miercuri, august 11

Lauda de sine


                Nu miroase a bine… dar dacă e scrisa pe blog… e mai greu de mirosit şi cum eu am blog am să îmi permit să mă laud şi am să îți povestesc cât de abil şi iscusit sunt eu şi cum mi-am folosit eu aceste abilități extraordinare şi mi-am păstrat permisul de șofer deși am fost fix la două degete distanţă de mi-l pierde vreo 3 luni.
                Întâmplarea a avut loc cu ceva timp în urmă, pe când încă conduceam Oul, iar pe atunci l-am folosit ca să merg la film. Am ales cinematograful din Plaza, am dus frumos Oul în parcarea subterană, şi cum era destul de plină şi nu am putut găsi loc lângă scară, am memorat numărul locului de parcare, ca să îmi pot găsi repede Oul, nu? 147.
                Am mers liniștit la film, m-am bucurat de spectacol… la plecare am luat liftul… iar în lift eram destul de confuz, nu mai știam exact la ce nivel am parcat… m-am gândit că 1-ul din faţa numărului purtat de locul de parcare ocupat de Ou trebuie să fie corespunzător nivelului şi am apăsat pe buton. Coborâm din ascensor, mă orientez repede să văd în ce parte e 147, o pornesc spre el… ajung la 147…
                Stupoare… Surprize-Surprize… nici urmă de Ou. Încremenisem. Unde-i Oul?!? Cineva mi-a subtilizat Oul!!! M-am apropiat, m-am uitat pe jos să văd dacă nu cumva găsesc vreun bilețel cu „ha-ha fraiere… ce glumă bună ţi-am făcut, vezi că mașina ta e dincolo”, nu era nici un bilețel. M-am mai uitat prin jur, nu erau nici urme de la vreun geam spart, ceea ce mă făcea să cred că dacă chiar fusese furată, fusese luată de niște profesioniști, iar asta însemna că nu am să îmi mai văd Oul înapoi niciodată. Dar totuși nu prea avea sens… nu era o mașină scumpă, era parcată la mall, iar parcarea de la mall în general e ticsită cu sute de alte mașini cu o valoare mult mai mare, de ce tocmai Oul meu??
                Printr-o sclipire de geniu m-am gândit să pornesc alarma… poate-poate… am apăsat pe butoane – ceea ce nu ar fi posibil azi cu Silver, deci dacă îl pierd pe ăsta în parcare aia e, îl caut o lună – şi am rămas surprins să-i aud gura un etaj mai jos. Am alergat într-un suflet la el… şi l-am găsit ghici unde?? la poziția 147… exact unde îl lăsasem. Cei de la Plaza au avut incredibila idee de a numerota locurile de parcare la fel pentru fiecare etaj… inteligentă alegere băieți… bravo… țineți sus munca bună.
                Am ieșit din parcare la volanul Oului, dar sincer, tremurau toate pe mine, inclusiv distincțiile masculine, de fapt în special distincțiile masculine. Am ajuns în intersecție, iar acolo surpriza dracului, nu mergeau semafoarele, am văzut atârnat pe stâlp un triunghi roșu cu vârful în jos, ceea ce echivala cu așteptatul la coada şi milogitul. Am traversat prima bandă… până pe liniile de tramvai – era ok, nu venea nici un tramvai, pentru că era trecut de 23 – iar acolo am început să mă asigur din partea cealaltă. De acolo a trecut un tânăr viteaz la volanul Daciei lui şi fără să își semnalizeze intențiile – sau şi le-o fi semnalizat, dar cum mie îmi tremurau până şi genele, nu oi fi observat – virează la stânga oprindu-se cu fundul în faţa mea. Eu fiind cu capul întors invers, nu am văzut asta şi când am plecat am plecat prin el.
                Am tras pe dreapta, m-am dat jos să constat pagubele… deja făceam bilanțul în cap: bară, aripă, far, semnalizator, proiector şi probabil radiator. Mă uit atent la Ou… nimic… mă uit mai atent… nimic… pun mâna pe far, pe semnalizator, pe proiector… toate în regulă. Mă uit la mașina lui… aripa stânga spate puțin înfundata deasupra barei de protecție.
                A urmat cearta, eu susțineam că nu a pățit nimic mașina lui, el susținea că va fi nevoit să își revopsească toată mașina, pentru că aripa aia nu se dă jos de pe mașină. Nu am reușit să ne înțelegem de prima oară şi am pornit-o spre secția de politie… ajunși acolo eu am încercat să îmi prezint cazul: „domnule, dacă intram, mie îmi suspendă permisul pentru 3 luni, iar tu nu ai decât aripa un pic îndoită”. El a ținut-o pe a lui, că o să îl coste o groază de bani să își repare mașina, după care a făcut imprudenţa să deschidă portbagajul şi să dea o palmă aripii pe interior. A revenit la forma inițială imediat.
                Dacă stau şi mă gândesc bine acum, la momentul respectiv puteam să mă urc direct în mașină şi să plec de la faţa locului fără nici un fel de probleme, nici un polițist de pe planetă nu l-ar fi crezut chiar dacă făcea plângere, plus că nu existau urme nici pe mașina mea, dar cum eu nu sunt în totalitate un om rău, am dat-o la pace cu el. I-am dat un milion de lei lăsându-l să creadă că îmi face el mie un serviciu, adică mi-am pus mutra de om supărat şi oropsit de soartă, nu l-am privit în ochi când i-am dat banii şi am plecat extrem de liniștit. De ce? Pentru că prietena lui a comentat tot timpul pe marginea „trocului” nostru:
-Şi ar trebui să ne mulțumești… şi să ne rămâi recunoscător pentru binele pe care ţi-l facem!
                Ei bine, iată că pe lângă atributele de „cel rău” sau „cel inginer” acum mi-l pot lua şi pe cel de „abil”.

2 comentarii:

sora_de_razboi spunea...

Haioasa povestea, spusa in verva, deci m-a prins. Dar stii ce nu mi-a placut? Faptul ca, acceptind sa-i platesti ceea ce, de fapt, nu merita, ai incurajat doar acea tendinta romaneasca de a astepta "sa pice ceva". Traim in tara lui "dar mie ce-mi iese", in tara "micii invirteli", iar daca o facem si cind nu-i musai....

armin spunea...

pai acum poate parea ca nu merita, dar cum nu fac asta zilnic, nu am dobandit inca acel simt de "smecheras de oras", iar atunci... un milion pentru permis... mi s-a parut echitabil...

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori