vineri, august 20

Ai păcătuit? Nu sunt sigur…


                    Doamne, hai să îți spun eu ce a făcut robul tău la spovedanie, că Tu sigur erai ocupat şi nu ai prins momentul, de aia am şi scăpat netrăsnit ia ieșirea din biserică.
                După ce am furat eu ideea de la roaba Petronela, dar am furat-o legal, am așteptat să își închidă blogul vechi şi abia acum i-am furat ideea, deci perfect legal, mi-am scris şi eu memoriile dintr-o întâmplare asemănătoare.
                Se făcea că eram eu păcătos, mai de mult… deja simțeam cum făceam duş şi tot ieșeam murdar din baie, motiv pentru care m-am decis să merg un nivel mai sus pe scara spălării murdăriilor, adică la spovedanie. Se apropiau Sfintele Sărbători Pascale, ceea ce era un pic în dezavantajul meu, pentru că foarte multă lume se spovedește, iar printre ei… hop şi eu.
                Chestiunea cea mai importantă este că inițiativa a venit din partea mea, nu m-a împins nimeni de la spate să merg la spovedanie, am mers singur. Mă rog, am cerut ceva referințe înainte, ca să mă asigur că nu mă arunca preotul afară în şuturi (ipotetic vorbind). Mama s-a uitat extrem de ciudat când am anunțat-o despre intențiile mele, cine știe ce tip de crimă o fi crezut că am comis, dar mi-a dat câteva sfaturi.
                Mă duc eu nemâncat la biserică, intru, asist preț de câteva minute la slujba în desfășurare, după care mă apropii de preot… Preotul era ocupat, discuta ceva cu un alt domn, nu mai țin minte exact ce vorbeau, dar nu avea nici o legătură cu biserica, asta îți pot spune sigur, în fond şi la urma urmelor… preotul e şi el om, nu? Stau… aștept… mai stau şi aștept un pic… ăștia doi nu mai terminau de vorbit. În mod normal, într-o astfel de situație aş fi tușit puternic, m-aş fi împiedicat de ceva – dar atunci nu puteam să mă împiedic decât de vreo icoană, nu văd cum ar fi putut să mă ajute aşa ceva - sau pur şi simplu m-aş fi băgat între ei şi aş fi intrat în vorbă. Exact precum în comediile alea proaste de la „Lemnul-Sfânt” în care doi vorbesc şi vine al treilea şi intervine printr-un râs puternic. Dar în situația respectivă, nu prea se putea… adică… mă rog… teoretic s-ar fi putut, dar… mă rog… înțelegi tu. Aşa că am așteptat… şi am așteptat… şi… am așteptat… apoi am mai… așteptat un pic… apoi m-am gândit că mai bine plec şi vin a doua zi… dar am decis să mai aștept un pic… şi încă un pic… şi:
-Da, spune fiule… ce poftești??
-Păi… știți… eu… as vrea să mă spovedesc! (eschivă scurtă la dreapta, o coada de ochi ațintită în sus – să mă pot feri de un eventual fulger)
-Aaaaa, nuuu… pai încă nu… du-te tu acasă şi mai postește câteva zile…
                Bineînțeles că am plecat, ce era să fac?? Dar pe drum mă tot gândeam… de ce oare trebuie să postesc?? Cu ce mă ajuta asta?? O să îmi fie iertate păcatele mai repede şi mai ușor??
                Ei, nu mai contează, am plecat şi după câteva zile, mi-a fost recomandată o altă biserică, unde aparent se spovedește mai ușor… mă şi gândeam: „Frate… cum adică? Acolo te spovedește mai ușor?? Ambele biserici ridica rugăciuni spre același nor… de ce unii le ridica pe o parte şi alții pe cealaltă parte??” Oricum domeniul asta e un pic… neexplorat… de către mine, plus că am niște idei… cât se poate de ciudate originale pe marginea acestui subiect.
                Deci, mă înarmez cu multă încredere în mine, mă îndrept spre respectiva biserică, iar pe drum îmi pregătesc depoziția: „Părinte… ghici ce? Am păcătuit!” Pe măsura ce mă apropiam, mă tot gândeam ce păcate am de mărturisit, pentru că multe mi le iertasem deja în sinea mea, deci eu însumi nu le mai consideram a fi păcate. Şi cum aveam eu o discuție personală şi privată cu mine, țin minte că am trecut pe roșu… imediat după mă măcina un gând, o fi sau nu o fi şi ăsta păcat?? Mă tot gândeam dacă să îl mărturisesc sau nu… adică… cât de ciudat ar fi sunat: părinte… am păcătuit… am trecut pe roșu! Ei, de aici… mi-au venit rapid câteva interpretări şi am decis că ar fi mai bine să… uit de acest mic păcat, dacă e, mai bine îl mărturisesc în faţa unui agent de la circulație… dar ăla îmi ridică permisul, deci mai bine nu îl mai mărturisesc… deci, dacă cumva ești agent la circulație atunci ar trebui să știi că eu NU am trecut pe roșu… niciodată.
                Intru în biserica cu scurtă la mână din cauza multiplelor cruci. Mă închin la toți sfinții bisericii, trec la pupat de icoane, pe una din ele o ating cu buzele din greșeala, brusc îmi imaginez câte babe rujate strâmb au pupat-o înaintea mea, mă opresc din pupatul icoanelor, caut repede un loc mai retras unde să mă șterg pe bot… îl găsesc… bla-bla...
                Aparent respectiva biserică era destul de populară în rândurile păcătoșilor, pentru că se formase o mică coadă la spovedanie… eu am rămas puțin departe de coadă, pentru că speram să termine toată lumea iar apoi să pot merge singur şi nederanjat… dar… nu a fost chiar aşa pentru că tot veneau. Drept urmare, m-am așezat la coadă.
                Şi stăteam eu la coadă… şi în faţa mea erau multe doamne care își enumerau păcatele… am auzit-o pe una câte a „decartat” şi m-am liniștit rapid gândindu-mă că dacă pe ea nu a trăsnit-o atunci am să scap şi eu. Imediat după mi-am adus aminte ce îmi spusese o amică:
-Ai grijă, când aștepți acolo, să nu asculți ce zic ăia din faţa ta, că şi ăsta e păcat!!
                Eschiva la stânga, coadă de ochi orientată în sus, să mă pot feri de un eventual trăsnet… Nimic la orizont, scăpasem iar. Ei nu chiar, pentru că din momentul respectiv, „ascultatul” păcatelor a devenit fructul interzis, nu mă mai puteam concentra la altceva decât la ascultatul păcatelor celor din faţa mea. Am încercat câteva masuri evazive, încercam să îmi centrez umbra pe un cui bătut strâmb în podea, încercam să număr razele din aura unui sfânt pictat pe perete, am încercat chiar să îmi aduc aminte câteva definiții ce le invitasem pentru un examen… nimic nu funcționa, pur şi simplu nu mă puteam concentra la altceva, chiar dacă nu auzeam complet ce spunea fiecare, tot puteam să mă abțin.
                Totuși, mi-a reușit exact când am ajuns eu prima persoană la coadă, adică mai era cineva care tocmai își mărturisea păcatele şi apoi eu. Cum? Simplu, m-am gândit că ceea ce fac eu fac şi reporterii ziarelor HI (hârtie igienică: clik, liber/tatea, can can, plm, etc.). Mi-a trecut instant.
                Până să mă dezmeticesc eu şi să îmi savurez victoria, am fost chemat la… spovedanie? Mă rog… M-am trezit în genunchi, o cruce în cap şi o întrebare:
-Cu ce ai păcătuit?
-Păi…
                Deci ăla a fost unul din momentele penibile pe care le-am trăit… pur şi simplu uitasem tot… TOT!
Uitasem într-un asemenea hal încât părintele a început să mă întrebe el: ai făcut aia? Cred că da… păi ai făcut sau nu? să zicem că da…
                Am luat şi eu câteva cruci în cap precum roaba Petronela, am fost pus să donez niște bani bisericii cumpărând câteva lumânări pe care i le-am dat preotului, după care am plecat liniștit şi mult mai curat spre casă.
                Pe drum, simțindu-mă cu sufletul curat m-am înjurat cu unul în trafic… i-am arătat eu lui… oricum eu eram proaspăt iertat de păcate… el nu… deci avantaj eu!

4 comentarii:

wordswhisperer spunea...

Ha ha...macar tu nu ai injurat fupa ce abia ai iesit pe poarta bisericii si un dobitoc s-a gandit ca poate ti-e cald si ti-a aruncat un pahar cu bere in plina moaca facandu-te fleasca. Si sa mai precizez ca eram si la volan cand am fost imbaiata in bere?
Eu as zice sa isi faca popii blog sa ne spovedim online prin comentarii. Am scapa de cruci in cap si nervi.

armin spunea...

haha... blogdepopa.blogspot.com vizitati cu incredere...

Dee Lilah spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
armin spunea...

ok Dee... am sa incerc sa te ingrozesc cu cateva chestii ce nu se vad cu ochiul liber...

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori