joi, septembrie 30

Cu mac sau cu susan?


                Orașul a fost invadat de covrigării… 1 leu bucata… Acum îmi amintesc de vremurile în care erau la modă fornetăriile… erau peste tot, erau la fel de ieftine, totul era cald, aburind şi se creau cozi însemnate lângă fiecare. Dar acum, de când cu covrigii… fornetarii par a fi scoși din joc.
                Cine ar mai cumpăra de la ei?? Oare?? Pe lângă faptul că sunt făcute înafară, înghețate, trimise către cuptoare, coapte şi vândute, pe lângă toate astea mai sunt şi pline de arome şi tot felul de chimicale. Nu că ar fi extraordinar de sănătoși covrigii, dar măcar nu au aşa de multe.
                Fornetarii au mărit şi preturile, vând şi chestii nesănătoase şi nici nu sunt totdeauna calde, pentru că vânzările le-au scăzut.

Covrigi? sau fornetti?? Eu am ales deja…

Legenda lui 7


                Se duce de râpă, Mariuse. Eu înțeleg că iubești şi e greu să te poți opri, dar cu toții știm că uneori, prea multa iubire strică. Ar trebui să realizezi şi tu asta.
                Ai venit înapoi ca să își șteargă necuratul degetele murdare de brânză pe tine?? Iar?!? Nu ţi-a ajuns cat şi-a bătut joc primele două dăți?!? Vii înapoi sperând că ce? Că acum are să se schimbe? Şi nu o să mai înjure din loja?!? Te înșeli!
                Toate golurile tale, toate partidele memorabile… totul va fi uitat dacă vei continua să fii cârpa necuratului.


                Am să o spun din nou: Sunt stelist… de mic… am văzut o poză cu echipa în camera mea, l-am întrebat pe tata cine sunt cei din poză şi după ce am primit răspunsul am zis: „Atunci eu o să țin cu Steaua!” şi aşa a rămas. Se fac patru ani de când nu am mai mers pe Ghencea… şi nu am să mai merg decât după ce pleacă necuratul. Şi din nou: eu aş fi fericit dacă echipa ar retrograda, dacă asta ar însemna să scăpam de necurat. Să rămână Dinamo singura echipă ce a activat numai în prima ligă, să se laude cu asta la fiecare meci, nu va conta absolut deloc dacă pleacă necuratul.

miercuri, septembrie 29

Easy come – easy gone


 Banul… la ban trage! Dar nu ăia mulți la ăia puțini, că ăia puțini la ăia mulți!!

                A trebuit să intru în Cora… pentru că în locul lui Dr.Puşcă este acum o casă de pariuri… vând, în mare, același lucru. L-am parcat pe Silver şi… surpriză-surpriză, lângă locul de parcare era un cărucior abandonat. Eu am în mașină, pus bine, un jeton pentru cărucioare, dar cum căruciorul era acolo şi mă aștepta, nici nu m-am mai deranjat să caut jetonul… pentru că, după cum am spus, era „pus bine”.
                Am luat căruțul şi m-am bucurat de două ori, pentru că cel ce îl luase băgase o monedă de 50 de bani, nu un jeton… woohoo… easy money!! Am cumpărat ce aveam de cumpărat şi am returnat căruțul negreșit… ca să îmi încasez norocul.
                Înainte să încalec la volanul lui Silver mi-am scos şi celelalte monede primite rest de la casă, le-am strâns în pumn şi împreuna cu cei 50 de bani „norocoși” i-am pregătit pentru depozitarea în compartimentul „de mărunt” de lângă frâna de mână.
                Easy come… easy gone… moneda de 50 de bani a căzut pe lângă şi s-a rostogolit până pe șina scaunului din dreapta. Am băgat mâna după ea… am simțit-o fix pe șină… am încercat să o scot, dar am reușit doar să o înfig mai adânc şi dusă a fost. Am dat scaunul de tot în spate, de tot în faţă… nimic.
                Poate că, prin minune, sau prin teleportare, moneda a ajuns înapoi în buzunarul celui ce luase căruciorul…

duminică, septembrie 26

Ziua în care am avut noroc


                Dacă ar fi să ne luam după cărțile de istorie, am putea spune că în 1962 ne-a trecut glonțul pe la ureche… sau mai bine zis racheta nucleară. Pe atunci Războiul Rece era în toi, americanii şi rușii își scoteau pe rând rachetele la plimbare şi se făleau şi se amenințau unii pe ceilalți. În mare – din ceea ce știm – atunci au fost doar tensiuni politice, președinții se certau între ei în vreme ce generalii transpirau cu degetul pe buton. Atunci tensiunile politice s-au aplanat şi am putea spune că am scăpat… doar că…
                26 septembrie 1983, puțin după miezul nopții, Locotenent Colonelul Stanislav Petrov era în post în faţa radarelor „anti-rachetă” ale Moscovei, atunci alarma s-a declanșat. Petrov își amintea:
„Imediat ce s-a declanșat alarma, m-am ridicat din scaunul meu şi am mers să verific. Radarul arăta o singură rachetă sosind dinspre SUA. Toți subordonații erau confuzi, am început să dau ordine ca să evit panica. Eram perfect conștient că următoarea mea decizie va fi extrem de importantă.”
                Petrov a reușit să își convingă superiorii că respectiva alarmă era doar o eroare a sistemelor militare, nu o amenințare adevărată. A închis telefonul şi s-a întors la post. Imediat după alarma s-a declanșat din nou:
„A doua oara când s-a declanșat alarma, pe ecran a apărut comanda START cu litere roșii… fuseseră detectate patru rachete. Am înlemnit. Toți subordonații îmi așteptau ordinele dar eu nu puteam reacționa. Fotoliul meu care până atunci fusese unul foarte confortabil acum parcă se transformase într-un cuptor încins. Aş fi putut da ordinul de atac, dar totuși ceva nu se lega, un eventual atac al americanilor ar fi vizat direct posibilitățile noastre de răspuns, în vreme ce respectivele obiecte se îndreptau spre alte puncte fără valoare strategică.”
                Petrov a încălcat protocolul şi legile militare şi nu şi-a anunțat superiorii. A decis să aștepte pentru a vedea dacă respectiva alarmă era adevărată sau falsa.
„Mi-am riscat cariera… poate chiar şi viața neanunțându-mi superiorii. Soldații se uitau nedumeriți la mine, dar au interes așteptarea. Am riscat şi am avut dreptate, s-a dovedit a fi o alarmă falsă. Dacă dădeam ordinul de atac, cu siguranță lumea ar fi fost diferita azi.”
                Incidentul a rămas neraportat până ce Petrov a trecut în rezervă.