duminică, mai 16

Rachid cel credincios


                  Atunci când ești mai tinerel şi îți formezi grupul de prieteni treceți împreună prin mai multe întâmplări, pentru că de obicei prietenii ţi-i alegi dintre colegii de la şcoală sau dintre vecinii cu care golănești cât e ziua de lungă (piepteni păpușile şi îți imaginezi balul perfect, dacă ești fată). Dar când ești forțat să îți faci prieteni noi, prieteni cu care nu împarți un birou, sau un loc de muncă – aşa cum mi se întâmplă mie – atunci trebuie să aplici tactici speciale de împrietenire. Cea mai bună este să îi programezi la interviu pe pretendenți, îi pui să vină cu un CV şi o scrisoare de intenție, îi intervievezi pe toți iar în final iei o decizie. Asta ar fi varianta ideală, dar nu poate fi aplicată, căci lumea te judecă.
                Ca să nu te judece ești forțat să acorzi încredere unei persoane noi lavand-o astfel să se desfășoare şi să își expună adevărata personalitate, după care poți alege dacă păstrezi sau nu relația cu acea persoană. Cam asta a trebuit să fac şi eu, deși varianta cu interviul şi CV-ul îmi părea foarte bine gândită.
                Ei, aplicând tehnica „ia încrederea mea şi arată-mi ce poți construi din ea” am cunoscut-o eu pe numita Suzane, de profesie libaneză. Ei după ce ne-a explicat ea, mie şi lui Antonio, cum stă treaba cu Hezbollah şi Mossad – nici nu are să îți vină să crezi cine e ăla rău din punctul ei de vedere – eu i-am spus lui Antonio:
-Coaie, pe asta dacă o dezbraci la piele sigur îi găsești un pistol şi două cuțite ascunse prin te miri ce locuri! Bine, nu i-am spus chiar aşa, pentru că eu comunic cu el într-o francezo-englezo-italaiană în vreme ce el îmi răspunde într-o francezo-englezo-română, deci uneori nu ne înțelegem perfect, dar în mare aia i-am zis!
-Băi, nu mai fii tu nebun, gata ai trăit tu câțiva ani sub comuniști şi acum vezi în orice un complot împotriva ta! Calmează-te, că nu cred că umblă cu centura de dinamită pe ea! Mi-a răspuns el.
                Eu l-am lăsat în pace, nu i-am mai zis nimic. După ce a vrut să ne gătească mâncare tradițional libaneză, dar i-a ieșit mâncare fără vreun specific, am aflat că Suzane se trage dintr-o familie nu foarte normală, pentru că i-am povestit de una de alta de prin România şi am ajuns şi la subiectul Maybach (Pleacă din Ghencea!) şi imediat după ce am pronunțat numele, Suzane a replicat:
-Da știu, tata are două acasă în Liban!
                Am tăcut câteva secunde… mă gândeam ce o să zică tata când o să i-o prezint pe Suzane… dar mă rog, mai râdem mai glumim. Mergând mai departe Suzane ne tot spunea că trebuie să îl cunoaștem pe Rachid… noi devenisem contrariați: „cine dracu e Rachid?” pentru că după nume părea un arabian-bastard nu foarte prietenos. Din vorbă în vorbă ajungem să acceptam să mergem la un fel de chermeză organizată de acest Rachid. Mai ții minte ce ai citit la început? CV, scrisoare de intenție şi interviu când îți faci prieteni noi! Ai să îmi dai dreptate:
                Mergem la Rachid, intrăm în casă, primul lucru pe care l-am observat când am a fost că tipul este polițist. Avea uniforma agățată în cuier la ușa iar lângă cuier avea o bandă reflectorizantă cu înscrisul „POLICE” plus pistolul. Da… îl ținea la ușă, să i-l poată lua oricine. A fost prima data când nu m-am simțit în siguranță în prezenţa unei arme. Dar mă rog… am intrat… cu atenție să nu călcăm pe vreo mină anti-personal, am lăsat-o pe Suzane în faţă, iar noi în spate ne înghionteam: „bă ești nebun la mințile capului?!? Ăla își ţine pistolul la ușa!!!”.
                Ne-am așezat, am servit cu băutură şi alune după care imediat Rachid a luat în mână Coranul, Biblia musulmanilor, zicând:
-Haideţi să ne rugăm, vreți?
-Noi suntem creștini! l-a întrerupt Antonio…
-Nu e problemă, religia asta e universală! atunci m-am gândit eu că poaaaate în cartea aia nu era întocmai cuvântul lui Allah.
                Când a deschis cartea… ghici ce? Înăuntru erau Maria şi Ioana. Noi ne-am uitat un pic ciudat în vreme ce Suzane era aproape extaziată. În timp ce Rachid a preparat el ţigările ne-a şi explicat de unde are el atâta „credință” dar şi faptul că este un „credincios” fără pereche, el „crede” în existenţa unui singur Dumnezeu şi îl ascunde în paginile decupate ale Coranului.
                Fusesem deja surprins de „credința” lui Rachid, dar așteptam să mă asigur că a lui „credință” e într-adevar Maria şi Ioana, ca să nu plec blestemându-l degeaba. M-am asigurat, iar apoi l-am anunțat pe Antonio că plec:
-Coaie, ăsta e polițist dar fumează… cine știe ce căcaturi face după… eu plec! l-am anunțat eu…
-Coaie te-ai ticnit?!? Cum adică pleci? Tu vrei să creadă ăsta că mergi să îl denunți? Vrei să te împuşte pe scări??
-Aaaa… cred că ai dreptate… ok… atunci mai stau! m-am învoit eu…

                În timp ce ne „rugam”, fiecare către Dumnezeul lui – Rachid vroia să ne demonstreze că e un prieten bun – a început să ne povestească de unde a căpătat el „credința”… ei bine fusesem deja surprins, dar nu credeam că o să adâncească acel sentiment. Rachid pur şi simplu folosea „credința” capturată de el în diverse operațiuni. Avea şi preferințe, dacă cumva „credința” nu provenea de unde trebuia, nici nu se obosea să facă o razie. Dădea buzna peste „preoți”, „măicuțe” şi „călugări”, îi aresta, le confisca „credința” după care înainte să o depună la secție își lua partea. Nu a uitat să menționeze că el nu crede că face nimic rău, pentru că este doar pentru el, nu o vinde mai departe, doar își mai servește invitații… din când în când.
                Vezi, deci nu numai la noi e posibil ca însuși polițistul să fie dealer de droguri, se poate şi prin alte parți, considerate mai bune.
                În încheiere, „credința” lui Rachid este net superioara faţă de „credința” care ajunge la noi… nu știu către cine te-ai rugat tu până acum, dar îți zic că nu te-ai rugat bine. Nu am mai dat ochii cu Rachid de atunci. Încă mă gândesc ce fel de lider al Hamas trebuie să fie tatăl Suzanei de are el două Maybach-uri acasă. Suzane nu mai face parte din cercul meu de prieteni, este supra-calificată pentru postul scos de mine la concurs. I-am spus că „o sun eu”.

4 comentarii:

Anya spunea...

Ha. nu stiu cum ai vrut tu sa para, insa pe mine una m-a amuzat:D . Intradevar..nu numai la noi exista 'Rachizi'. Acum cat timp s-a intamplat isprava?

armin spunea...

pai amuzant trebuia sa para... nu mai imi ies povestile ca la inceput, dar o sa ma chinui mai mult... de intamplat... acum vreo 2 saptamani parca...

Anya spunea...

poate inca mai asteapta telefonul tau :))
Eu zic ca este chiar reusit..bine, e primul tau post pe care il citesc, da` imi place mult stilul.

armin spunea...

nu cred ca asteapta ea sa o sun! multumesc pentru aprecieri!!!

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori