miercuri, februarie 17

A doua legendă a grătarului

Grătarul la lumină de far

                Era o zi pe la mijlocul săptămânii, eu eram în vacanţă, tocmai terminasem stresiunea… şi stăteam liniștit, tolănit pe scaun în faţa calculatorului… eram preocupat. Făceam… nimic… şi mă simțeam foarte bine. Concentrat fiind, m-a deranjat un pic soneria telefonului. La celalalt capăt al undelor era fratele Roger:
-Ce zici bă? Stai? m-a luat Roger de cum am răspuns
-Stau frate… ce să fac, e grea viața când nu mai ai examene şi ești în vacanţă… nici nu știu de ce să mă apuc, aşa că… stau! i-am răspuns eu cu foarte puţină lene în voce
-Păi bă… dacă zici că ești atât de ocupat, ia uite ce treabă am eu pentru tine: e ora 16.30, eu în 15-30 de minute plec spre casă… bă şi aşa poftă am eu de niște mici acum…habar n-ai…
-Habar am, prietene… grăiești pe limba mea… care de asemenea poftește după niște „smalls”!! i-am aprobat eu planurile
-Păi atunci pune bă mâna pe grătarul ăla de te lauzi tu că îl ai acasă, ia niște cărbuni şi rămâne să ne întâlnim la măcelărie, iar de acolo mergem înafara orașului undeva să îi prăjim şi să îi mâncăm.
                Nu am stat prea mult pe gânduri, am luat cele necesare, m-am urcat în mașină şi am pornit spre „za măcelărie” (pe atunci aveau cei mai buni mici). Pe drum l-am sunat pe Dodo să îl înștiințez asupra planurilor şi mai apoi pe Ovi, care ne-a refuzat. Nu mai știu ce treabă avea el pe atunci. Locul lui Ovi a fost imediat ocupat de Domnu Nea’ Jandarmu’ – de profesie… jandarm. Contrar așteptărilor nu are alură de jandarm… plus că m-a învățat să dau onorul. Deci e de treabă.
                Şi din nou, eram patru crai şi ne pregăteam să prăjim niște mici. Doar că… cumpărăturile le-am terminat cam pe la ora 18, până ne-am mai certat un pic care unde să mergem s-a făcut 18.03 (șase şi trei minute, nu am scris greșit, eram patru băieți… pe ce să ne certam??) şi după încă câteva secunde am plecat spre Băneasa, alesesem un loc din spatele Grădinii Zoologice.
                Din cauza traficului am ajuns acolo cam pe la 19. Am intrat pe străduță şi dacă cunoști locurile pe acolo știi că după Zoo mai sunt câteva case şi apoi este o mini-intersecție din care toate drumurile ce se rup sunt blocate. Din acest motiv am oprit inițial acolo, unde în ciuda faptului că era mijlocul săptămânii şi ora era destul de apropiată de apus mai erau şi alții ieșiți la un mic grătar… exact cum plănuiam şi noi. Am oprit, Dodo a încercat să deschidă portiera dar un zgomot mediu spre minim de manele a trântit efectiv portiera înapoi şi am fost forțați să plecam. Opțiuni nu prea aveam, de acolo se rupeau trei drumuri, unul era neasfaltat şi contaminat cu manele iar celalalt era închis de două porți destul de mari. Singura opțiune rămăsese al treilea drum care era blocat cu o barieră metalică, dar rămăsese destul spațiu în lateral cât să treacă o mașină… plus că pe vremea aia eu aveam un ou, nu o mașină… deci am trecut fără probleme… dirijat de Jandarm şi Dodo.

                Am ales un loc unde nu era pericol de manelizare şi am început să adunăm vreascuri. Am aprins focul… am pus cărbunii… doar că… soarele de pe cer a zis că lui i se fâlfâie radiațiile că vrem noi să facem grătar, el are treabă în altă parte şi pleacă. Şi încet dar sigur începea să apună… oricât de buni erau cărbunii tot nu se făcea îndeajuns de repede jarul. Şi în câteva minute ne-am trezit că nu mai vedem nimic în jur pentru că singura sursă de lumină rămasă erau cărbunii încinși. Şi atunci… am luat eu cea mai decizie dintre decizii… am adus mașina mai aproape, am tras-o cu faţa spre locul unde grătăream şi am aprins farurile… după care… bineînțeles că am oprit motorul – era mică bursa (de merit, am fost student eminent, nu te mai oftica) pe vremea aia şi oricum nu o primeam decât în timpul anului universitar, iar atunci era vacanţă… bursa mică, benzina scumpă… îmi înțeleg decizia absolut stupidă.
                După vreo doua-trei minute ne dăm noi seama că respectivul jar făcut din respectivii cărbuni e tocmai potrivit pentru prăjit mici şi zicem hai să punem micii… zis şi făcut: scos casoletă cu mici din portbagaj, desfăcut casoletă şi întins micii pe grătar – cu mână… că suntem bărbăți! I-am aranjat acolo frumos şi am așteptat să se prăjească bine pe o parte că să îi întoarcem. În momentul în care a trebuit să îi întoarcem ne-am dat seama că ne lipsesc câteva chestii… total neimportante. În mod normal, când ieșim la „iarbă-verde” la un grătar nu suntem doar băieți, vin şi fete cu noi… şi ele se ocupă de chestiile neimportante, cum ar fi: o păturică de întins pe jos, o masă pliantă, ceva tacâmuri, ceva condimente, un ceaun, câteva farfurii şi câteva pahare. Ce aveam noi în momentul ăla: grătarul, cărbunii, prelata mașinii, casoleta cu mici, bere şi pâine. Doar atât. Au întins prelata pe jos – pentru că eu am protestat, eu nu întind hainele lor pe jos şi mă așez pe ele, ei de ce se aşeză pe hăinuţa mașinii mele?!? După care am început să căutam, la lumină de telefon mobil, printre vreascuri ceva bețișoare mai subțiri pe care să le spălam iar apoi să încercam să întoarcem micii cu ele. Bețișoarele le-am găsit ușor, problema era că nici măcar apă nu aveam să le spălam, motiv pentru care… le-am spălat cu bere. După care, cu acele bețișoare bete am întors micii pe grătar.
                După încă câteva minute a venit şi vremea să scoatem micii de pe grătar ca să îi putem în sfârșit manca. Şi ghici ce? Nu aveam nimic pe care să îi scoatem. Casoleta o rupsesem pentru că am încercat întâi cu ea să îi întoarcem, fără să ne gândim că poliesterul ăla are să se topească. Şi din nou a trebuit să improvizam. Astfel, eu şi cu Jandarmu țineam celofanul în care fusese învelită casoleta – norocul nostru că era destul de mare – iar Dodo şi Roger, folosind un bețișor pe post de furculiță scoteau micii. Din pâine, care spre marele nostru noroc era gata feliată, am improvizat un mic platou pe prelata mașinii mele. Hop! Ei doi scoteau micul… Hop! Eu şi Jandarmu îl depozitam pe platoul din pâine. Nu puteam să îl ținem prea mult pe celofan pentru că ni s-ar fi topit şi ăla… iar atunci puteam pleca liniștiți acasă.
                După ce ne-am fript la mâini şi în gură… după ce am scăpat câțiva mici pe jos am reușit să ne potolim în sfârșit pofta de mici. Se făcuse cam ora 22, cred.
                Ăștia se așezaseră confortabil pe hăinuța mașinii mele şi poşteau sticla de bere, eu poşteam cu măsură că eram șofer. Cum nu prea aveam eu preocupare… mă uit în jur şi observ că lumina farurilor e un pic slăbită… mă îndrept tiptil spre mașină, mă urc la volan… dau o cheie… nimic… deci nimicul ăla cel mai mare era la mine. Nimic nu s-a întâmplat. A crâcnit un pic, dar nici vorba de pornit. Am stins farurile şi am încercat iar. Nimic din nou. Ceea ce mi s-a părut ciudat a fost că ăștia nu au schițat nici un gest… nimic, ei își vedeau liniștiți de sticla aia de bere. Eu am mai dat o cheie, ca să le atrag atenția… nimic… şi de o parte şi de cealaltă. M-am înfuriat un pic şi le-am zis:
-Alo… băieții… nu mai pornește mașina!!
-Da bă, am observat asta! şi mi-au spus-o aşa… fără nici un stres… nimic
-Sunteţi conștienți că nu mai avem cu ce pleca acasă, da? am încercat eu să îi responsabilizez
Iar atunci Jandarmul a preluat inițiativa:
-Da ce bă? Nu știi să pornești mașina împinsă??
-Nu… şi chiar nu știam, eu până atunci nu avusesem probleme cu bateria.
                A venit Jandarmu şi a început el să îmi explice ce trebuie să fac ca să o pornesc împinsă. După care s-au ridicat băieții de jos şi au trecut la împins. Eu la volan mă bucuram un pic, pentru că scosesem mașina de pe sosea şi era cu rotile din faţă un pic în șanț, deci ăștia ar fi trebuit să se căznească un pic ca să mă scoată de acolo… o pedeapsă potrivită pentru că nu m-au luat în seamă când le-am spus că mi-a murit bateria şi pentru că s-au așezat pe prelată – mă gândeam eu. De fapt nu a fost chiar aşa, pentru că erau trei… deși cred că doar Dodo singur nu ar fi avut probleme în a scoate mașina de acolo.
                M-au împins înapoi pe sosea, apoi au trecut în spate şi m-au împins în faţă şi astfel am putut porni motorul. În felul ăsta am învățat şi eu să pornesc mașina când rămân fără baterie.
                Iar aceasta… este cea de-a Doua Legendă a Grătarului, denumită sugestiv: Grătarul la lumină de far. Pe prima o găsești aici.

4 comentarii:

Alis spunea...

si pe mine ma prinsese noaptea la un gratar doar ca aveam in dotare niste faclii numa bune sa vedem ce se intampla pe gratarul nostru. ne simteam ca la jocurile olimpice.

armin spunea...

nu se pune... erati deja pregatiti pentru caderea noptii, noi nu... am improvizat

aiacuparu.wordpress.com spunea...

De 3 ori am comentat ieri la articol si nimic! E o aventura sa postezi pe blogspot...pfff..
Se pune un joc de basket soldat cu julituri in genunchi, totul la lumina farurilor pe un teren pe care am patruns prin efractie? :D
On topic : rusine mai baieti! :P

armin spunea...

da... asta se pune... e de aventura :))
deci, a cazut noaptea si brusc v-a venit un chef de basket... cum alte solutii nu erau ati aprins farurile :))

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori