luni, august 30

Șofer de București


                Pentru început trebuie să recunosc că de când am auzit cuvintele: „Aţi fost admis pentru categoria B!” mi-am făcut eu propriul meu cod rutier, EU decid cine are prioritate, când şi cum, EU împart dreptatea, EU sunt Justițiarul. Deci, dosarul meu nu e nici pe departe curat, însă ieri am trăit o experiența ciudată.
                Dacă cumva ești şi tu „Șofer de București” atunci probabil că ai văzut semnele lipite pe autobuzele şi troleibuzele RATB:

Acest semn… extrem de ciudat şi extrem de neafișat în Legislație îndemnă fiecare conducător auto la un mic şi neînsemnat gest, anume cedarea priorității în favoarea unui mijloc de transport în comun, care mai mult că sigur transportă mai mulți oameni decât ar încăpea într-o bombă înmatriculată în Bulgaria de pe care cade tabla pe ritmuri manelo-latino-house. Şi aici iau în considerare şi capacitatea portbagajului, fie ea şi micșorată de butelia pentru GPL.
                Mie mi se pare un lucru normal că atunci când te afli în spatele autobuzului să îi cedezi trecerea când, şi doar dacă, acesta își semnalizează intenția de a pleca din stație. După cum orice șofer de București știe, din cauza lipsei locurilor de parcare, prima bandă a bulevardelor este ocupată mai mereu de mașini parcate, drept pentru care autobuzul trage pe prima bandă ca să oprească în stație, banda 2 rămâne libera traficului, iar când șoferul autobuzului dă să plece el trebuie să stea la mila participanților la trafic.
                Asta este o prostie, ar trebui introdusă o astfel de lege în Codul Rutier, sau măcar o recomandare, o chestie pentru care agentul de circulație te poate sancționa cel puțin cu un avertisment, oricum nu sunt destui agenți în oraș, iar cei care sunt par preocupați de dirijarea traficului sau de sancționarea vitezomanilor. Iar aceasta prostie a devenit aşa de nebăgată în seamă încât ieri, când am cedat prioritatea în faţa unui vehicul RATB, șoferul mi-a mulțumit după ce a plecat din stație. Adică… What The Duck?!? Îmi mulțumești pentru un lucru pe care eu că șofer sunt oarecum obligat să îl fac?!? O să se ajungă până acolo unde pietonul are să mulțumească șoferului pentru că acesta a oprit la culoarea roșie a semaforului şi i-a cedat trecerea?!? Până acolo are să se ajungă??
                Alo… șoferule de București… eu pot să cedez trecerea în fața vehiculelor RATB, tu??


P.P. (post publicare) Şi apropo, am cedat de două ori prioritatea, amândoi mi-au mulțumit după… şi m-am simțit foaaaarte bine… ar trebui să încerci şi tu.
P.P.2 (post publicare 2) Pentru cei ce au cedat prioritatea  în fața vehiculelor RATB:

duminică, august 29

La Udat


                Eu am crescut la bunici, pentru că mama mea, după ce m-a născut, m-a expediat acolo şi a plecat să se relaxeze… a venit să mă recupereze după 7 ani… mă rog… aproximativ după 7 ani. Asta a fost un prilej bun de caterincă, prietenii de la bunici râdeau de mine că sunt născut între betoane şi am venit la ţară ca să vad ce înseamnă cu adevărat viața, în vreme ce prietenii de acasă râdeau de mine că am stat prea mult între țărani şi acum mă comport şi vorbesc precum ei. Mie nu prea îmi pasă, eu mă simțeam bine, făceam numai ce vroiam şi îmi rămâneau şi urme.
                Crescând la bunici am luat parte la multe tradiții de prin partea locului, nu cred că mi le mai amintesc pe toate, bine, știu sigur că am călărit porcul… după ce îl pârjolise bunicul meu… şi l-am umplut de noroi din nou după asta, dar o tradiție mi-a rămas întipărită în minte… bine de tot… pentru că atunci m-am îmbătat eu pentru prima oară… cred… nu sunt sigur, dar cred că aia a fost prima oară.
                Pe când se apropia Paştele, înainte sau după, băieții din sat mergeau „La Udat”, adică fiecare se înarma cu o sticluță de parfum şi bătea în poarta fiecărei fete, intra în casă, stropea fata… sau fetele cu parfum şi primea în schimb câteva bucate tradiționale şi bineînțeles şi un mic păhărel. Cei mai mari ne povesteau că ăsta e un moment bun să intri în casa fetei ca să vezi ce zestre are, să poți decide pe care o iei de nevastă… plus că puteai sta la masa cu tatăl fetei şi puteai să îi sufli puțin în pene că să te ia la inimă. Eu cu Chituţă nu aveam astfel de gânduri pe vremea aia, noi vroiam doar să mâncam cozonac din cât mai multe locuri şi prăjituri… atât doar.
Cum intențiile noastre nu erau aşa serioase, nici sticlele de parfum nu erau aşa de scumpe… mă rog, de fapt nu erau deloc pentru că fiecare a atentat la provizia de cosmetice existentă în casă, cum eu aveam acces doar la cosmeticele bunicii mele am reușit să șterpelesc doar o sticluță, în vreme ce Chituţă a venit cu vreo cinci sticle, pentru că el avea două surori. Deci eu o singură sticlă, el cinci… balanța era destul de dezechilibrată, deja începusem să cred că el are să primească mai mult cozonac decât mine… dar cum eram buni prieteni – ne băteam în fiecare zi – am împărțit repede sticlele şi fiecare avea trei sticluțe. Acum, tu să nu îți imaginezi că alea erau pline, pentru că totuși trăiam în vremuri grele, nu ne permiteam să avem enşpe arome diferite, exista o sticlă pe care o folosea toată familia până se termina, după care sticla nu era aruncată ci păstrată. Ei, noi am luat sticle goale, pe fundul cărora mai erau câteva picături şi peste am pus apă – alții au făcut afaceri în felul ăsta. Deci, șase arome diferite, toate îndoite… de fapt ce zic eu îndoite… întreite… împătrite cu apă, da? Aşa am plecat noi „La Udat”.
                Întâi am trecut pe la prietenele de pe stradă, țin minte şi acum că avusesem un mic conflict cu Laura cu câteva zile înainte, motiv pentru care pe ea am udat-o direct în ochi… am primit cozonac şi o palmă… cozonacul a fost bun, mama ei gătea foarte bine, în schimb ea era mai firavă, deci palma nu prea am simțit-o. Dar spre sfârșitul zilei am ajuns prin sat, unde nu mai cunoșteam chiar pe toată lumea, bine, ciudat este că cei de acolo știau cine suntem, dar noi nu… deh… aşa e la ţară, fiecare se cunoaște cu fiecare. Mergând noi din poartă în poartă, am ajuns într-o casă ce avea cel puțin o fată de măritat, ne-am dat seama de asta pentru că era foarte frumos aranjată, multe bucate aburind pe masă şi ceva zestre lăsată „accidental” la vedere.
                Noi am început să bălim la cozonaci imediat ce am intrat în casă, miroseau aşa de frumos încât uitasem poezia ce trebuia să o spunem înainte să stropim fetele cu parfum/4•apa noastră. Ne-am bâlbâit noi acolo, dar până la urma am reușit să-i recitam tatălui fetelor poezia, ăsta s-a declarat foarte mulțumit de noi şi şi-a chemat mândru cele trei fete – deci nu greșisem, avea mai multe şi una era de măritat. Le-a înșirat în faţa noastră şi ne-a dat voie să le udam. Cum gândul nostru era la cozonaci… am vrut să facem impresie bună, deci am scos toate sticlele şi fără să ținem cont de arome… am udat… în stânga şi în dreapta… după ce am terminat erau săracele fete expoziție de parfum. Când a văzut badea ce am făcut i-a căzut gura pe jos… nici el nu se mai putea apropia de ele, aşa bine miroseau… după asta a urmat răsplata, ne-a poftit la masă, deși noi insistam să ne dea doar o felie de cozonac şi câteva prăjituri ca să plecam – presimțisem noi ceva. Ne-am așezat la masă şi am fost serviți… cozonac, prăjituri… şi un păhărel. Badea l-a dat repede pe gât şi ne-a spus că nu e frumos să refuzam gazda, trebuie să îl bem… plus… e şi mic. Eu m-am uitat un pic mai strâmb, Chituţă la fel… după care ne-am zis că bunicii noștii oricum beau câte șapte în fiecare seară – câte unul pentru fiecare cărare pe care se întorc acasă – iar noi nu trebuie să bem decât unul… şi ăla mic… deci nu are cum să facă rău. Pac, păhărelul pe gât, zece-douăsprezece secunde de grimase, i-am mulțumit badei pentru tratație şi am dat să plecam. Când să ieșim pe poartă… nu prea o mai nimeream, eu trăgeam de gard din stânga, Chituţă din dreapta.

                Am fost veseli tot restul zilei… după ce ne-a deschis badea poarta… noi i-am mulțumit din nou, dar de data asta eram mult mai roșii la faţă… precum ouăle de Paşte. Aia fusese ultima casă la care am fost pe ziua respectivă… nu că nu am mai fi mers, dar uitasem sticlele acolo, sau ni le subtilizaseră fetele.
                Am mers veseli spre casă… ne-am ținut de gât… ne-am certat şi în final ne-am bătut pentru ultima bucată de cozonac… am intrat în casă fiecare jurându-se că e ultima oară când mai vorbește cu celalalt iar a doua zi ne-am întâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Comportament clasic de bețivi.

vineri, august 27

10 întâmplări ciudate


               Şi o minune. Doar la asta mai putem spera. Eu m-am tot abținut, dar e greu… e foarte greu. Eu nu am mai mers pe stadion de aproape patru ani, am mers doar când jucam în deplasare, sau la alte meciuri. Dar m-am saturat, nu se mai poate, necuratul trebuie eliminat… definitiv. Deci:
1.       Se trezește, servește brânză la pat, scapă o bucată pe jos, o ignoră, se da jos din pat, calcă pe ea, alunecă şi cade într-un cuțit „bine intenționat”.
2.       Iese pe poartă la volanul Maybach-ului, dar cu geamul deschis ca să poată da declarații pline de aberații, iar în timp ce vorbește vrute şi nevrute înghite o vrăbiuță.
3.       Îl înjură tot stadionul, deschide geamul de la loja ca să liniștească el spiritele precum Nicolae în `89, dar se apleacă prea mult şi cade în freză.
4.       Anulează iar abonamentele, permite accesul doar pensionarilor şi copiilor sub 7 ani, suporterii se enervează, năvălesc în loja şi… mă rog, de acolo nu prea mă mai interesează ce or să îi facă.
5.       Se duce să îl viziteze pe finul Mirel, bea un pahar „nevinovat” în stradă şi îl rețin definitiv arabii.
6.       I se strica sistemul de navigație, acesta trimite semnale eronate către sateliți, deviază un satelit, care atras de sistemul defect, se prăbușește peste Maybach.
7.       Scrie o carte, e forțat să plătească impozit, se așează în faţa calculatorului, varsă apă peste el şi face scurt-circuit.
8.       Se duce în state să viziteze „chestii”, tine în buzunar cuțitul său de brânza, e detectat la aeroport şi arestat.
9.       Merge la o redacție a vreunui ziar ai cărui jurnaliști îl fac muci prin presa cu gând de răzbunare fizică dar nimerește din greșeală într-o școală de ninjalăi ucigași.
10.   Se duce cu echipa la Napoli, nu plătește taxă de protecție şi este trimis să doarmă cu peștii.
Iar acum… minunea:
  ·       Vinde tot şi pleacă la oile lui.
De patru ani nu mai merg pe stadion, pentru că nu-i mai pot suporta prostiile, de patru ani eu nu mi-am mai văzut echipa jucând de cât la televizor. Jur că nu merg până nu pleacă, indiferent de rezultatele echipei.

miercuri, august 25

Tehnologia


                Am şi petrecut, am şi călătorit, am şi căzut cu bicicleta luxându-mi mâna – tracțiunea pe spate provoacă derapaje mai ușor, iar bicicleta are tracțiune pe spate… cine ar fi știut?!? nu eu!!! – şi astfel nu am mai scris, dar totuși nu pot să nu observ minunile tehnologiei:
                Mergi la magazin, faci credit doar cu buletinul, îți cumperi calculator, mergi cu el acasă şi te conectezi la rețeaua wifi a lui Popescu – care şi-a securizat-o cu extrem de inspirata parolă „popescu1234” – şi tragi de pe torente… tragi… multe chestii… pornache… jocuri… filme… şi un stand-up comedy. Te uiți la el, îți place, zice ăla o glumă pe care tu o consideri bună, o memorezi şi cu prima ocazie i-o servești unui prieten sperând să îl lași cu gura căscată pentru câteva secunde.
                Doar că… ceea ce nu ai sesizat tu este că glumă respectiva e foarte proastă, iar prietenul respectiv se supăra pe tine.
                Şi de aici intră tehnologia în scenă:
·         Pentru început, îi trimiți un sms pe care l-ai cerut operatorului, care sesizând aceasta nevoie s-a adaptat – nu mai ții minte când un operator de telefonie mobilă pusese la dispoziția clienților niște chestii de genul ăsta??
·         Pentru că faza cu sms-ul nu da roade, îi trimiți un mesaj multimedia… cu o inimioară…
·         Ajungi acasă şi cum nu ai nici un semn din partea amicului, îi trimiți un mail… dar nu orice fel de mail, un mail cu un ppt atașat… unu cu pisicuțe… denumit sugestiv „pisicuțe drăgălașe ce se joaca cu ghemul de ață”
·         Nicio reacție? Da-i BUZZ!!! pe mess, schimba fundalul cu unul roșu sau roz şi ai grijă să condimentezi şi cu câteva audioble-uri
·         Dar totuși, preferata mea rămâne eschiva: „telefonul de: doar nu te-ai supărat?”:
Adică practic pui mâna pe telefon, suni şi în timp ce auzi în difuzor cum sună, cauți motivul… bă ce să-l mint eu pe ăsta?? să îi spun că l-am sunat pentru că… aaahhh… la dracu, e deja al doilea ton şi nu am găsit scuza… haideee… gândeşteee… mai repedeee… aaaaa tring!!!! Știu:
-Auzi frate? De ce te-am sunat…
-Da, chiar… de ce m-ai sunat?!?
-Auzi… tu te pricepi la IT?!? Că am ceva probleme…
-Ce probleme??
-Păi… păi… păăăi… mi s-a stricat mailul…
-Păi bineînțeles că ţi s-a stricat, în morți, dacă stai să trimiți mailuri cu pisicuțe…
                Deci de când s-a inventat sms-ul, mail-ul sau orice alt tip de mesaj, „îmi cer scuze” s-a dus la dracu… nu mai știe nimeni de el… s-a pierdut… nu cred că îl mai găsim.
                O să-i simtă cineva lipsa?

Râdem – glumim, dar nu m-am supărat pe nimeni… pur şi simplu mi-a venit ideea…

luni, august 23

Pe vremea când falsificam bani


                  Eram sărac şi zgârcit. Eram un scoțian. Eram descendent pe linie directă de-al lui William. Era vremea când stăteam la francezi pe banii universităţii, deci nu prea aveam bani.
                Tocmai revenisem după vacanţă de Paşte şi storsesem ceva finanțe de la ai mei, adică de la banca la care fac eu credite mereu… şi nu le mai returnez. Nu mai țin minte exact câți bani am adus cu mine, dar știu sigur că aveam o bancnotă de 500 €.
                Având mulți bani în buzunar mi-am permis o excursie de sfârșit de săptămână la… nu contează, un oraș franţuzesc. Cum pe vremea aia încă nu descoperisem confortul cardului, eram cu banii după mine. Toate au fost foarte bune şi foarte frumoase, până în momentul în care mi s-au terminat bancnotele alea mici şi am rămas doar cu magaoaia de 500. Ei atunci am devenit brusc un sărman om bogat. Ciudat, nu? Nu prea… am încercat să îi schimb… reacția vânzătorului?
-Ha-ha… nu mă păcălești pe mine… nici nu există asemenea bancnote!!
                Relativ uimit am plecat mai departe… unde am încercat alta tactică, m-am așezat la o masă şi am comandat ceva… extrem de ieftin, am comandat ceva de băut, o… răcoritoare… un sifon… o milenară. Eu mi-am consumat băutura foarte nerăbdător, după care imediat am mers imediat la „casă” şi am cerut nota de plată. Când mi-a văzut bancnota, vânzătoarea mi-a spus franc că nu are de unde să îmi dea rest. Aaaa daaa? Bineeee… planul B, de fapt planul C!
                Dreapta de pe strada principală, am intrat în al treilea magazin, mi-am luat un tricou şi o cămașă după care am mers fericit cu bancnota la casă… mândru şi cu un mare zâmbet pe faţă:
-Da, nu am să va dau rest, am predat banii strânși pe ziua de azi…
-Ahaaaa… dar știți că există o asemenea bancnotă, nu??
Vânzătorul s-a uitat un pic ciudat la mine, apoi la bancnotă… iar la mine… şi cu un glas tremurat:
-Băi tu nu ești de la „Camera ascunsă”??
-Nu domnule, matale nu vezi ce accent strâmb am??
-Nu! Că eu sunt italian, mi se pare că vorbești bine franceza, iar bancnota aia pare falsă!
                Am plecat mai departe… mâhnit că nu îmi pot schimba banii. În urma mea plătea mereu Adi cu cardul.
                Ajung înapoi „acasă” – adică la căminul unde eram cazat într-o cameră ce avea aspect de sertar – şi încep să caut un loc unde să schimb banii… singura opțiune… banca:
Băncile franțuzești – şi probabil nu numai – sunt… „speciale”, adică la intrare apeși pe buton, aștepți ca luminița să se schimbe din roșu în verde, apoi intri în „cușcă”, cușca care are pereți de sticlă şi multe camere de luat vederi, iar de acolo nu ieși decât dacă îți dezvelești faţa. După ce te-au filmat, poți intra.
Banca 1:
-Bună ziua! îl acostez eu pe „bancher”
-Bună ziua, cu ce va pot ajuta?
-Aş vrea să îmi schimbați o bancnotă de 500€, se poate??
-Da, sigur că da… sunteți client al băncii??
-Din păcate… nu!
-Atunci îmi pare rău, nu se poate!

Banca 2:
-Bună ziua!
-Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
-Vreau să îmi schimbați bancnota asta de 500€!
-Da, imediat… am nevoie doar de cardul dumneavoastră de client…
-Nu am card…
-Atunci nu pot să v-o schimb!

Banca 3:
-Bună ziua, aş vrea să…
-Sunteţi client al băncii?
-Nu?
-Vă rog să poftiți afară!!

Banca 5638208368:
-Bună ziua!
-Client al băncii?
-Nu!
-Afară!!!

                Trebuie să recunosc că la un anumit moment dat m-am gândit să întreb un cerșetor dacă nu cumva poate să mă ajute… cred că ăla mi-ar fi schimbat imediat banii.
                Ultima opțiune rămăsese Banca Națională a Franței. Mă îndrept spre BNF-ul lor, știam locația aproximativă doar, nu știam exact pe unde e sau pe unde ar fi intrarea. Ajung eu prin zona şi mă gândesc că cel mai bine ar fi să întreb pe cineva. Doi domni tocmai ieșeau de pe o alee fix de lângă BNF, amândoi în costume gri cu ochelari de soare negrii şi cu câte o geantă mare pe umăr, dar mari de tot gentile, cam 1m lungime şi cu formă dreptunghiulară. I-am întrebat pe unde pot intra în bancă… ei au fost binevoitori şi mi-au arătat intrarea, după care m-au întrebat dacă nu cumva vreau să jefuiesc banca… am râs un pic, am plecat mai departe, apoi mi-am adus aminte de „Heat”, când au ieșit ăia din bancă aveau pe umeri niște genți exact la fel…
                După ce am reușit să schimb banii a trebuit să îi returnez lui Adi jumătate din ei… la atât se ridicau cheltuielile mele făcute cu cardul lui.
                Folosiți cu încredere cardul, dar nu cele de la băncile românești, pentru că sunt prea scumpe, caz în care devine mai rentabil să folosești bancnote mici, băgate într-o borsetă, legată de mână cu un lanț de fier.

vineri, august 20

Ai păcătuit? Nu sunt sigur…


                    Doamne, hai să îți spun eu ce a făcut robul tău la spovedanie, că Tu sigur erai ocupat şi nu ai prins momentul, de aia am şi scăpat netrăsnit ia ieșirea din biserică.
                După ce am furat eu ideea de la roaba Petronela, dar am furat-o legal, am așteptat să își închidă blogul vechi şi abia acum i-am furat ideea, deci perfect legal, mi-am scris şi eu memoriile dintr-o întâmplare asemănătoare.
                Se făcea că eram eu păcătos, mai de mult… deja simțeam cum făceam duş şi tot ieșeam murdar din baie, motiv pentru care m-am decis să merg un nivel mai sus pe scara spălării murdăriilor, adică la spovedanie. Se apropiau Sfintele Sărbători Pascale, ceea ce era un pic în dezavantajul meu, pentru că foarte multă lume se spovedește, iar printre ei… hop şi eu.
                Chestiunea cea mai importantă este că inițiativa a venit din partea mea, nu m-a împins nimeni de la spate să merg la spovedanie, am mers singur. Mă rog, am cerut ceva referințe înainte, ca să mă asigur că nu mă arunca preotul afară în şuturi (ipotetic vorbind). Mama s-a uitat extrem de ciudat când am anunțat-o despre intențiile mele, cine știe ce tip de crimă o fi crezut că am comis, dar mi-a dat câteva sfaturi.
                Mă duc eu nemâncat la biserică, intru, asist preț de câteva minute la slujba în desfășurare, după care mă apropii de preot… Preotul era ocupat, discuta ceva cu un alt domn, nu mai țin minte exact ce vorbeau, dar nu avea nici o legătură cu biserica, asta îți pot spune sigur, în fond şi la urma urmelor… preotul e şi el om, nu? Stau… aștept… mai stau şi aștept un pic… ăștia doi nu mai terminau de vorbit. În mod normal, într-o astfel de situație aş fi tușit puternic, m-aş fi împiedicat de ceva – dar atunci nu puteam să mă împiedic decât de vreo icoană, nu văd cum ar fi putut să mă ajute aşa ceva - sau pur şi simplu m-aş fi băgat între ei şi aş fi intrat în vorbă. Exact precum în comediile alea proaste de la „Lemnul-Sfânt” în care doi vorbesc şi vine al treilea şi intervine printr-un râs puternic. Dar în situația respectivă, nu prea se putea… adică… mă rog… teoretic s-ar fi putut, dar… mă rog… înțelegi tu. Aşa că am așteptat… şi am așteptat… şi… am așteptat… apoi am mai… așteptat un pic… apoi m-am gândit că mai bine plec şi vin a doua zi… dar am decis să mai aștept un pic… şi încă un pic… şi:
-Da, spune fiule… ce poftești??
-Păi… știți… eu… as vrea să mă spovedesc! (eschivă scurtă la dreapta, o coada de ochi ațintită în sus – să mă pot feri de un eventual fulger)
-Aaaaa, nuuu… pai încă nu… du-te tu acasă şi mai postește câteva zile…
                Bineînțeles că am plecat, ce era să fac?? Dar pe drum mă tot gândeam… de ce oare trebuie să postesc?? Cu ce mă ajuta asta?? O să îmi fie iertate păcatele mai repede şi mai ușor??
                Ei, nu mai contează, am plecat şi după câteva zile, mi-a fost recomandată o altă biserică, unde aparent se spovedește mai ușor… mă şi gândeam: „Frate… cum adică? Acolo te spovedește mai ușor?? Ambele biserici ridica rugăciuni spre același nor… de ce unii le ridica pe o parte şi alții pe cealaltă parte??” Oricum domeniul asta e un pic… neexplorat… de către mine, plus că am niște idei… cât se poate de ciudate originale pe marginea acestui subiect.
                Deci, mă înarmez cu multă încredere în mine, mă îndrept spre respectiva biserică, iar pe drum îmi pregătesc depoziția: „Părinte… ghici ce? Am păcătuit!” Pe măsura ce mă apropiam, mă tot gândeam ce păcate am de mărturisit, pentru că multe mi le iertasem deja în sinea mea, deci eu însumi nu le mai consideram a fi păcate. Şi cum aveam eu o discuție personală şi privată cu mine, țin minte că am trecut pe roșu… imediat după mă măcina un gând, o fi sau nu o fi şi ăsta păcat?? Mă tot gândeam dacă să îl mărturisesc sau nu… adică… cât de ciudat ar fi sunat: părinte… am păcătuit… am trecut pe roșu! Ei, de aici… mi-au venit rapid câteva interpretări şi am decis că ar fi mai bine să… uit de acest mic păcat, dacă e, mai bine îl mărturisesc în faţa unui agent de la circulație… dar ăla îmi ridică permisul, deci mai bine nu îl mai mărturisesc… deci, dacă cumva ești agent la circulație atunci ar trebui să știi că eu NU am trecut pe roșu… niciodată.
                Intru în biserica cu scurtă la mână din cauza multiplelor cruci. Mă închin la toți sfinții bisericii, trec la pupat de icoane, pe una din ele o ating cu buzele din greșeala, brusc îmi imaginez câte babe rujate strâmb au pupat-o înaintea mea, mă opresc din pupatul icoanelor, caut repede un loc mai retras unde să mă șterg pe bot… îl găsesc… bla-bla...
                Aparent respectiva biserică era destul de populară în rândurile păcătoșilor, pentru că se formase o mică coadă la spovedanie… eu am rămas puțin departe de coadă, pentru că speram să termine toată lumea iar apoi să pot merge singur şi nederanjat… dar… nu a fost chiar aşa pentru că tot veneau. Drept urmare, m-am așezat la coadă.
                Şi stăteam eu la coadă… şi în faţa mea erau multe doamne care își enumerau păcatele… am auzit-o pe una câte a „decartat” şi m-am liniștit rapid gândindu-mă că dacă pe ea nu a trăsnit-o atunci am să scap şi eu. Imediat după mi-am adus aminte ce îmi spusese o amică:
-Ai grijă, când aștepți acolo, să nu asculți ce zic ăia din faţa ta, că şi ăsta e păcat!!
                Eschiva la stânga, coadă de ochi orientată în sus, să mă pot feri de un eventual trăsnet… Nimic la orizont, scăpasem iar. Ei nu chiar, pentru că din momentul respectiv, „ascultatul” păcatelor a devenit fructul interzis, nu mă mai puteam concentra la altceva decât la ascultatul păcatelor celor din faţa mea. Am încercat câteva masuri evazive, încercam să îmi centrez umbra pe un cui bătut strâmb în podea, încercam să număr razele din aura unui sfânt pictat pe perete, am încercat chiar să îmi aduc aminte câteva definiții ce le invitasem pentru un examen… nimic nu funcționa, pur şi simplu nu mă puteam concentra la altceva, chiar dacă nu auzeam complet ce spunea fiecare, tot puteam să mă abțin.
                Totuși, mi-a reușit exact când am ajuns eu prima persoană la coadă, adică mai era cineva care tocmai își mărturisea păcatele şi apoi eu. Cum? Simplu, m-am gândit că ceea ce fac eu fac şi reporterii ziarelor HI (hârtie igienică: clik, liber/tatea, can can, plm, etc.). Mi-a trecut instant.
                Până să mă dezmeticesc eu şi să îmi savurez victoria, am fost chemat la… spovedanie? Mă rog… M-am trezit în genunchi, o cruce în cap şi o întrebare:
-Cu ce ai păcătuit?
-Păi…
                Deci ăla a fost unul din momentele penibile pe care le-am trăit… pur şi simplu uitasem tot… TOT!
Uitasem într-un asemenea hal încât părintele a început să mă întrebe el: ai făcut aia? Cred că da… păi ai făcut sau nu? să zicem că da…
                Am luat şi eu câteva cruci în cap precum roaba Petronela, am fost pus să donez niște bani bisericii cumpărând câteva lumânări pe care i le-am dat preotului, după care am plecat liniștit şi mult mai curat spre casă.
                Pe drum, simțindu-mă cu sufletul curat m-am înjurat cu unul în trafic… i-am arătat eu lui… oricum eu eram proaspăt iertat de păcate… el nu… deci avantaj eu!

duminică, august 15

Bombonica zâmbitoare

                Într-o bună zi cu soare eu m-am deplasat până la mătușica mea pentru că îmi solicitase ajutorul. Am mers, am reparat ce era de reparat după care am dat să plec, pentru că trebuia să trec pe la Cristinica să o felicit cu ocazia zilei de naștere.
                Înainte să apuc eu să ies pe ușă, mătușica mea a vrut să îmi răsplătească cumva deranjul, deși… fiind în familie eu nu cred că ar fi fost necesar. De obicei îmi oferea bani… sume destul de mari chiar, de mă simțeam stânjenit şi le acceptam doar după ce îmi băga efectiv bancnotele în buzunar. De data asta s-a întâmplat exact la fel, mi-a oferit niște bani, eu i-am refuzat, mătușica a insistat, eu am refuzat din nou, mătușica mi-a băgat banii în buzunar, după care eu am dat să plec. Înainte să ies, mătușica mea s-a gândit să îmi mai ofere ceva, eu am bănuit că e vorba de vreo ciocolată, sau înghețată, sau prăjitură, sau tort, sau… ceva dulce, deci nu aveam absolut nici un motiv să refuz. Am fost cadorisit cu o cutie de bomboane ce părea foarte scumpă, adică avea un ambalaj sofisticat, o formă neconvențională plus că pe cutie trona sigla unei firme cu experiență în ale bomboanelor de ciocolată.
                Mi-am șters repede balele de la gură şi am înșfăcat cutia cu bomboane. Deja eram printre cei mai fericiți oameni din lume. Am plecat mai mult decât fericit de acolo. Pe drum, am început să fac planuri: când să o mănânc, la ce film să mă uit când o mănânc… „cu cine să o împart” nu făcea parte din planurile mele.
                Ajung la Ovi, intru, mă felicit un pic cu Ovi… o felicit pe Cristinica cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de… cred că întâmplarea s-a petrecut acum vreo 3 ani, deci 23 de ani, după care intru în casă şi continui să mă felicit cu Ovi.
                După câteva scurte felicitări cu Ovi, vine şi Cristinica cu „tratația”. Eu, respectuos, îi ofer cadoul… după care, plin de bunăvoință scot şi cutia cu bomboane. Nu știu de ce am făcut asta, imediat după ce am deschis-o mi s-a frânt inima când am văzut câte bomboane erau… nu mă gândeam decât la cât de bine m-aş fi simțit mâncându-le singur. Am servit fiecare câte o bomboană… după care am continuat să ne felicitam.
                Povesteam de una de alta, mai serveam „o atenție, o măslină” şi foarte curând eu am simțit nevoia de a mai mânca o bombonică. Am localizat rapid cutia, am fixat ținta pe una ce părea gustoasă, dar înainte să o iau, am observat ceva mișcându-se într-o colegă de-a ei… când mă uit mai bine… un vierme… alb… scosese capul şi şi-l rotea în toate părțile, părea că explorează noi teritorii.
-Sfinte căcăt!!! Un vierme… a scos capul din cutia MEA de bomboane… cutia pe care am adus-o EU!!!
                Mi-am amintit instant cursul „Manevre Evazive”, i-am dat un bobârnac viermelui care s-a retras înapoi în bomboană, am tras cutia mai aproape de mine… ca să nu mai ajungă Ovi la ea după care am încercat să caut o explicație. Am căutat pe cutie termenul de garanție… deși era imprimat cu capul în jos, am putut să observ că termenul era depășit cu nouă luni. Imediat am început să caut o cale de scăpare… şi am găsit-o poate pe cea mai penibilă dintre ele:
-Ovi… mi-e cald, deschide geamul! a sunat magnifica mea idee (ieeeei… bravo mie… știu cum se cheamă oamenii cu idei, nu trebuie să îmi reamintești)
-Bă ești nuci?!? Sunt -15°C afară, cum dracu’ ţi-e cald??
-Frate mi-e cald… ce vrei… e cald la tine…
-Frate, am închis caloriferele pe la ora 16, pentru că era destul de cald… acum e ora 20, cum dracu de ţi-e ție cald??
-Frate… mi-e cald… transpir… deschide geamul!
                Curios… sau nu, planul meu diabolic a funcționat şi Ovi a deschis geamul… în aproximativ 3 secunde mi-a înghețat spatele, dar am strâns din dinți, pentru că trebuia să îmi duc la bun sfârșit planul, nu?

                Planul era foarte simplu… şi foarte stupid… şi des întâlnit în filmele cu Louis de Funes: mă uitam fix la o chestie de prin casă, întrebam: „ce e aia??”, arătam cu degetul spre ea şi când se uitau ei ca să îmi dea explicații, înșfăcam cât mai multe bomboane din cutia „expirată” şi le aruncam pe geam.
                Cel mai mare noroc al meu a fost că Ovi a fost băiat inteligent şi a comandat plase de insecte ce se deschid la rândul lor, nu fixe ca ale mele. Dacă eram la mine acasă nu puteam face asta, pentru că plasele mele sunt fixe, nu se deschid precum geamurile.
                I-am pus să îmi spună povestea fiecărei cărți din biblioteca lor, să îmi spună de unde au cumpărat măsuța din sufragerie, cine a pictat tabloul ăla mare, dar ăla mic… în tot acest timp eu înșfăcam câte două-trei „bomboane zâmbitoare” şi le aruncam pe geam. Ca să nu dau de bănuit, pe sub mână mă mai serveam şi cu câte o bomboană din cutia Cristinei – despre care știam că sunt încă bune de mâncat – şi în timp ce mestecam o bomboană „Cristina”, o cristină, aruncam pe geam câteva „zâmbitoare”.
                La un anumit moment dat, am epuizat tot ce aveau ăștia prin sufragerie, deci nu le mai puteam distrage atenția în nici un fel, dar totuși mai aveam încă cinci „zâmbitoare”. Ovi a văzut ravagiul făcut de mine în cutia cu „zâmbitoare” şi s-a declarat nemulțumit:
-Bă, tu ai mâncat toate bomboanele alea bune…
-Frate… sunt bune, ce vrei să fac?!? şi în gând: „nici nu-ţi imaginezi cât de bune sunt”
                Nici nu apucasem eu să pun toate semnele de întrebare când Ovi s-a năpustit precum un prădător veritabil asupra cutiei cu „zâmbitoare”, eu nu am putut să îl împiedic şi a luat rapid două. AMR 3. Tic-Tac… m-au trecut toate apele până a înghițit Ovi „zâmbitoarele”. Îmi era frică ca nu cumva să iasă vreun viermișor din bombonici, pentru că atunci planul meu diabolic ar fi fost dat peste cap de-a dreptul şi de-a stângul.
                Am scăpat că prin urechile acului, nici un vierme nu a scos capul până să bage Ovi „zâmbitoarele” în gură, iar ce s-a întâmplat după nu mă mai interesa. Cum elementele atrăgătoare de atenție erau epuizate, singura opțiune viabilă rămasă era să… mănânc eu cele trei „zâmbitoare” rămase. Nu prea mai aveam opțiuni… a trebuit să mă sacrific.
                Le-am cules pe toate trei, una am păstrat-o în mână cu intenția clară de a o debarca pe geam, două în cealaltă mână pe care am îndreptat-o spre gură… când… minune de la Titi, a sunat telefonul, Cristinica a fugit să răspundă, Ovi a urmărit-o atent sperând să afle cine suna… iar eu am reușit să debarc şi ultimele trei „zâmbitoare” pe fereastră.
                Când am plecat, în faţa blocului lui Ovi nu mai era nici un câine vagabond, erau toți morți din cauză că mâncaseră prea multe „zâmbitoare” (glumesc).
                Deci oameni buni, nu mai umpleți coșurile când mergeți la super-piaţa „Intersecţie”, sau orice alta super-piaţă, pentru că le uitați în cămară sau în frigider, expiră şi apoi mor cânii vagabonzi… De fapt, dacă mă gândesc bine, câinii ăștia mă cam aleargă când merg cu bicicleta, deci mai bine umpleți coșurile… cel puțin până mor toți câinii vagabonzi.

P.S. Inițial această poveste trebuia să facă parte din Jenică Jenibilul, dar am considerat că trebuie dezvoltată şi povestită cum trebuie… e prea amuzantă ca să fie îngrămădită în câteva rânduri, nu?

miercuri, august 11

Lauda de sine


                Nu miroase a bine… dar dacă e scrisa pe blog… e mai greu de mirosit şi cum eu am blog am să îmi permit să mă laud şi am să îți povestesc cât de abil şi iscusit sunt eu şi cum mi-am folosit eu aceste abilități extraordinare şi mi-am păstrat permisul de șofer deși am fost fix la două degete distanţă de mi-l pierde vreo 3 luni.
                Întâmplarea a avut loc cu ceva timp în urmă, pe când încă conduceam Oul, iar pe atunci l-am folosit ca să merg la film. Am ales cinematograful din Plaza, am dus frumos Oul în parcarea subterană, şi cum era destul de plină şi nu am putut găsi loc lângă scară, am memorat numărul locului de parcare, ca să îmi pot găsi repede Oul, nu? 147.
                Am mers liniștit la film, m-am bucurat de spectacol… la plecare am luat liftul… iar în lift eram destul de confuz, nu mai știam exact la ce nivel am parcat… m-am gândit că 1-ul din faţa numărului purtat de locul de parcare ocupat de Ou trebuie să fie corespunzător nivelului şi am apăsat pe buton. Coborâm din ascensor, mă orientez repede să văd în ce parte e 147, o pornesc spre el… ajung la 147…
                Stupoare… Surprize-Surprize… nici urmă de Ou. Încremenisem. Unde-i Oul?!? Cineva mi-a subtilizat Oul!!! M-am apropiat, m-am uitat pe jos să văd dacă nu cumva găsesc vreun bilețel cu „ha-ha fraiere… ce glumă bună ţi-am făcut, vezi că mașina ta e dincolo”, nu era nici un bilețel. M-am mai uitat prin jur, nu erau nici urme de la vreun geam spart, ceea ce mă făcea să cred că dacă chiar fusese furată, fusese luată de niște profesioniști, iar asta însemna că nu am să îmi mai văd Oul înapoi niciodată. Dar totuși nu prea avea sens… nu era o mașină scumpă, era parcată la mall, iar parcarea de la mall în general e ticsită cu sute de alte mașini cu o valoare mult mai mare, de ce tocmai Oul meu??
                Printr-o sclipire de geniu m-am gândit să pornesc alarma… poate-poate… am apăsat pe butoane – ceea ce nu ar fi posibil azi cu Silver, deci dacă îl pierd pe ăsta în parcare aia e, îl caut o lună – şi am rămas surprins să-i aud gura un etaj mai jos. Am alergat într-un suflet la el… şi l-am găsit ghici unde?? la poziția 147… exact unde îl lăsasem. Cei de la Plaza au avut incredibila idee de a numerota locurile de parcare la fel pentru fiecare etaj… inteligentă alegere băieți… bravo… țineți sus munca bună.
                Am ieșit din parcare la volanul Oului, dar sincer, tremurau toate pe mine, inclusiv distincțiile masculine, de fapt în special distincțiile masculine. Am ajuns în intersecție, iar acolo surpriza dracului, nu mergeau semafoarele, am văzut atârnat pe stâlp un triunghi roșu cu vârful în jos, ceea ce echivala cu așteptatul la coada şi milogitul. Am traversat prima bandă… până pe liniile de tramvai – era ok, nu venea nici un tramvai, pentru că era trecut de 23 – iar acolo am început să mă asigur din partea cealaltă. De acolo a trecut un tânăr viteaz la volanul Daciei lui şi fără să își semnalizeze intențiile – sau şi le-o fi semnalizat, dar cum mie îmi tremurau până şi genele, nu oi fi observat – virează la stânga oprindu-se cu fundul în faţa mea. Eu fiind cu capul întors invers, nu am văzut asta şi când am plecat am plecat prin el.
                Am tras pe dreapta, m-am dat jos să constat pagubele… deja făceam bilanțul în cap: bară, aripă, far, semnalizator, proiector şi probabil radiator. Mă uit atent la Ou… nimic… mă uit mai atent… nimic… pun mâna pe far, pe semnalizator, pe proiector… toate în regulă. Mă uit la mașina lui… aripa stânga spate puțin înfundata deasupra barei de protecție.
                A urmat cearta, eu susțineam că nu a pățit nimic mașina lui, el susținea că va fi nevoit să își revopsească toată mașina, pentru că aripa aia nu se dă jos de pe mașină. Nu am reușit să ne înțelegem de prima oară şi am pornit-o spre secția de politie… ajunși acolo eu am încercat să îmi prezint cazul: „domnule, dacă intram, mie îmi suspendă permisul pentru 3 luni, iar tu nu ai decât aripa un pic îndoită”. El a ținut-o pe a lui, că o să îl coste o groază de bani să își repare mașina, după care a făcut imprudenţa să deschidă portbagajul şi să dea o palmă aripii pe interior. A revenit la forma inițială imediat.
                Dacă stau şi mă gândesc bine acum, la momentul respectiv puteam să mă urc direct în mașină şi să plec de la faţa locului fără nici un fel de probleme, nici un polițist de pe planetă nu l-ar fi crezut chiar dacă făcea plângere, plus că nu existau urme nici pe mașina mea, dar cum eu nu sunt în totalitate un om rău, am dat-o la pace cu el. I-am dat un milion de lei lăsându-l să creadă că îmi face el mie un serviciu, adică mi-am pus mutra de om supărat şi oropsit de soartă, nu l-am privit în ochi când i-am dat banii şi am plecat extrem de liniștit. De ce? Pentru că prietena lui a comentat tot timpul pe marginea „trocului” nostru:
-Şi ar trebui să ne mulțumești… şi să ne rămâi recunoscător pentru binele pe care ţi-l facem!
                Ei bine, iată că pe lângă atributele de „cel rău” sau „cel inginer” acum mi-l pot lua şi pe cel de „abil”.