marți, aprilie 6

Cum să vii acasă - românește


                     De sărbători, românul laș care preferă să spele căcatul străinilor, se întoarce acasă… ca să se laude în fața rudelor, să provoace invidie. Atât ne duce pe noi capul.
                I-am întâlnit pe aeroportul din Lyon. Erau 4 la număr, un cuplu, un puști care probabil era fratele unuia dintre cei doi, plus una din soacre. Fiecare trăgea un torller pe post de bagaj de mână. Asta ar fi fost îndeajuns cât să realizez proveniența lor, dar eu am continuat să cred că nu sunt frați cu mine, pentru simplul fapt că ai mei prieteni de la „Aer Albastru” nu mai zboară la Lyon şi din punctul meu de vedere un român, precum cei despre care am să vorbesc, nu concepe să cumpere bilete la o altă companie aeriană decât una low-cost. Plus că Tarom-ul… are planuri mărețe.
                Așteptam liniștit avionul, luasem un loc la fereastră în sala de așteptare, iar de acolo puteam să văd perfect pista şi aş fi văzut foarte ușor când ar fi ajuns avionul. A ajuns… nu știu dacă la timp sau nu, pentru că eu știam doar ora la care trebuie să înceapă îmbarcarea pentru zborul meu, nu la cât ajungea cel dinainte. Deci a ajuns avionul, pilotul l-a garat la poartă după care imediat personalul aeroportului a început să manevreze burlanul spre ușa avionului.
                Vreau să îți spun că nici nu au apucat ăia să atașeze burlanul că cei patru se așezaseră deja la coadă – să urce ei primii în avion. Cam de atunci am început să mă gândesc că poate-poate cei patru merg în aceeași direcție cu mine. Eu am stat liniștit şi am continuat să aștept, oricum eram cu faţa către poarta de îmbarcare, nu puteam să ratez avionul. Plus că dacă nu mă urc, mă şi caută prin aeroport, nu pleacă avionul fără mine – odată ce mi-am lăsat bagajul şi am făcut check-in-ul. Băi, atenție, eu am spus că te caută, te strigă de câteva ori, adică… să nu te iei după ce zic eu şi să o arzi aiurea pe acolo așteptând să vină ăia după tine.
                Deci, cred că nici nu se deschisese ușa avionului să coboare cei ce veniseră la Lyon, că românii erau deja la coadă. De fapt… nici nu veniseră domnișoarele de la îmbarcare la poartă ca să verifice biletele şi ei erau deja în picioare în faţa ușii. Şi după vreo 3-4 minute… ceva incredibil s-a întâmplat… nu mi-a venit să cred… restul pasagerilor – cei mai slabi de înger, mai influențabili – s-au așezat şi ei la coadă… mă uitam la ei şi nu îmi venea să cred. Am vrut chiar să fac o poză, dar aveam aparatul pierdut printre bagaje, adică era undeva între laptop şi… cablurile lui – cam ăsta e bagajul meu de mână când urc în avion – deci era greu de ajuns la el.
                Eu mă uitam pe geam când au venit primii angajați ai lui Lufthansa ca să îl ajute pe un domn cu rădăcini prin Asia care se afla într-un scaun cu rotile, l-au luat întâi pe el şi l-au condus la avion. Mă uitam în continuare pe geam când au început să intre pasagerii cu bilete la clasa 1. Tot pe geam mă uitam când au început să se urce şi cei de la Economy. M-am ridicat de pe scaun când mai erau doar 3 persoane în fata ghișeului, am dat biletul, mi l-au scanat fetele de acolo, şi mi-au permis accesul la avion. Marele meu noroc a fost că românii apucaseră să își îndese geamantanele în compartimentele de deasupra scaunelor până să ajung eu, altfel nu as fi putut trece.
                În Germania aveam de așteptat vreo 4 ore pentru legătura spre București. Inițial am zis că dacă nu îmi intră nisip în păsărică, ies şi merg puțin prin oraș. Ei bine, ghici ce? Mi-a intrat nisip în păsărică şi nu am mers nicăieri. Bine, de fapt scuza oficială este că am cumpărat câteva sticle din duty-free înainte să plec din Franța (acu scriu de acasă, deci nu îi mai urăsc pe francezi… nație frumoasă şi plină de glorie ce sunt) şi nu prea îmi imaginam cum aş putea să trec iar de controlul de securitate înarmat cu acele sticle.
                Eu m-am plimbat prin aeroport, am cumpărat ciocolată din duty-free, după care am găsit o masă situată în faţa unui restaurant, masa care avea priveliște direct spre una din pistele aeroportului. Mi-am spus: „asta e, cel mai norocos sunt, o să vad avioane… muuulteee”. Mi-am lăsat bagajele la masă şi apoi m-am întors să vad cărui restaurant i-am făcut eu plăcerea de a-i ocupa o masă… speram să fie ceva fensi şi trendi… ca să nu îmi pot permite decât un pahar gratuit cu apă. Mi-aş fi dorit să fie asta după ce am văzut că era terasa celor de la McDonald’s… Dar asta a fost, nu vroiam să mă uit prin ziare sau alte chestii, vroiam să văd avioane, deci m-am dus la casă şi ținându-mi respirația am comandat… un pahar de apa minerală… mare şi o înghețată… doamna supraponderală de la casă m-a întrebat: „Nu mai vrei şi altceva? Ceva de mâncare, poate?”... NU!!!!
                După ce mi-am depus cu grijă tava pe masă am început să admir avioanele. Am văzut cum aterizează şi cum decolează un 747. Impresionant. E foarte mare avionul ăla… nu am apucat însă să văd un A380, priveliștea unui astfel de avion trebuie să fie mai impresionantă. Efectiv se simțeau vibrații când tura motoarele la decolare şi deși incinta era destul de bine izolată de exterior… eu parcă simțeam mirosul de cauciuc ars atunci când ateriza… e imens avionul. Am auzit totuși că un Antonov… oricare… e mult mai mare în comparație cu un 747… probabil, nu am văzut încă nici un Antonov.
                Mă bucuram eu de privelişte în faţă, mă bucuram în stânga… băi dar când m-am bucurat eu prea mult după un alt avion mare care a decolat spre dreapta m-a lovit un miros de brânză… când focalizez… ghici ce? Românii erau la o masă alăturată… nu cumpăraseră decât o porție de cartofi prăjiţi… la care asortaseră sanvișurile pregătite de acasă. Incredibil.
                Şi ca totul să fie complet, după ce au mâncat mâncarea de acasă, au băut apa cumpărată din aeroport – şi au luat ţăpălică, pentru că o apă plată era 3 euro, pe când la Mc, un pahar de milenară era evaluat la 2 euro. Iar după această tratație regească, aş putea zice, au simțit nevoia să meargă la baie… cum au făcut asta?? Foarte simplu:
-Florine, stai tu aici cu bagajele ca să mergem noi trei la baie şi apoi mergi şi tu, bine? Ca să nu ne fure bagajele.
-Da, da… mergeți voi, că eu oricum nu am nevoie acu, lasă că am eu grijă de bagaje…
                Să recapitulăm: unde eram? În aeroport. Trecusem de un filtru suplimentar de securitate, deoarece, aparent pasagerii ce zboară spre o ţară care nu este membra a spațiului Schengen trebuie să mai treacă de un control suplimentar al pașapoartelor. Eram într-o zonă publică, deci supravegheată video… cine morți vine să îți fure ție papornița cu țoale murdare?!?
                Mă rog, ei au rămas acolo şi au pierdut vremea aiurea, eu m-am mai plimbat prin magazine. După ce s-a făcut ora, am mers la poarta de îmbarcare – unde a trebuit să mai trec printr-un alt filtru de securitate, cu tot cu raze X pentru bagaje şi detectoare de metal pentru pasageri, dar mă rog, nu am eu treabă cu politica lor de securitate. După care a venit avionul, m-am urcat, a decolat, a zburat până la București, a aterizat, am coborât şi m-am dus la banda pentru bagaje.
                Stăteam şi îmi așteptam bagajul de cală știind că a fost printre primele urcate în avion, pentru că eu aveam bilet cu escală, deci bagajul meu era deja pe pistă când a ajuns avionul, nu la check-în, deci după o scurtă deducere logică, primul urcat, ultimul sosit. În aceeași situație erau şi ceilalți romani. Ei şi așteptam noi acolo la bagaje… şi veneau valizele tuturor, numai ale noastre nu. Eu făcusem un pic căcuţă pe mine cu gândul că nu îmi mai vine valiza cu haine, pentru că fix a doua zi urma să plec cu prietenii să paștem împreuna şi nu aş fi avut haine. Eu ca eu… dar românii de lângă mine... erau în pragul unei crize… de ce nu mai vin bagajele. Se dădeau ei de ceasul morții acolo, când… soacra a avut cea mai reacție de român posibilă:
-Păi sigur că nu ni le trimit, ei nu ar sta să ne răscolească prin bagaje, să vadă ce cadouri aducem acasă, ei nu s-ar servi din cadourile noastre?? Pai bineînțeles că da, doar suntem în România… şi asta ne ocupă tot timpul (muie badea)!
                Deci îmi şi imaginam un manipulator de la bagaje, de ăla supravegheat de 200 de camere de luat vederi, care nici nu are ce să facă altceva decât să îi caute ei prin bagaj, el practic abia așteaptă să vină câteva valize de alea romanești cu 20 de lăcate puse, ca să răscolească în ele să poată fi concediat. Doar e criză, toată lumea își dorește să fie concediată de la locul de muncă, pentru că acum e foarte ușor să îți găsești de lucru.
                Eu când am auzit asta, m-am mutat un pic mai într-o parte… am luat măsuri de precauție ca să nu fiu cumva infectat.

                Deci: Continuați să fiți români, dar nu mai duceți spiritul plin de prostie mai departe… stai dracului calm pe scaun în sala de așteptare până se dă drumul la îmbarcare, nu mai pleca cu mâncare de acasă când mergi cu avionul, pentru că ăsta ajunge repede la destinație, nu ţi se face foame… plus că îți dau ăia o gustărică în avion, nu mai ocupa aiurea o masa la McDonald’s, poate cineva chiar vrea să moară mâncând acolo… şi în final… fraaaate române, îți spun eu, nimeni nu vrea să îți caute ție între chiloți murdari şi șosete împuțite. Cu toții știm că atunci când vii în ţară aduci cadouri ieftine cumpărate din piață de la arabi şi le oferi ca şi cum ar fi costat un car de bani, doar ca să faci impresie bună, să creadă ceilalți că acum ești plin de bani… şi să te invidieze.

                Sper că după acest articol să nu mi se întâmple să ajung acasă şi să constat că manipulanții de pe aeroport mi-au sustras chiloții din bagaj. Eu sper… dar sunt sigur că am atras spiritele rele şi asta are să se întâmple.

4 comentarii:

Lilly spunea...

Hristos a inviat!
suntem romani si nu ne tratam usor :)

armin spunea...

adevarat a inviat... dar totusi ne tratam... si o sa si scapam!

aiacuparu spunea...

Bine ai revenit pe ale noastre plaiuri mioritice! Bucura-te in spirit romanesc de gratare si alcool din belsug, apoi sterge putina ca tmai poti...chestiile expuse de tine sunt contagioase! CE ai spus tu e floare la ureche comparativ cu unele situatii la care am asistat eu...imi venea sa spun ca's din Laponia, numai sa scap de rusinea care ma complesea...asta e, suntem r(r)omani!
P.S...mi s-au lungit urechile de asteptat la Baneasa....:((

armin spunea...

Da, asa e... s-au dezvoltat foarte mult companiile low-cost si cand vin sarbatorile Baneasa e depasit, vin si pleaca prea multi de acolo. Baneasa e un fel de halta a avioanelor, iar low-costurile sunt un fel de personale pline cu navetisti...

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori