duminică, august 29

La Udat


                Eu am crescut la bunici, pentru că mama mea, după ce m-a născut, m-a expediat acolo şi a plecat să se relaxeze… a venit să mă recupereze după 7 ani… mă rog… aproximativ după 7 ani. Asta a fost un prilej bun de caterincă, prietenii de la bunici râdeau de mine că sunt născut între betoane şi am venit la ţară ca să vad ce înseamnă cu adevărat viața, în vreme ce prietenii de acasă râdeau de mine că am stat prea mult între țărani şi acum mă comport şi vorbesc precum ei. Mie nu prea îmi pasă, eu mă simțeam bine, făceam numai ce vroiam şi îmi rămâneau şi urme.
                Crescând la bunici am luat parte la multe tradiții de prin partea locului, nu cred că mi le mai amintesc pe toate, bine, știu sigur că am călărit porcul… după ce îl pârjolise bunicul meu… şi l-am umplut de noroi din nou după asta, dar o tradiție mi-a rămas întipărită în minte… bine de tot… pentru că atunci m-am îmbătat eu pentru prima oară… cred… nu sunt sigur, dar cred că aia a fost prima oară.
                Pe când se apropia Paştele, înainte sau după, băieții din sat mergeau „La Udat”, adică fiecare se înarma cu o sticluță de parfum şi bătea în poarta fiecărei fete, intra în casă, stropea fata… sau fetele cu parfum şi primea în schimb câteva bucate tradiționale şi bineînțeles şi un mic păhărel. Cei mai mari ne povesteau că ăsta e un moment bun să intri în casa fetei ca să vezi ce zestre are, să poți decide pe care o iei de nevastă… plus că puteai sta la masa cu tatăl fetei şi puteai să îi sufli puțin în pene că să te ia la inimă. Eu cu Chituţă nu aveam astfel de gânduri pe vremea aia, noi vroiam doar să mâncam cozonac din cât mai multe locuri şi prăjituri… atât doar.
Cum intențiile noastre nu erau aşa serioase, nici sticlele de parfum nu erau aşa de scumpe… mă rog, de fapt nu erau deloc pentru că fiecare a atentat la provizia de cosmetice existentă în casă, cum eu aveam acces doar la cosmeticele bunicii mele am reușit să șterpelesc doar o sticluță, în vreme ce Chituţă a venit cu vreo cinci sticle, pentru că el avea două surori. Deci eu o singură sticlă, el cinci… balanța era destul de dezechilibrată, deja începusem să cred că el are să primească mai mult cozonac decât mine… dar cum eram buni prieteni – ne băteam în fiecare zi – am împărțit repede sticlele şi fiecare avea trei sticluțe. Acum, tu să nu îți imaginezi că alea erau pline, pentru că totuși trăiam în vremuri grele, nu ne permiteam să avem enşpe arome diferite, exista o sticlă pe care o folosea toată familia până se termina, după care sticla nu era aruncată ci păstrată. Ei, noi am luat sticle goale, pe fundul cărora mai erau câteva picături şi peste am pus apă – alții au făcut afaceri în felul ăsta. Deci, șase arome diferite, toate îndoite… de fapt ce zic eu îndoite… întreite… împătrite cu apă, da? Aşa am plecat noi „La Udat”.
                Întâi am trecut pe la prietenele de pe stradă, țin minte şi acum că avusesem un mic conflict cu Laura cu câteva zile înainte, motiv pentru care pe ea am udat-o direct în ochi… am primit cozonac şi o palmă… cozonacul a fost bun, mama ei gătea foarte bine, în schimb ea era mai firavă, deci palma nu prea am simțit-o. Dar spre sfârșitul zilei am ajuns prin sat, unde nu mai cunoșteam chiar pe toată lumea, bine, ciudat este că cei de acolo știau cine suntem, dar noi nu… deh… aşa e la ţară, fiecare se cunoaște cu fiecare. Mergând noi din poartă în poartă, am ajuns într-o casă ce avea cel puțin o fată de măritat, ne-am dat seama de asta pentru că era foarte frumos aranjată, multe bucate aburind pe masă şi ceva zestre lăsată „accidental” la vedere.
                Noi am început să bălim la cozonaci imediat ce am intrat în casă, miroseau aşa de frumos încât uitasem poezia ce trebuia să o spunem înainte să stropim fetele cu parfum/4•apa noastră. Ne-am bâlbâit noi acolo, dar până la urma am reușit să-i recitam tatălui fetelor poezia, ăsta s-a declarat foarte mulțumit de noi şi şi-a chemat mândru cele trei fete – deci nu greșisem, avea mai multe şi una era de măritat. Le-a înșirat în faţa noastră şi ne-a dat voie să le udam. Cum gândul nostru era la cozonaci… am vrut să facem impresie bună, deci am scos toate sticlele şi fără să ținem cont de arome… am udat… în stânga şi în dreapta… după ce am terminat erau săracele fete expoziție de parfum. Când a văzut badea ce am făcut i-a căzut gura pe jos… nici el nu se mai putea apropia de ele, aşa bine miroseau… după asta a urmat răsplata, ne-a poftit la masă, deși noi insistam să ne dea doar o felie de cozonac şi câteva prăjituri ca să plecam – presimțisem noi ceva. Ne-am așezat la masă şi am fost serviți… cozonac, prăjituri… şi un păhărel. Badea l-a dat repede pe gât şi ne-a spus că nu e frumos să refuzam gazda, trebuie să îl bem… plus… e şi mic. Eu m-am uitat un pic mai strâmb, Chituţă la fel… după care ne-am zis că bunicii noștii oricum beau câte șapte în fiecare seară – câte unul pentru fiecare cărare pe care se întorc acasă – iar noi nu trebuie să bem decât unul… şi ăla mic… deci nu are cum să facă rău. Pac, păhărelul pe gât, zece-douăsprezece secunde de grimase, i-am mulțumit badei pentru tratație şi am dat să plecam. Când să ieșim pe poartă… nu prea o mai nimeream, eu trăgeam de gard din stânga, Chituţă din dreapta.

                Am fost veseli tot restul zilei… după ce ne-a deschis badea poarta… noi i-am mulțumit din nou, dar de data asta eram mult mai roșii la faţă… precum ouăle de Paşte. Aia fusese ultima casă la care am fost pe ziua respectivă… nu că nu am mai fi mers, dar uitasem sticlele acolo, sau ni le subtilizaseră fetele.
                Am mers veseli spre casă… ne-am ținut de gât… ne-am certat şi în final ne-am bătut pentru ultima bucată de cozonac… am intrat în casă fiecare jurându-se că e ultima oară când mai vorbește cu celalalt iar a doua zi ne-am întâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Comportament clasic de bețivi.

2 comentarii:

anelise spunea...

ca tot e vorba de traditii, iti urez la multi ani azi de sf Alexandru!

armin spunea...

multumesc

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori