sâmbătă, iulie 3

armin cel rău


                Cu câteva zile înainte să părăsesc Franța am devenit rău… malefic chiar…demonic… În cămăruța mea, în care am locuit un an de zile şi a fost foarte bine, aveam un geam care se întindea de la podea până la tavan, nu se deschidea decât pe jumătate, dar era lung cât tot peretele. Eu îmi poziționasem patul exact lângă geam şi astfel dimineața mă trezeam faţă în faţă cu gradina din curtea rezidenţei… pentru că stăteam la parter.
                Fiind la parter, camera mea era vizitată în mod constant de diferite insecte şi uneori chiar animale destul de mici, într-una din cele două dăți în care am făcut curat în cameră am găsit un păianjen mare cât un dop de plastic, dar şi alte ciudățenii… de genul muște gigantice – probabil şi radioactive, pentru că atunci când îmi intrau în cameră, pierdeam recepția pentru posturile de radio pe care le ascultam pe net – deci… erau radioactive, nu? Ei, dar încă de când luasem camera în primire, jos, aproape de podea, era lipită pe geam o cochilie de melc, melcul nu mai era în ea… murise cred, dar cochilia rămăsese lipită de geam. Cum era pe dinafară nu m-a deranjat absolut de loc.
                Într-o zi, vin acasă, ridic jaluzeaua şi observ încă o cochilie de melc lipită de geam. Era tot pe dinafară aşa că am evitat să intru în conflict cu el, l-am lăsat în pace. A doua zi, am observat că al doilea melc – cel nou – nu era mort, era doar în plimbare pe fereastra mea… urca… cobora… trăgea dâre dintr-o parte în cealaltă. De data asta începuse să mă deranjeze el un pic aşa… dar l-am lăsat să își facă damblaua.
                A doua zi am plecat la laborator şi pe drum mi-am dat seama că am lăsat geamul deschis acasă… iar melcul se plimba în voie dimineața înainte să plec eu… Practic urma să lipsesc de acasă mai bine de 9 ore, timp în care melcul putea să se transforme într-un melc „violator de domiciliu”. Toată ziua nu m-am gândit decât la ce am să fac dacă îmi intră ăsta în casă şi începe să îmi umble peste tot… mă gândeam că ajung acasă şi îl găsesc pe frigider… mâncând din frigider… sau din detergenții mei de vase.
                Din fericire, am ajuns acasă şi l-am găsit lipit de același geam, dar în partea de jos, nici măcar nu încercase să intre în casă. Drept pentru care l-am lăsat în pace. Doar că, în noaptea ce a urmat eu m-am foit de pe o parte pe alta, m-am sucit şi în sus şi în jos, iar dimineața m-am trezit cu faţa aproape lipită de geam, știi şi tu cum e, nu poți să dormi şi te foiești dintr-o parte în cealaltă sperând că ai să reușești, iar a doua zi te trezești într-o poziție ciudată cu cel puțin un picior sau o mână – după caz – amorțite. Exact aşa am făcut şi eu, o mână amorțită şi faţă aproape lipită de geam… iar pe geam… pe dinafară era melcul… stătea fix pe faţa mea… iar între noi era geamul…
                Am tresărit cu calm… m-am semi-ridicat şi am început să îmi dezmorțesc mâna prin scutureală… în vreme ce mă gândeam la o pedeapsă pentru melcul ăla, care depășise orice limită, tocmai încercase să îmi mănânce un pic în faţă… aşa ceva era inacceptabil.
                Cu calm ardelenesc – dobândit în copilărie – şi cu ochii semi-deschiși, m-am ridicat din pat, am ieșit de jumătate pe geam, l-am înșfăcat pe rău-făcător şi l-am azvârlit în iarbă. După care, fixându-l cu privirea, m-am scuturat pe mâini deasupra pervazului iar apoi am făcut gestul de „aşa îți trebuie”: buza de jos încordată şi ridicată un pic peste cea de sus, ridicat un pic din cap în timp ce continui să îl fixezi cu privirea iar în final un „da” ferm şi foarte scurt din cap. Ha! Asta ar trebui să te înveţe minte…

                Pe drum spre laborator m-au cuprins remușcările… dacă săracul melc nu reușește să se târască prin iarbă?? De fapt plantele ce sunt în gradină nu mai pot fi denumite iarbă, pentru că nu au mai fost tunse de mult şi în loc de iarbă acum sunt numai buruieni… foarte înalte… care blochează lumina soarelui, drept pentru care iarba e uscată toată… deci dacă rămâne el blocat acolo… incapabil să se miște… are să moară… are să aibă parte de o moarte nedemnă de un melc… băi frate, dar ce moarte o fi demnă de un melc??
                Seara când am ajuns înapoi m-am uitat şi era tot în iarbă… nemișcat… m-am simțit vinovat… precum copilașul ăla mic care a strâns el în pumn un gândăcel… şi l-a omorât… deși gândăcelul îi cerea să îl elibereze. Urmând firul poeziei ar fi trebuit să îi suflu în… cochilie… dar am renunțat…
                Deci eu sunt armin cel rău… am omorât un melc… şi am riscat aiurea postând asta, pentru că îmi aduc eu aminte că aveam un cititor, sau cititoare, medic veterinar… deci am să trag speranța că nu are să se supere pe mine foarte rău că am omorât melcul. Dar… în apărarea mea… când mi-am predat camera nu mai era în iarbă… deci poate a plecat… sau poate l-a mâncat vreo pasare… mâncătoare de melci. Există oare?!?

5 comentarii:

Miss G. spunea...

nu mai esti asa de rau daca ai avut remuscari si ti-a parut rau de fapta ta :)

Ana - Maria spunea...

sigur e bine melcul, cel putin a doua oara nu o sa mai faci asa ceva, vei fi mai gentil. :)

armin spunea...

deci Miss, sunt totusi un om rau... dar bun... nu?

Ana, e greu de zis... poate ca am sa repet gestul... nu stiu sa spun sigur... depinde cat de mult ma enerveaza creatura...

doaroDIANA spunea...

dom'le ...io ceva nu precepesc ioc!!!!
ia sa explici matale,cam cum vine aia a tresari cu calm???????looool,Armineee,mor de ras cu melcul tau cu tot!!!!iaca-te si criminal prin vroscarime...politiaaaaaaaa melcoasaaaaaa,saritiiiiii!

armin spunea...

un tresarit cu calm este un tresarit in care tresari, dar nu in asemenea hal in care sari din pat si incepi sa alergi bezmetic tipand dupa ajutor... politia melcoasa?? ce faci? ma vinzi? au pus recompensa pe capul meu si acum ma vinzi?? da? bineeeee....

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori