miercuri, aprilie 28

Pizza poliglotă


                    Spre seară am constatat printr-o simplă dare de seamă efectuată prin deschiderea ușii compartimentului de sub chiuvetă, că al meu coş de gunoi este plin. Nu am stat pe gânduri şi am ieșit afară să îi arăt eu sacului de gunoi cu câtă dezinvoltură mă pot eu lipsi de serviciile lui. După ce am încheiat cu succes operațiunea „gunoiul” am dat să intru înapoi în cămin, dar trecerea mi-a fost blocată de un vecin de-al meu (pe care nu îl cunosc) care se grăbea acasă ținând în mână o pungă cu ceva mâncare de la Quik – concurenții celor de la McDonald’s.
                Brusc mi s-a făcut poftă. De fapt am început să bălesc înainte să ajung în cameră. Cei ce mă cunosc știu deja că eu cedez rapid tentației… ăsta este principalul motiv pentru care nu m-am făcut spion… dacă mă capturau inamicii, mă țineau nemâncat două zile, după aia îmi arătau ceva mâncare şi le spuneam tot. Deci, meseria de spion… nu e pentru mine. Am gugălit eu repede pe gugăl să văd dacă e vreun Quik de ăsta pe lângă mine… era unul, dar cel mai scurt drum până acolo era pe un bulevard periferic pe care se circulă în regim de autostradă, iar bicicletele nu au voie pe acolo. Plus că nici nu cunosc prea bine partea aia a orașului… aş fi hoinărit aiurea pe străzi şi într-un final aş fi murit de deshidratare din cauza balelor. Deci am decis să rămân acasă. Dar pofta nu mi-a trecut… aşa că a trebuit să o schimb într-o altă poftă… imediat m-am gândit la pizza. Bună idee, doar că nu mai aveam toate ingredientele ca să îmi prepar eu pizza acasă şi astfel mi-am adus aminte că îmi tot înfundă ăștia cutia de scrisori cu pliante, lăudându-se cu faptul că livrează la domiciliu pizza şi alte chestii. Am scotocit un pic după prospectul ăla, l-am găsit, am sunat… am comandat… tipul de la telefon m-a anunțat că domnia mea pofticioasă mai are de așteptat aproximativ 35 de minute până va putea să savureze mâncarea sa preferată.
                Băi şi stau… stau şi aștept… cu ochii pe pereți… mă uit în dreapta, mă uit în stânga… mă uit la ceas… la dracu! Trecuseră doar 15 secunde. Avea să fie o așteptare luuuungă. Eu trecusem deja de pază lângă interfon încă de la 25 de minute de așteptare – poate vine băiatul mai repede, nu? Nimic… Deja îmi imaginam scenarii apocaliptice când trecuseră 34 de minute şi ăsta nu mai venea… deja mă gândeam că a izbucnit vreun război nuclear… altfel… de ce nu ar veni??
                Deci… vreau să îți spun că am așteptat după pizza aia o oră şi jumătate. Ţin eu minte că erau mulți romani care pur şi simplu se îndrăgostiseră de fraza: „trăim în ţara în care pizza vine mai repede de cât salvarea” chiar dacă cei de la distribuție veneau cu mașina, nu cu scuterul cum vin ăștia aici. Ceea ce este pur şi simplu absurd şi imposibil… probabil că de aici a ieșit şi prostia aia cu trăim aici şi din cauza asta nu mai avem timp liber.

                La un anumit moment dat m-am gândit să sun iar la băieții ăia să îi întreb dacă nu cumva au uitat de mine. Dar îmi era cam greu, pentru că nu am fost destul de mofturos încât să îmi cumpăr telefon fără fir, deci ca să îi pot suna trebuia să plec de lângă interfon… ceea ce era inacceptabil, dacă fix atunci suna băiatul cu pizza?!? Iar pe lângă asta, îmi plasasem telefonul mobil fix lângă geam, ca să prindă cât mai mult semnal de la releu… să nu cumva să fie direcționat către căsuța poștală posibilul apel al responsabilului cu distribuția. Şi cam prin momentul în care mă gândeam eu că un atac nuclear nu e chiar aşa de greu de ratat, deci poate nu s-a întâmplat asta… atunci m-a lovit… o altă teoremă: Pizza poliglotă! Care sună cam aşa:
Eu sunt în broscaria, am comandat mâncare specifica italienilor, care este probabil gătită de vreun bucătar polonezo-german, care folosește ustensile produse de către o mână de vietnamezi subnutriți în SUA, ustensilele sunt trimise peste ocean într-o navă sub pavilion grecesc dar condusă de un căpitan armean şi având un echipaj format doar din africani. Ustensilele sunt instalate într-o clădire proiectată de un arhitect chilian, angajat de o firmă portugheză şi patronată de un brazilian. Ingredientele pentru pizza mea au fost crescute tocmai prin Asia, împachetate de chinezi şi trimise cu un vapor condus de un japonez şi în final îmi este adusa acasă de un arab, călare pe un scuter produs în Turcia sub licența unei firme din Italia. Iar apoi… pizza este mâncată de un român…
Şi iată… în acest fel reușește o banală pizza să vorbească extrem de multe limbi! Din păcate, acea pizza poliglotă a murit nu pe limba ei... şi pe a mea.

6 comentarii:

doaroDIANA spunea...

uhuuu,sadica descriere....maaai,vrei sa ne ucizi prin inecare cu propria salivare abundenta de pofta?clar! am fugit la pizzarieeeeeee...

armin spunea...

nu m-am gandit ca pot sa omor pe cineva in felul asta... incep sa cred ca mi-ar sta bine ca spion! hahaha

anelise spunea...

armin, pe 28 nu s-a intamplat nimic??asteptam lectia de istorie

armin spunea...

o sa fie maine... serialul va rula o data la doua zile timp de aproximativ doi ani. am pus doua zile una dupa alta ca sa nu se termine fix in aceleasi zile. imi trebuie si mie timp sa rascolesc in carti, ca nu le stiu chiar pe toate...

aiacuparu spunea...

N-ai zis nimic de Argentinieni...ei nu si-au adus deloc aportul la pizza asta poliglota? Pariu ca avea pe ea bucatele fragede le vita argentiniana, pentru care tocmesc bisaptamanal un pilot care sa aduca vaca direct din Arjentina? :D

armin spunea...

nu, ca era din aia cu ton... desi e posibil ca tonul sa fi fost pescuit de o nava sub pavilion argentinian, comandata de un bolivian si cu multi panamezi, columbieni si chilieni in echipaj.

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori