vineri, martie 5

Fiind băiet… cu genunchii zdreliți umblam


                Eu cam de pe la 9 luni am crescut la bunici, în Ardeal (și eu am contribuit la wiki acolo). Mama m-a născut, m-a îngrijit până pe la 9 luni după care a spus că are nevoie de o pauză, m-a dus la bunici, m-a lăsat acolo şi a plecat la mare. Îmi spune asta şi azi râzând… nu uită să menționeze că eram un terorist. (Nu e adevărat – tired soscery – nu eram terorist)
                Vecini pe stradă la bunici erau Puiu şi Rodica… Puiu râdea mereu de mine spunându-mi că sunt trotil, pentru că nu puteam sta într-un singur loc mai mult de câteva secunde. A ras de mine, dar acum are un nepot fix ca mine… nu am ratat momentul şi am ras şi eu de el… ha-ha – i-am zis eu! Îmi mai spunea că e mult mai bine aici la bunici, pentru că nu e plin de betoane, cum era în București, îmi spunea mereu că aici e aer curat, e iarbă… dacă cad nu mă julesc… Nu pot să spun că spusele lui m-au impulsionat, dar totuși cred că o mică ambiție au trezit în mine, drept pentru care de-a lungul anilor i-am dovedit că a greșit – chiar dacă e multă iarbă, eu tot pot să am genunchii şi coatele julite din prima şi până în ultima zi la bunici. Hai să îți povestesc câteva întâmplări:

1.Parchetul de la grădiniță

                Țin minte că era încă perioada cu tovarășa educatoare… deși am prins-o şi pe doamna educatoare. Eu am cerut voie să merg până la toaleta şi odată ieșit în curte în loc să o iau la dreapta spre fundul curții unde era amenajată toaleta, am luat-o în stânga către leagăne. Am rămas acolo o bună bucată de timp, pentru că tovarășa intrase în panică, nu știa de ce nu mă întorc, şi cum plecasem la budă se gândea că poate am căzut acolo. Nici vorbă… eu eram în leagăn, care era de partea cealaltă a grădiniței, deci când a ieșit în curte să vadă ce s-a întâmplat cu mine… nu m-a văzut. Nu știu exact prin ce sentimente a trecut, dar știu sigur că a fost furioasă când m-a văzut în leagăn. A venit prin spate şi m-a smuls din leagăn, până m-am dezmeticit eu aveam o bucă mai roșie şi tovarășa îmi tipa în ureche.
                Am fost sincer cu ea, i-am spus fără să ezit că mă plictiseau floricelele pe care ne punea să le desenăm şi am vrut să mă dau în leagăn. Cred că am impresionat-o profund, pentru că odată ajuns în clasă m-a pus să stau la colţ cu mâinile sus. Aia era pedeapsa supremă… să stau şi cu mâinile sus… pentru că la colt mai stătusem, nu era nimic nou pentru mine.
                După aproximativ 2 fracțiuni de secundă m-am plictisit să stau şi cu mâinile sus şi am început să explorez peretele. Ce crezi tu că am găsit?? Peretele era zugrăvit cu o vopsea uleioasă care se întărise bine de tot şi din cauza umezelii se şi umflase, eu nu știam ce e sub umflătura aia astfel încât am început să explorez… am început să scorojesc vopseaua de pe perete. Când a văzut tovarășa ce fac eu a țipat la mine (pentru a mia oară) şi a pornit-o amenințător spre mine cu palma ridicată. Eu am realizat rapid ce are să se întâmple şi nu am stat că prostul, am rupt-o la fugă… Fuga a fost sănătoasa doar vreo doi pași, pentru că m-am împiedicat de ceva şi am căzut pe parchet… parchetul ăla vechi din lemn… nelăcuit…
                M-am ales cu câteva așchii în ambii genunchi. Dar a meritat, în loc de bătaie am primit turtă dulce şi am şi făcut o plimbare la dispensar.

2.Castelul din cuburi

                Eram tot la grădiniță, nu mai știu exact în ce grupă, dar nu contează. Din nou cerusem voie să plec la toaletă şi din nou nu mai ajunsesem până acolo. Mă oprisem în sala unde din când în când educatoarele ne dădeau voie să ne jucam cu o groază de cuburi de lemn de toate dimensiunile şi în forme foarte variate. Un fel de LEGO. De fiecare dată construiam câte un castel maaaare. Bineînțeles după ce ne certam pe piese. Eu îi prosteam de fiecare data pe ceilalți şi aveam cele mai multe piese şi castelul cel mai mare şi frumos.
                Intrasem acolo şi cotrobăiam prin dulapuri… când am găsit cutia ce conținea cuburile am fost cel mai fericit din lume… aveam toate cuburile la dispoziție şi nu era nimeni cu care să mă cert/bat pe ele. Am început să construiesc liniștit cel mai mare castel făcut vreodată din acele cuburi.
                După o bucată de timp, educatoarea a ieșit din nou albă la faţă să verifice dacă nu cumva am căzut iar în buda… dar când m-a văzut jucându-mă liniștit acolo a fost plăcut impresionată, nu m-a mai certat, ba chiar a chemat şi ceilalți copii ca să se joace alături de mine.
                Imaginează-ți un puhoi de copii alergând spre mine şi fortăreața mea… eu m-am postat în faţa castelului şi făceam semne disperat către hoardă… sperând să reușesc să îi opresc. Din păcate nu am reușit. Cu câteva secunde înainte de „impact” am fost forțat să iau poziția „de atac”: m-am întors cu spatele şi mi-am băgat capul la cutie – palmele la ceafă şi coatele în faţă. După cum ţi-am spus eram la bunici, eu eram băiat de oraș iar ăialalți erau… copii de la ţară… de ăia de le pun părinții slănina în mână de cum le dau dinții… drept urmare ăia erau de două ori mai grași că mine. Deci nu era nevoie chiar să năvălească toți că să mă doboare… unul ar fi fost îndeajuns. Dar au venit toți.
                Rezultatul? Genunchi plus coate zdrelite în colturile ascuțite ale cuburilor de lemn. Spre norocul meu, de data asta nu mi-au mai intrat așchii. Educatoarea m-a scos cu greu dintre grămada de „tătari” şi m-a dus iar la dispensar. Din nou am primit turtă dulce.

3.Numele de pe tocul ușii

                Eram în perioada în care îmi dezvoltam creativitatea. Cream diferite chestii din plastilină la grădinița cât şi acasă şi consumam cam un set într-o săptămână, înnebunise mamaie, nu mai știa ce să mai facă… recicla ea plastilina pe care nu o mai foloseam eu, doar ca să nu fie forțată să îmi cumpere alta. Bineînțeles că eu o refuzam, după cum am mai spus şi o repet, sunt fițos, iar aia era amestecată, galben cu albastru… roșu cu verde… nu mai puteam face nimic cu ea.
                Țin minte că era o zi de vineri şi tataie se dusese la târg – aşa se făcea pe atunci târgul, doar vinerea… aşa e şi acum – iar eu îi spusesem să nu se întoarcă de acolo fără plastilină. Eu am venit acasă, am intrat în casă şi mi-am căutat prețiosul obiect. Dar… nu l-am găsit. Nu știu cum mi-a venit mie ideea, de unde am scos-o, dar știu că imediat ce tataie mi-a spus că „nu a găsit” plastilină, am luat nervos scaunul pe care el stătea de obicei – bunicii mei erau în picioare în jurul mesei şi preparau ceva de mâncare, cred, oricum nu prea mi-au dat atenție – am pus scaunul lângă tocul ușii, m-am urcat pe el şi am început să îmi scrijelesc numele în tocul ușii. Am uitat să precizez… eram eu mai firav decât ceilalți, dar eram mai strălucit ca ei… știam să scriu înainte să ajung la școală. Doar cu litere de tipar, pentru că aşa vedeam în ziar, dar știam.
                La un moment dat, tataie a vrut să se așeze pe scaun. El nu sesizase că eu i-am luat scaunul… știu că te-ai aștepta să îți spun că a căzut, dar... bunicul meu era om mare… puternic… a rupt ușa de la dulap când a dat cu capul de ea…hahahaha!!! Eu m-am speriat, m-am dezechilibrat şi am căzut de pe scaun. Pe jos era tot parchet. Lăcuit – spre norocul meu.
                Mi-am zdrelit doar un genunchi. M-a pansat mamaie. Iar am primit turtă dulce.

4.Dorinţa de a conduce

                Când eram în grupa mică la grădiniță mergeam şi veneam de acolo cu tataie. El mă ducea şi tot el mă aducea acasă, de fiecare dată cu bicicleta. La început mă punea în spate pe „port-bagaj”, îmi confecționase şi coş unde să îmi țin picioarele ca să nu mi le prind la roată, dar pentru că am căzut de acolo a decis să mă ţină în faţă. A mers în atelier şi a confecționat un scăunel pentru mine. Îmi făcuse chiar şi un loc unde să îmi țin picioarele, deși nu mai exista pericolul să îmi fie agăţate de roată. Mă putea mereu să mă țin cu mâinile de ghidon.
                Aşa mergeam şi aşa ne întorceam. Doar că, o dată, pe drumul de întoarcere s-a trezit în mine dorința de a conduce… spiritul meu de Marcus-Aurelius a început să urle… Alexandru cel Mare se trezise şi urla în mine. Motiv pentru care am tras de ghidon. Nu îmi explic cum a fost posibil, dar am reușit să smulg ghidonul din mâinile bunicului meu şi am căzut amândoi în șanț. Deși el m-a ocrotit cât a putut, tot mi-am julit un genunchi. Era cam palid la faţă când mi-a legat proaspăta rană cu batista… după ce a reușit să îmi oblojească rana a răsuflat ușurat şi şi-a aranjat iar părul sub bască… nu am înţeles niciodată de ce își aranja părul dacă purta bască.
                Ajunși acasă, m-a dat jos de pe bicicletă, iar de acolo din nou spiritul meu inovator a intrat în acțiune, nu mai știu exact de ce, dar vroiam să îmi dau importanţă, drept pentru care am început să merg șchiopătat… nu mă durea nimic, doar vroiam să par important. Când a văzut asta, tataie a înlemnit… când m-a văzut mamaie l-a luat imediat la întrebări pe tataie ca să afle ce se întâmplase. După ce a aflat l-a certat o jumătate de oră, timp în care mi-a curtat ea încă o dată rana şi a tot verificat să vadă dacă mai am mobilitate în picior sau nu. În tot acest timp eu mâncam turtă dulce.
                La un anumit moment dat eu m-am plictisit să îi tot vad pe ei cum se ceartă, m-am ridicat din scaun şi am plecat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mamaie a țipat după mine, încercând să îmi vină de hac pentru noua boacănă… dar am fost sprinten… nu m-a prins.
                Totuși… nu am asociat niciodată o julitură cu turta dulce. Aia o primeam doar ca să mă liniștesc şi să stau cuminte cât îmi dezinfectează ei rana şi mi-o leagă cu o cârpa la îndemână. Altul poate s-ar fi gândit că dacă își julește ceva, primește turtă dulce… dar eu eram un pic mai strălucit decât restul…

5 comentarii:

aiacuparu.wordpress.com spunea...

Woaahh, ce drac impielitat ai fost, un verosimil terorist!!!
Daca nu te-as fi agatat de un cui in perete si acolo te-as fi lasat, sau te-as fi inecat in amre!
Sa privim partea buna: te-ai facut un dulce, banuiesc...de la atata turta dulce :)))
Daca ai fi dat de una ca mine la gradinita, ai fi avut capul spart de cubuletele de lemn, si clar te cotonogeam dupa ce ieseam de la gradinita, doara asa de'al dreq! Mare bafta ai avut!

armin spunea...

nu ai citit cu atentie... eram slabanog, deci fugeam foarte repede... ti-ar fi fost greu sa ma prinzi... hahaha

Magda spunea...

Spre deosenire de tine eu am fost un fel de "Maica Teresa" la gradinita,Dar asta nu m-a scutit de genunchii beliti, si de prinsul picioarelor in roata bicicletei(pe mine ma transporta tata la gradinita).

armin spunea...

ai băgat și tu piciorul la roată pentru că "mergea prea repede"?? :)))

Magda spunea...

:)) nu mai tin minte motivul, dar cu certitudine a 2-a zi am avut loc in fata:>, copilot:))

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori