al doilea rând curg tablele de pe mașinile alea, chiar dacă marea majoritate a mașinilor sunt cel puțin Logan şi nu în ultimul rând, șoferii sunt groaznici. Chiar dacă trag de covrig şi amestecă în rezervor ca să-şi câștige pâinea sunt șoferi semi-amatori. Dacă meseria asta ar deveni vecină cu prostituția ce bine ar fi. S-ar mai rări rândurile fițoșilor şi s-ar dezvolta mai mult sistemul de transport în comun… ca să nu zic că ni s-ar îmbunătăți tuturor starea de sănătate de la atâta mers pe jos, am dreptate doctore? Nu trebuie să-mi spui mie, eu merg pe jos în fiecare zi de la cămin până la laborator, iar în anumite zile nici nu mă mai deranjez să plec acasă, dorm acolo… aşa de sănătos sunt.

Exemplu luat fix la întâmplare – : Eram la rezidenţa Futrească – în DoroBronx, unde soarele răsare doar dacă-l plătești, după spusele lui Futre, Futre care nu-şi închide niciodată ușa, pentru că singurii care trec pe strada aia după lăsarea serii sunt agenții firmelor private de pază şi protecție. Trecuse de ora la care se culcă autobuzele şi trebuia să plec acasă – pentru că sunt un mare fițos şi nu accept să dorm într-un pat străin când pot dormi în al meu. Sun la taxi, o mașină vă rog… în Dorobanţi! (apoi se aude cum se bat șoferii pentru comandă) Da, imediat, în 5 minute e la dumneavoastră! Mulțumesc! Ies în stradă… aștept… îngheț… nimic. Mi se pare că l-am văzut trecând de două ori, dar pe o altă stradă ce se intersectează cu adresa ce i-o dădusem eu. Am preferat să-l înjur folosindu-mă de tot arsenalul ce îl posed, deși puteam să sun înapoi la dispecerat şi să-l reclam, dar pentru oareșice motive, când e vorba de făcut fapte rele… mă cam… mă cam roade nisipul din păsărică – ca să fiu sincer şi corect.
                Merg pe jos până la o stație de taxiuri, care era goală, mă uit prin împrejurimi… nici un gândac galben. Plec spre următoarea stație… găsesc un gângăcel cu însemne de la aceeași firmă… deja mă gândeam să-l întreb dacă ai lui colegi ştiu de adresa aia, dar din nou, m-am gândit că poate îl știe şi-i pune beţe în roate. Plec cu ăla… pe drum intră în vorba cu mine – urăsc chestia asta, uneori mă gândesc să mă prefac străin sau beat – mă întreabă dacă nu cumva îmi miroase a gaz… mă uit repede în parbriz… avea lipit semnul GPL… Aparent făcuse nu ştiu ce revizie şi i se părea că nu i-au strâns aia garniturile de la butelie. Până atunci nu îmi părea că miroase, dar în momentul în care mi-a zis pe cuvântul meu că am început să simt miros de gaz… deja mă şi gândeam, ce bine am trăit până acum şi toate astea se vor sfârși din cauza unui gândac galben care ahtiat după bani şi-a dus mașina la revizie într-un service de cartier.

                Uite-l cum mă omoară… doar la asta mă gândeam… scenariile apocaliptice au fost cu sutele în mintea mea. El mă tot întreba dacă sunt sigur că nu miroase a gaz, eu nu știam cum să fac să cobor mai repede, el mă amețea cu poveștile lui despre nu ştiu ce odorizante din cauza cărora nu poate simți mirosul de gaz, eu deja mă gândeam să-l pun să aprindă un chibrit în portbagaj lângă butelie… el m-a întrebat unde vrea să mă lase mai exact, eu am urlat din fundul plămânilor: „AICI !!! Aici este, opriți aici vă rog!” a încercat să-şi ciupească ciubucul cu un penibil: „Dar am trecut deja, lasă că dau cu spatele” dar l-am blocat eficient cu un „NU!” şi am deschis portiera în timp ce-l mângâiam pe ureche cu vreo 15 lei. Nici nu am mai așteptat rest, am coborât şi am trântit ușor ușa, ca să nu facă scânteie… după care am zbughit-o spre casă… pe gheață...
                Bine, era să mor şi atunci, dar parcă mi-am simțit sfârșitul mai aproape la excursia aia cu taxiul probabil cea mai bună poveste din primul an... cred...

marți, ianuarie 25

Cum să îngheți de frig

                E iarnă, e frig, acasă ninge la mine e soare cu dinți… cu toții înghețăm de frig. Pe când dârdâiam şi-i înjuram pe francezi că nu dau drumul la încălzire mi-am amintit cum înghețam de frig în liceu. Venise iarna, căzuse ceva zăpadă şi în fiecare pauză coboram trei etaje doar ca să ne batem cu zăpadă. Ne întorceam în clasă complet înghețați, sau nu ne mai întorceam deloc dacă ne prindea Leevs. Orice fată ce trecea accidental pe lângă noi… mă rog… știi deja ce pățea.
                Doar că, una din fete, Nuray, a reușit să ne scape într-una din pauze… nu-mi mai aduc aminte exact cum, dar a scăpat. A fugit înapoi în clasă după care a ținut neapărat să ne facă în ciudă, a ieșit pe geam şi a început să se strâmbe la noi… ea etajul trei, noi în curte. Băi şi scosese o limbă aşa de mare încât am crezut că putem să o apucam de ea şi s-o tragem jos… într-un asemenea hal se strâmba la noi. Într-o fracțiune de secundă, şi fără să ne organizam în prealabil, ne-am aplecat toți şi am făcut câte un bulgăre de zăpadă… am ochit… şi am aruncat spre ea.
                Dacă ne-ar fi văzut cineva la momentul respectiv, vreun agent de pariuri spre exemplu, ar fi pus o cotă colosală pe posibilitatea ca bulgarii să ajungă până la ultimul etaj al liceului, dar s-ar fi înșelat şi ar fi ruinat casa de pariuri, pentru că după ce terminam de frecat fetele cu zăpadă treceam la tir de antrenament, făceam bulgari şi ținteam plopii din curte… iar plopii sunt pomi înalți.
                Vreo șapte sau opt bulgări au pornit în viteză spre Nuray… bilanțul bombardamentului? Trei geamuri sparte şi nici măcar nu o nimerise vreunul. După ce am urcat în clasă ne-am găsit colegele înfofolite cu geci, căciuli, fulare şi mănuși… plus că se uitau urât la noi… de parcă am fi făcut noi ceva…
                Am înghețat cu succes tot restul zilei până a venit diriga pe la noi să verifice dacă nu am omorât pe nimeni şi văzându-ne cu ţurţuri la nas i s-a făcut milă şi ne-a mutat în laboratorul de chimie… curând avea să regrete alegerea făcută, pentru că am preparat cloroform… la o concentrație decentă (a se citi periculoasă).
                Fix azi mi-am amintit de acea întâmplare… pentru că am ajuns la birou şi după ce m-am uitat un pic pe mail am constatat că mi-a înghețat mâna pe mouse pentru că francezii sunt leneși şi economi, vin la serviciu la 9 şi dau drumul la căldură la 11, eu care vin mai de dimineața se cheamă că sunt ce? victimă colaterală??. Poate, dar sunt şi inginer – iar un inginer știe să facă de toate – motiv pentru care am scos laptopul din ghiozdan, i-am dat drumul şi i-am orientat gura de aerisire spre mouse-ul de la desktop-ul pe care îl am la birou.

                În concluzie, dacă îți este frig, ori te muți în laboratorul de chimie, ori te încălzești cu laptopul. Şi astfel, armin te-a învățat cum să scapi de frig…
Cu plăcere!

duminică, ianuarie 23

Sweet revenge

                Lecția numărul 1: „Răzbunarea e arma prostului doar când e făcută în mod intenționat!” Ţine minte asta, e posibil să ai nevoie de această lecție mai târziu.
                Terminasem treaba cu BAC-ul şi mă pregăteam de admitere la facultate, dar între cele două examene am avut suficient timp liber pentru a-mi sărbători ziua de naștere, unul din dezavantajele de a fi născut vara e asta… cred că e singurul. Am strâns câțiva bani, mi-am invitat prietenii, care la rândul lor şi-au invitat alți prieteni… şi tot aşa, cam aşa se fac petrecerile când ești în liceu. Când organizezi o astfel de petrecere trebuie să iei în calcul eventualii invitați nepoftiți… eu nu i-am luat în calcul, astfel că m-am trezit cu un telefon, cu o zi înainte: „ce faci frate, dai de băut? pe la ce oră? hai că venim şi noi!” Ei bine, nu am avut prea multe opțiuni… Se cam invitaseră singuri, au venit şi cu un cadou nasol… dar am închis un ochi… unul când au venit, celălalt când am plătit…
                Nu-i purtam pică, dar totuși mă deranjase un pic. A trecut frumos şi admiterea şi am ajuns în luna lui august, practic ultima vară din liceu. Ne-am strâns toți şi am plecat la mare. Ne-am cazat în Costinești şi dormeam câte 3 în camere de 2 ca să avem loc. Eu nimerisem în cameră cu invitatul nepoftit şi o Catelin. Ăsta voia să i-o tragă lui Catelin în alea câteva zile, pentru că… tocmai trecuse BAC-ul şi admiterea… multe nopți nedormite, stres… toată lumea știe despre ce vorbesc.
                De când mi-am făcut culcușul în camera aia auzeam de trei ori pe zi, cel puțin, apropouri cum că în ultima seară ar trebui să mă prefac că dorm în altă parte că să-l las singur în cameră cu Catelin… şi veneau în mod regulat, dimineața, la prânz şi seara sau de fiecare data când rămânea singur cu mine. Avea mereu grijă să nu-l audă nimeni vorbind. Deci s-a îngrijit de toate, a tăcut din gură, a făcut rost de cameră, a încercat cât mai subtil să scape de mine şi toate acestea în liniște ca să nu atragă atenția, să nu se uite nimeni ciudat la Catelin a doua zi.

                Exact în ziua cea mare, abia ce ne trezisem după somnul forțat de la amiază – pentru că seara eram în discotecă, dimineața ne prindea pe plajă şi abia la amiază apucam să dormim – stăteam toți la masă şi mâncam murături cu apă plata, am uitat de ce mâncam asta, dar… mă rog, nu e important. Ideea e că eram cu toții de faţă, toți erau prezenți, se făceau planuri pentru plajă şi apoi pentru seară iar ăsta încă nu avea confirmarea de la mine, încă nu reușise să mă convingă să plec din cameră. Şi-a pierdut cumpătul şi m-a întrebat fix la masă, ce-i drept nu în gura mare, ci discret… foarte discret. Nu ştiu exact ce m-a iritat pe mine atunci, dar cert este că am sărit ca ars după care i-am blocat cocoșelul fără să-mi dau seama:
-Frate, deci deseară te duci şi tu să dormi cu altcineva în cameră, bine? iar asta mi-a spus-o, repet, foarte discret… în vreme ce eu am urlat practic în gura mare către Catelin
-Măi Catelin, ce mă tot fute asta la creieri? Care-i faza?? Trebuie să merg să dorm cu altcineva în cameră deseară, sau ce??
                După ce am spus asta a fost un moment de liniște, dar nu pentru că erau toți uluiți, ci pentru că nu știau care cum să se abțină să nu râdă… săraca Catelin, ce era să-mi zică? Mi-a spus că nu… doar nu era să mă trimită să dorm în altă parte eliminând astfel orice dubiu.
                Pe drumul spre plajă Roger se spărgea de râs… râdea de mine cu gura până la urechi… i-a pierit brusc zâmbetul de pe faţă când i-am spus că merg să dorm cu el în cameră… Oficial, din câte ştiu eu, am blocat doi cocoșei în acea seară, al doilea fiind al lui Roger pentru că deja e clar pentru toată lumea că pe Catelin a lovit-o o migrenă extraordinara.
                Ei bine, am spus-o şi am şi demonstrat-o: „Răzbunarea e arma prostului doar atunci când e făcută intenționat.” Ţine minte asta, s-ar putea să ai nevoie.

sâmbătă, ianuarie 22

Povestea celuilalt joint

                Ne-am strâns… din nou… şi am plecat prin ţară, proiectul era făcut pentru Cazane, Herculane, Sibiu şi în final Vama Veche, dar în Vamă s-a ajuns mai târziu şi în grupuri mai mici – cât să ne suportam unii pe alții?!?
                Pe vremea aia Stupi abia ieșise din spital după ce avusese ceva probleme la plămâni şi se lăsase de fumat, mai mult forțat. Cum nu fusese nicidecum o decizie luata de el, ci mai mult una forţată, îi era cam greu să se obișnuiască cu ideea, motiv pentru care era foarte recalcitrant. Pe unde mergea, pe unde intra el mergea în faţă, înjura în stânga şi-n dreapta şi Cristinica venea în urma lui şi-şi cerea scuze… ăștia s-au ofticat rău… eu l-am înţeles, tocmai renunțase la fumat… forțat.
                Ca să-şi potolească poftele, Stupi își procurase un trabuc… pe care nu-l fuma, doar îl ținea în gură. Îi cumpărase un fel de pipă de plastic, l-a înfipt în el şi umbla cu prostia aia în gură peste tot. A apărut şi în poze cu drăcia respectivă. Dar mă rog, cu siguranță că asta îl ajuta să treacă peste pofta aia nebună de a fuma – cred că e nebună, eu nu am fumat niciodată… țigări.
                Am vizitat locuri interesante, am urcat pe munte, am făcut grătare, ne-am distrat cu vârf şi-ndesat… dar… într-o seară… am rămas pe terasa casei închiriate doar eu, Roger, Stupi şi trabucul lui. Şi o dădeam noi dintr-una în alta până am ajuns la trabuc: Hai Ovi de ce nu-l aprinzi? Hai bă, scutură-ţi nisipul din păsărică şi aprinde-l! Hai nu mai fii fătălău, că te schimbi de haine înainte să intri în cameră şi nu te miroase Cristinica! Hai că oricum doarme! Dar Stupi a rezistat asalturilor noastre… toate până când i l-a luat Roger din gură… eu căutat rapid o brichetă şi la 30 de secunde după cele 30 de minute în care ne-am rugat de Stupi să-l aprindă, trabucul scotea în sfârșit fum.

                Băi şi-l pufăiam prin faţa lui Stupi… şi scoteam fel de fel de gemete de satisfacție când trăgeam din el… şi-l lăudam: Cel mai bun trabuc din lume! Cel mai aromat! Cel mai parfumat! În vreme ce Stupi bălea cu un zâmbet fals pe faţă.
                Acum… ăla era trabuc adevărat, nu prostii ce seamănă cu țigările… am tras câteva fumuri fiecare (2~3, ca să fiu sincer) după care am început să ne prostim… Am pornit de la glume simple şi nevinovate, am trecut printr-o sesiune foto şi video şi am sfârșit prin a încerca să găurim cu el o sticlă de plastic ca să facem un bong… atât de tare era şi aşa de neputincioși eram noi în a-l fuma.
                Am tras de el într-o parte şi în cealaltă până s-a ofticat de tot Stupi şi a plecat să se culce. Imediat ce a plecat ăsta noi am stins trabucul şi l-am pus înapoi în pipa, dar de data asta invers… nu ştiu dacă a realizat cineva că fusese aprins… până în momentul în care Stupi l-a aruncat nervos în Dunăre când l-a găsit a doua zi…

vineri, ianuarie 21

Chelnerul binevoitor

                Ne-am strâns în Gara de Nord pe la 6-7 dimineața, ne-am urcat în tren şi am plecat la Bușteni. Scenariu… clasic. Nu mai țin minte dacă ne-am cazat la hotelul unde nu ne-a lăsat toată noaptea să dormim o familie de pensionari, sau atunci când am stat în „casa Domnului”… de s-au trezit ăștia cu ochii roşii a doua zi din cauza cojilor de portocale de pe sobă, coji ce fuseseră puse cu intenții bune.
                Dar nici nu mai contează, povestea merge aşa: spre seară, ne-am făcut grupuleț şi am mers la Cramă. Am mai trecut de câteva ori pe acolo după ce s-au întâmplat cele pe care ţi le povestesc acum… era închisă acum… părea părăsită. Am intrat, ne-am așezat la mese şi când a venit chelnerul i-am explicat frumos că „două carafe de vin roșu şi una de vin alb” înseamnă un „rând”, ca să nu avem probleme când îi mai cerem încă un rând.
                Şi i-am cerut… multe rânduri… am şi mâncat şi toate cele. Şi într-un final, am decis să plecam spre camerele noastre. Am cerut frumos nota de plată, am scurs carafele în așteptarea ei… per total am continuat să fim veseli. Când a venit nota, ne-a pierit brusc starea de veselie. Eu țin minte că una din fete a luat nota şi a exclamat: „Cââât?!?” După care am început să facem calcule… ce a băut fiecare, ce a mâncat fiecare. Păi cine dracu își mai aducea aminte dacă am băut patru sau cinci carafe… cine naiba să mai știe dacă am mâncat cu adevărat… ce scria pe bonul ăla. Prea multe soluții nu am avut, pentru că oricât de bărbați eram noi atunci, eram şi beți şi nu ne puteam certa/bate cu chelnerii… plus că nu încercasem asta niciodată… şi nimeni nu voia să înceapă acum. Deci am strâns banii şi am plătit nota. Bănuiesc că ospătarul nici nu se aștepta să primească toți banii fără nici un fel de ceartă… cred că şi el a fost uimit.

               Şi în timp ce urcam noi scările – şi nu ne-a fost greu de loc, pentru că nu mai aveam bani la noi, deci eram mai ușori – una dintre fete (norocul nostru), a observat că pe nota erau trecute niște pungi de covrigei sau ceva de genul asta. Au făcut stânga-mprejur şi s-au dus glonț la chelner pe care l-au luat la întrebări.
                Mare le-a fost uimirea când ăla a băgat mâna adânc în buzunar şi ne-a returnat o parte din bani… Nici măcar nu a clipit, nici măcar nu s-a uitat pe nota de plată… pur şi simplu a spus „a, da!”, a băgat mâna în buzunar şi ne-a dat înapoi câteva sute de mii…
                În seara următoare nu am mai trecut pe acolo, nu cred că ne poate acuza nimeni de asta…

miercuri, ianuarie 19

De ce scrie armin pe blog?

                Răscoleam printre bloguri când l-am descoperit pe cel al Andrei… am văzut articolul şi… mă gândesc că ar fi o idee bună să o spun iar…
                Așadar, de ce scrie armin pe blog? Pentru că i s-au terminat filele din jurnal… plus că i-am şi pierdut cheia de la lacătul cu care era ferecat. De fapt scriu pentru că… e o poveste lungă… şi începe aşa:
Noiembrie 2008: am acceptat – constrâns, ce-i drept – să plec din ţară… toată lumea spune că o să-mi prindă bine această decizie… eu sunt descendent direct de-al lui Toma, deci… rămâne de văzut.
                Exact ca în bancul ăla în care moare cineva şi Sfântul Petru îi oferă șansa de a alege între Rai şi Iad iar respectiva se lasă prostită de aparenţe, exact aşa am pățit şi eu. Am picat pe plaiuri franțuzești, am constatat cât de scump costă prietenia şi mi s-a făcut dor… de casă… de patul meu… de Silver… dar mai ales de prietenii mei. Mai avusesem eu câteva tentative de a scrie pe blog, pe weblog, pe wordpress, dar într-un final am decis să mut totul pe blogspot… am decis să mă transfer în online… să-mi fac o clonă virtuală. Mi-am pus o oglindă deasupra monitorului şi l-am creat pe „armin… cu a mic”.
                Iar aici am început să aștern toate amintirile ce le am legate de ei… pentru că în principal despre asta e vorba aici, despre prostiile ce le-am făcut împreună, despre alte prostii ce le-am făcut fără ei, despre chestii imaginate de mine, dar care nu s-au întâmplat niciodată şi în ultimul rând câteva idei sau opinii personale.
                Astfel scriu pentru că îmi e dor de casă… de patul meu… de Silver şi nu în ultimul rând de ai mei prieteni. Plus că e un mod eficace de a mă lauda, e o modalitate perfectă de a striga: „EU am cei mai tari prieteni!”… aaa, stai… că tocmai mi-au spus că sunt enervant… şi gras… şi fac mișto de mine că am mâinile mici… puach să-mi bag picioarele… îmi închid blogul…
                Cam asta ar fi… probabil o să apar în vreun ziar/blog de scandal dacă îmi transform jurnalul personal în altceva mult mai serios… dar e un risc ce am să mi-l asum la momentul respectiv. Bănuiesc că nu ai uitat regula mea în ceea ce privește acest fel de provocări: Ai citit-o? O faci şi tu pe blogul tău!

marți, ianuarie 18

A copia, copiere

                Ok, ideea mi-a venit văzând cum un blogger iar se plânge că l-a copiat nu ştiu cine… şi din una în alta mi-am adus aminte de liceu… şi cum obișnuiam să învăț pentru lucrările de control… adică să copiez. Eram foarte silitor în liceu, seara înainte de culcare mă rugam întâi la Sfântul 5, apoi la Dumnezeu şi restul Sfinților.
                Băi şi aveam un coleg… îl urăsc şi acum… pe scurt, când deschideai DEX-ul, era poza lui în dreptul cuvântului „nesimțit”… şi „idiot”… şi „cretin”… etc. Doamna Prună tocmai ne anunțase o lucrare de control pentru ora viitoare de biologie, noi ne-am strofocat cu toții… dar nu să învățăm, ci să găsim o metodă eficace de a copia, pentru că în ultima vreme nu ne mai lăsa doamna profesoară să copiem, pur şi simplu făcea instrucție cu noi. Începea prin a ne căuta în bănci şi buzunare şi termina cu a sta de pază lângă noi. Ideea dânsei era foarte bună, ne-a prins o dată nepregătiți şi ne-a cadorisit cu scaunele, dar noi eram deciși să nu lăsam aceasta mică întâmplare să se repete. În primul rând ne-am despărțit nucleul generator de probleme din colţul clasei – pentru că în clasă mai erau şi elevi silitori – după care ne-am făcut provizii de manuale de biologie sau caiete de la colegii sau colegele noastre.
                Când doamna profesoară a intrat în clasă s-a găsit în mijlocul unei adevărate dileme, nu avea cum să ne supravegheze pe toți… sigur, ne-a confiscat câteva manuale, câteva caiete… copiuțe nu prea găsea pentru că nu se ostenea nimeni să le scrie. Ideea noastră a fost bună, am rezistat pe poziții numeroaselor raiduri şi în momentul în care ne-au fost dictate subiectele fiecare grupuleț avea minimum un caiet sau un manual la îndemână. Problema a fost că unul trebuia să caute lecția în carte, să citească şi să scrie în vreme ce al doilea îl acoperea… cam asta a fost sistemul, iar la final lucrarea era pur şi simplu „trasă la xerox” în ultimele 5 minute ale orei când agitația e mare şi atenția profesorului nu poate fi îndreptată către toți.
                Băi cât îl uram pe colegul ăla… până la cer şi înapoi… şi cum nu eram eu singurul care avea aceste sentimente minunate pentru el, sărăcuţul şi prostuțul de el rămăsese singur, fără „wingman” cum ar zice americanul. Şi se agita şi el în bancă cerând în stânga şi în dreapta câteva idei pe care să le așterne pe foaie cu mânuțele alea hidoase ale lui. Şi nu-i spunea nimeni nimic… dar nimic…
                Şi cum… şi eu sunt mai prostuț din fire… nu ştiu cum, dar m-a lovit mila şi am început să-i dictez câte ceva… să scrie şi el… de-un 5 măcar. Dar pentru mine, prioritar rămăsese colegul meu, Buze (i se spunea aşa pentru că avea buzele mari, neașteptată porecla, nu?) şi îi dictam întâi lui şi apoi ăstuia. Şi fiindcă era nemulțumit de cantitatea insuficientă de informații ce o primea, arabul a început să mă jignească. Mi-am amintit imediat cât de nesimțit este şi am început să-i dictez… vrute şi nevrute. Cum el era stresat că se termină ora, deja nu mai trecea prin filtrul gândirii (nu spun că ar avea unul) ceea ce îi dictam eu, el pur şi simplu scria tot ce-i dictam eu.
                După ce s-a terminat ora asta şi-a predat mândru lucrarea, a venit m-a jignit iar în semn de mulțumire – probabil – şi şi-a văzut de treaba… adică să fie prost în continuare.
                Ei… dar când au venit rezultatele… şi ne-a anunțat doamna Prună că am reușit toți să obținem note de trecere în vreme ce arabul nu şi va rămâne corigent… aaa, am uitat să spun că era ultima lucrare înainte de încheierea mediilor? Greșeala mea…

luni, ianuarie 17

Pană

Pană de idei?? Nuuuu

-Nu prea înţeleg sensul expresiei: „Nu am nevoie de alcool ca să mă simt bine”. Ok, nimeni nu are, dar de ce să aprinzi focul cu chibrituri cand s-a inventat bricheta??
Răspunsul oferit când mi s-a pus o întrebare încuietoare legată de anumite chestii mai mult sau mai putin legale... sa zicem mai mult...

-Nu am răbdare să-ţi termini povestea aia plictisitoare... am eu una mai interesantă şi care ma include, nu e doar povestea unei poveşti ce s-a întâmplat unui prieten...
Răspunsul pentru întrebarea „Dragoş de ce mă întrerupi când vorbesc?”

-Cel mai nasol moment pe care-l poţi trăi este momentul din mijlocul unei discuţii în contradictoriu, când realizezi că nu ai dreptate...
Un gând ce mi-a venit pur şi simplu „la întâmplare”...

-Realizezi că ai pornit-o în direcţia greşită?? Nu te întoarce brusc, lumea din o să-şi dea seama că eşti aerian... şi or să te judece... verifică-ţi telefonul, sau ceasul cu gesturi evidente în timp ce încerci să găseşti direcţia potrivită cu coada ochiului!
Una din înţelepciunile mele...

-Ok Smiley, din cauza ta schimb postul de radio, nu mai ascult reclamele, producătorii realizează că nu câştigă nimic din publicitate, renunţă la ea după care ei şi radioul dau faliment. Eşti ceva rudă cu fraţii Lehman, nu?
Gândurile ce-mi vin când ii aud vocea... e ceva ce mă zgârie pe creier in individul ăla...

-Eu sunt un tip extrem de prietenos!
-Şi atunci de ce 80% dintre sugestiile oferite de Facebook sunt persoane cunoscute pe ai ales să nu le mai cunoşti??
-Du-te în IAD!!! A fost răspunsul meu la aceasă acuză extrem de ofensatoare!

Un bun prieten ar trebui să-mi şteargă istoricul căutărilor pe google şi al paginilor web în cazul în care mor pe neaşteptate...
Urmând acelaşi fir logic: Singurele două calităţi ale viitoarei mele neveste vor fi: să ştie face nod la cravată şi să ştie călca...

-Oare ce s-ar întâmpla dacă aş angaja doi detectivi particulari să se urmărească unul pe celălalt??
Pauzele lungi şi dese...

-Deciziile proaste sunt povestiri perfecte pentru blog!
Cărămida de la temelia blogului meu