miercuri, decembrie 22

21-22 Eroii nu mor niciodată

                Ar trebui să le mulțumim încă o dată celor ce s-au jertfit ca să putem noi să trăim un pic mai bine. Toată presa şi blogosfera e plină de astfel de articole. Eu eram foarte mic pe vremea aia, nu aveam eu ce căuta în stradă, dar țin minte perfect că am auzit rafale de armă automată, nu știu exact de unde, este o unitate militară prin apropiere, dar am impresia că sunt de la transmisiuni speciale, dar chiar şi aşa trebuiau să fie înarmați, poate pe vremea respectivă se ocupau cu altceva.
                Ce-mi mai aduc eu aminte este că stăteam cu ochii în televizor şi de fiecare dată când se auzea câte o rafală, tata trăgea draperiile, stingea luminile, oprea televizorul şi ne culcam toți la podea pe hol, sau unde ne prindea respectivul moment. Dar locul preferat era pe hol, eram între mai mulți pereți de beton, eram mai în siguranță.
                Eu îmi amintesc că în momentele respective eram foarte supărat, eram foarte supărat că nu mă pot uita la televizor, eu încă speram să termine ăia cu prostiile şi cu transmisiunile speciale ca să mă pot uita la desene animate – erau în fiecare zi cam pe la 19.30. Din cauza lor eu nu mă puteam uita la desene, din cauză că ei se împușcau pe străzi eu nu mai vedeam desenele pe ziua respectivă… asta era în capul meu.
                Totodată nu prea puteam înțelege de ce trebuie să stăm culcați la pământ… prin camere sau pe hol… îmi era foarte greu să înțeleg asta, de ce trebuie să stăm întinși pe jos? Din punctul meu de vedere, la acel moment, glonțul zboară drept, soldații ar putea trage cu arma de pe stradă, nu de prin aer, blocurile ce erau relativ apropiate de blocul nostru erau cu 4 etaje, cel mai apropiat bloc cu 10 etaje era mult în lateral, orice rafală venită de acolo ar fi lovit doar pereții… deci… de ce stăm jos? Dacă se trage din stradă gloanțele lovesc tavanul, dacă o fi vreun rătăcit pe blocul din lateral, ăla nu poate să nimerească decât pereții… din punctul meu de vedere, tot ce trebuia să facem era să dăm jos tabloul de pe peretele din sufragerie şi să ne uitam în continuare la televizor… mă rog… bine, putem stinge lumina, putem trage draperiile… dar nu are rost să ne culcam pe jos.
                Asta gândeam eu la momentul respectiv… şi eram destul de învățăcel, nu glumă. După ce s-au calmat apele am mers cu tata prin centrul orașului şi am văzut blindatele din faţa Guvernului… sau poate asta se întâmpla prin `91?? Nu mai țin exact minte…
                Nu știu exact cum ar trebui să le mulțumim celor ce şi-au dat viața pentru noi în `89, cel mai corect ar fi să nu uităm… şi să încercăm să nu mai dam vina unii pe alții.
Eroii nu mor niciodată!

2 comentarii:

Ovidiu spunea...

armine, cu a mic.. u te-ai născut inginer?
nu știu dacă trăim mai bine sau mai rău, se pare că majoritatea cred că trăim mai rău, și e democrație, părerea majorității primează

armin spunea...

eu nu cred ca e mai rau... eu zic ca este un pic mai bine

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori