miercuri, septembrie 22

Două


Prima: Plec în parc cu bicicleta… asta fac eu când e frumos afară… şi merg şi pe trotuar şi pe şosea… şi nu m-a lovit nici o mașină – până în prezent – deși au vrut câțiva şi nici nu am lovit vreun trecător când mergeam pe trotuar – deși am avut ocazii. Dar, totuși am reușit să cad şi să-mi luxez o mână - am pus pasiune şi am reușit.
                Am pedalat spre parc cu un singur Gand, acela că frânele trebuie strânse, pentru că nu mai țin chiar aşa de bine. Ajung în parc, descalec şi scot unealta multifuncțională – chestia aia fără de care nici un inginer nu iese din casă – şi mă apuc să strâng frânele. La început nu prea știam cum funcționează mecanismul frânei, dar după ce am invertit de toate șuruburile disponibile mi-am dat seama. Am strâns frânele, eram foarte mulțumit de rezultat, din nou păreau a fi ca noi – prindeau sus şi nu trebuia să strâng maneta decât până la jumătate.
                M-am invertit un pic prin parc şi am plecat spre casă. Pe la jumătatea drumului m-am oprit la un semafor, am așteptat la stop câteva secunde iar la plecare am constatat că îmi este foarte greu să mă pun în mișcare cu toate că foloseam una din foile mari. Am ajuns acasă cu limba scoasă şi nu prea îmi dădeam seama de ce, pentru că nu stătusem prea mult în parc… descalec, îmi scot căștile din urechi… când… surpriză… în timp ce trăgeam din greu bicicleta prin scara blocului am auzit cum frecau rotile de tampoane. Când m-am uitat mai atent am văzut cum strânsesem eu frânele… ambele roţi erau înfrânate. Sunt inginer, ce plm! GG armin!

A doua: Am fost convocat la întâlnirea săptămânală a băieților. Am scos bicicleta, am încălecat şi am pornit spre locul întrunirii. Am licitat noi până aproape de ultimul autobuz, după care ne-am strâns mâinile, ne-am înjurat unii pe alții printre dinți pentru norocul avut la cărţi şi am plecat. Stăteam noi în stație la autobuz, adică eu cu Roger… Roger era foarte stresat că nu-i mai vine autobuzul… eu mă gândeam dacă să îmi iau sau nu usturoi la şaormă. No stress. Cântă cucul de 23.21 şi cam pe la momentul ăla era clar că nu are să mai vina nici un autobuz spre oraș, decât poate spre capăt. Prieten din principiu – nu din obligație – cu Roger îi zic:
-Ia bicicleta mea ca să mergi acasă, că eu pot merge liniștit pe jos, stau aproape!
                I-am arătat cum să ridice scaunul, cum se aprind luminile şi toate cele. Nu i-am spus cum schimba foile, dar cred că şi-a dat singur seama.
                Plec liniștit spre casă, ajung… ţârrr-telefonul. Răspund „alo” şi aud o voce… aparținând unui om ce își ținea cu siguranță plămânii în mâini iar cu limba ținea telefonul lipit de o ureche, ureche care era atașată de capul lipit de podea. Din cauza gâfâielilor, nu mi-am dat seama cu cine vorbeam. Mă uit pe ecran… Roger… şi poza lui cu un ochi vânăt (hahahahaha, mai ţii bă minte??):
-Roger? Ce ai pățit?? Doar nu ai căzut… cu bicicleta mea!!!
-Nu frate… sunt bine… am ajuns acasă… dar nu mai pot… sunt rupt…
-Cheesus Christ cuaie… e drumul întins până la tine… nu ai nici un deal de urcat, ba mai rău, cobori unul… cum pana mea ai ajuns aşa de rupt acasă??
                Şi atunci m-a lovit: „vezi băi armine ce înseamnă să fii cel mai bun la o chestie… să o faci aşa de bine până îți intră în reflex, te uiți la începători şi râzi de ei… bă ce bun e armin ăsta… bă cum merge el cu bicicleta aia şi i se rupe de trafic, de biletele de tramvai (pentru că n-ai cum să te pui cu metroul, care e cel mai bun) şi de taximetriști”.

                I’m awesome… Hell yeah!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori