miercuri, martie 17

Cum să obții un loc de muncă – Ghid practic


                Iată, continui azi seria sfaturilor mele pentru tine… din vasta mea experiență. Ei bine, astăzi am să te învăț cum să obții un loc de muncă, nu pot să îți garantez însă un salariu foarte mare sau mai știu eu ce alte avantaje.
                În primul rând trebuie neapărat să îți dorești să faci ceva, să lucrezi undeva… să faci ceva care să îți genereze niște bani lunar. După ce ai realizat acest lucru tot ce ai de făcut este să bagi CV-uri la greu pe internet… dar la orice firmă, pentru orice post… nu contează, trimiți CV-uri până le umpli ălora poşta electronică.
                Dacă ai făcut asta, probabil în câteva zile o să te sune câțiva… unii să te înjure, alții să te înjure, ceilalți să te roage să nu le mai trimiți mailuri şi în ultimul rând, au să te sune unii să te cheme la interviu. Ce ai tu de făcut? Simplu, accepți orice zi îți propun ei pentru interviu, nu contează, dacă poți modifica doar orele ca să nu se suprapună unul cu celalalt… dar nu trebuie să pari ocupat absolut de loc. După ce ai făcut asta nu ai de cât să te pregătești de interviu, îți pregătești câteva CV-uri îți cauți cămaşa aia frumoasă… bla-bla… știi şi tu, trebuie să te îmbraci frumos.
                Cam aşa am procedat şi eu, aproximativ cum am descris etapele mai sus. Şi în felul ăsta m-am ales cu trei interviuri într-o singură zi. Astfel m-am urcat eu în mașină şi am plecat spre cele trei locații. Fusesem la primele două şi rămăsesem pe undeva prin Titan, mai aveam încă vreo 2 ore până ar fi trebuit să ajung la ultimul dintre ele şi nu prea aveam ce să fac, astfel am plecat fără nici un stres spre Unirea, unde era localizată ultima firmă ce ar fi vrut să își asigure serviciile mele. Dar după cum ţi-am spus aveam timp, drept urmare am luat-o lejereanu, fără să mă grăbesc, am ales un traseu ceva mai lung, ca să pierd timpul.
                Traseul ales era destul de bun, cu o singură chestie mai nasoală, o intersecție care era mereu blocată şi în care eu trebuia să efectuez un aproape imposibil viraj la stânga. Dar, după cum am spus aveam timp şi nu mi-a pasat de aglomerație. Pe drum, m-am gândit eu bine de tot şi am găsit o modalitate să ocolesc imposibilul viraj la stânga, printr-un viraj la dreapta şi un scurt traseu ocolitor. Dar, după cum am spus, am plecat la drum fără să mă grăbesc… iar eu când conduc şi nu mă grăbesc, conduc relaxat, obișnuiesc să ajung la semafor şi o apuc în direcția pentru care e dedicată banda pe care m-am încadrat, fără să o aleg înainte. Şi exact aşa am şi condus, calm, fără să mă grăbesc şi fără să mă gândesc că trebuie să mă încadrez pe dreapta.
                Ei şi nici nu ai să îți imaginezi că m-am trezit eu să fac dreapta când eram a două mașină la semafor… şi pentru că tu nu îți poţi imagina asta pentru că ai o părere foarte bună despre mine şi nu crezi că aş fi capabil de aşa ceva, am să îți spun eu: m-am trezit că nu sunt încadrat bine pe bandă când eram a doua mașină la semafor. Până atunci am ascultat şi cântat muzică. Când mi-am dat eu seama de chestia asta am început să analizez oglinzile, am băgat semnal de dreapta imediat… doar că… am observat că nu e nici o șansă să pot schimba banda. Plus că intrasem şi în 50m înaintea intersecției… şi am renunțat. M-am resemnat schimbând semnalul din dreapta în stânga. Imediat s-a pus verde şi a trebuit să pornesc că să nu mi se umple mașina de carne.
                Intersecția asta era destul de buclucașă, avea toate cele trei opțiuni, doar că pentru stânga, verdele permitea trecerea doar a 3-4 mașini… maxim. Eu eram a doua mașină, deci ar fi trebuit să pot trece… teoretic. Pentru că bulevardul era deja plin şi nu mai era loc pentru alte mașini, astfel tipul din faţa mea a avansat până în dreptul primei benzi de pe bulevard, dar fără să vireze, ajuns acolo a oprit şi a luat un pic de volan. Dacă s-ar fi băgat îi bloca de tot pe cei ce veneau din faţa noastră. Eu ce era să fac? Am făcut şi eu același lucru. Şi stăteam noi doi… plus încă vreo doi în spate şi așteptam să termine ăia de trecut şi apoi să se miște şi cei de pe bulevard ca să ne putem băga şi noi. Eu mai studiam şi oglinzile, pentru că de acolo aş fi putut merge şi înainte, ocoleam încă un pic dar ajungeam bine. Din păcate din spate nu se mai opreau ăia…veneau în continuu.
                Ei şi la un moment dat, se pune roșu pentru ăia ce veneau din faţa mea, s-au oprit şi ăla era momentul să mă înfig şi eu ca să trec de acel viraj extrem de malefic. Doar că… surpriză-surpriză nu era loc… cei de pe bulevard se mișcaseră un pic, dar mai veniseră alții în locul lor. Deci tot nu aveam loc, dar în speranța că se va face loc, m-am băgat, oricum eram în mijlocul intersecției, nu puteam să rămân acolo. Eu am blocat cu succes prima bandă pentru cei ce înainte veneau din faţă iar acum îmi veneau din dreapta. În spatele meu au mai venit şi celelalte mașini de la semaforul de pe bulevard şi intersecția era blocată de tot. Şi aşa a rămas până s-a pus iar verde pentru cei din dreapta. Nu știu de ce au intrat ei în intersecție, dar mă rog… eu, bănuiam că o să mi se umple mașina de carne şi am întors capul spre șoferul ce venea din dreapta, măcar să îmi cer scuze de la el. Cele întâmplate mai apoi au urmat întocmai tiparul „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. Eu, ultimul samaritean, am luat contact vizual cu celalalt șofer şi i-am schițat un „îmi pare rău, asta e, e foarte multă lume” prin niște grimase pe faţă şi o simplă ridicătură de mână dreaptă.
                Drept răsplată am primit niște înjurături. Mă rog, nu pot să spun că nu m-as fi așteptat… ce pot să spun, e aglomerat… dar eu știam asta şi as fi putut evita virajul la stânga, dar ţi-am spus, conduceam pe modul „relax” şi nu mi-am mai adus aminte că trebuie să mă încadrez pe cealaltă bandă. Poate şi de asta m-am simțit nevoit să îmi cer scuze. Cert este că după primele înjurături, care nu au fost prea violente, le-as putea cataloga drept „normale” pentru cât de bătuți în cap sunt șoferii din capitală, eu mi-am văzut mai departe de treabă şi mi-am pregătit nerăbdător plecarea din intersecție… adică am băgat în viteză şi așteptam să se pună coloana în mișcare.
                Până aici… nimic anormal… mi s-a întâmplat şi mie, ţi s-a întâmplat şi ție… știi cum e, toți se grăbesc niciunul nu vrea să respecte regulile si în plus mai sunt şi unii care merg ei fluierând şi încurcă circulația (fii şi tu „de caracter”, nu sări pe mine acu să îmi spui că e vina mea, știu deja asta). Cum stăteam şi așteptam, nervozitatea celuilalt creștea şi tot creștea, ei ghici ce? Cel din faţa mea s-a mișcat un pic, foarte puțin, eu am rămas nemișcat şi văzând asta tipul s-a înroșit de nervi şi a început să claxoneze şi să înjure. Eu i-am făcut semn, i-am arătat (cu degetu’) că nu am loc să avansez, el nu şi nu… claxoane şi injurii… şi cam prin momentul ala mi-a sărit mie siguranța: am scos din viteză, am tras frâna de mână, am deschis geamul din dreapta şi am început să îi explic stimabilului cum, pe unde şi de ce a ieșit. El nu s-a lăsat mai prejos şi în scurt timp mamele noastre erau parcări de TIR în viziunea celuilalt.
                Vorba lungă, sărăcia omului… fiecare a plecat de acolo fericit că a mai futut ceva, chiar dacă era în trafic.
                Ei şi ajung eu la firmă… parchez frumos mașina… în parcarea de la Unirea – când m-am dus după ea, am mers la alt etaj – după care am intrat în sediu şi căutându-l pe „dom’ patron”. Nu am găsit decât secretara, o doamnă grasă şi apăsată de vreme. I-am spus pentru ce am venit acolo, iar doamna m-a invitat pe o canapea să aștept să vina „dom’ patron”. Şi stau… şi stau… şi nu mai venea… Eu am vrut să fiu punctual, în vreme ce „dom’ patron” vroia să se dea important… ne potriveam.
                Ei şi ghici ce? Vine „dom’ patron”, intră în sediu şi merge direct în birou… eu l-am zărit aşa cu coada ochiului şi mi s-a părut cunoscut, dar nu am avut timp să îmi amintesc pentru că am fost imediat invitat în birou pentru interviu. Dau să intru… şi… surpriză-surpriză (tind să cred că Andreea Marin are o obsesie pentru mine şi mă urmărește) dom’ patron era fix cel cu care îmi împărțisem eu dreptatea în intersecție. Mă uit la el… el la mine… eu la el… el iar la mine… Eu îmi iau inima în dinți şi tot pe principiul „când ești la ananghie ataca, nu te retrage” îi zic:
-Bănuiesc că trebuie să plec, nu?
-Bănuiesti bine… mi-a răspuns dom’ patron, după care a adăugat, firma asta nu are nevoie de un angajat indisciplinat în trafic…
-Bineînteles că nu, are deja unul… sus-pus! I-am răspuns eu, după care am întors spatele şi am plecat
                Deci, în mare, cam asta e de făcut… dacă faci tot ce am spus eu, cu siguranță ai să obții un loc de muncă bun şi foarte bine plătit.

4 comentarii:

oana7327 spunea...

hahahahaha!!!

daca ai sti cat te invidiez ca ai putut da replica aia geniala exact in momentul in care trebuia! probabil mi-ar fi venit si mie dar la vreo 10 minute dupa, dupa ce as fi rumegat toata intamplarea bine de tot!

aiacuparu.wordpress.com spunea...

Oana, daca ai fi singura, numai eu stiu de cate ori am zis : "praf il faceam cu fraza asta" la 5 minute dupa incident...asta sa fie singura noastra problema :))
Armin, toate ca toate dar daca ai sti ce greu sa sa sortezi cv-urile tuturor celor care aplica in nestire...te-ai pune singur la colt cu mainile ridicate, ba ai mai spune si trei ave maria si ai face si 10 matanii :P

armin spunea...

Oana, eu obisnuiesc sa spun lucrurilor pe nume... persoanelor pe care sunt sigur ca nu le voi mai vedea vreodata... hahahahha

Iuliana, am sa scriu alt post in care am sa imi indemn fanii sa nu mai trimita aiurea CV-uri... dupa care bag 3 Ave Maria si 10 matanii...

oana7327 spunea...

nu e vorba de a spune lucrurilor pe nume (desi si asta imi lipseste), e vorba de prezenta de spirit si spontaneitate. eu la faze din astea jenante pentru mine ma blochez complet, imi ingheata neuronul, nici la sireturi nu ma mai pot lega fara ajutor. replicile spirituale imi vin DUPA ce faza e consumata.

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori