vineri, februarie 26

Cu privirea pe perete


                De câte ori ţi-ai trimis privirea să umble aiurea pe pereți ca să nu creezi un moment ciudat? Cred că îți poți aduce aminte câteva momente de genul ăsta… astfel, pe ordinea de zi (sau seară) avem azi (sau astă seară) privirile trimise la plimbare: rușine sau politețe?

1.Parola de la mail

                De câte ori ţi-ai verificat mailul de la calculatorul unui prieten/amic/coleg? Şi de aici aş vrea să exclud mailul de pe yahoo, pentru că cererile tale de prietenie de pe facebook sau hi5 ar putea atrage alt gen de persoane, mă refer aici la căsuța de e-mail pe care o ai de la serviciu. De câte ori te găseai hai-hui prin sediu şi din nevoie ai cerut acces la un alt calculator decât al tău? Înainte să îți bagi parola te-ai uitat un pic peste umăr să vezi dacă nu cumva colegul e cu ochii pe tastatură să îți bunghească parola?? Sau invers, de cate ori a venit altcineva şi ţi-a cerut voie să își verifice mailul de pe calculatorul tău?? Sau în ultimul caz, de câte ori lucrai la un calculator împreună cu altă persoană şi ai fost nevoit să îți verifici mailul, l-ai văzut pe coleg întorcându-și capul??
                Ce e de fapt cu aceste priviri?? Nu ţi s-a părut niciodată că ţi-ai întors capul pur şi simplu din instinct? Sau nu ti s-a părut că al tău coleg sau colegă a făcut același gest dintr-un reflex mecanic? Sau când ai primit pe altcineva la calculator, nu ţi s-a părut că ai întors capul din instinct?? Nu ţi s-a părut niciodată că pur şi simplu te-ai lăsat purtat de un simplu instinct?? Nu ţi s-a părut că același lucru l-a făcut şi colegul tău? Acum să fim serioși, este într-adevăr un gest de minim respect care vine automat.
                Mie mi s-a întâmplat fix astăzi, aveam ceva treabă la un calculator – din ăla cu două monitoare, ca să mă laud – şi a fost nevoie să trimit ceva date care aveau aproximativ 70 de mega. Ar fi fost un pic plictisitor şi as fi pierdut şi foarte mult timp dacă trimiteam 7 mailuri, norocul meu s-a numit Bogdan, care lucrează într-un alt loc, iar șefii lui au pus la dispoziția angajaților şi un FTP, spre deosebire de ai mei… care cred că aparatura foarte scumpă nici nu mai are nevoie să fie legată la rețeaua de curent electric. Bogdan mi-a spus că putem urca o arhivă a documentului pe „fex” – aşa au denumit-o ăia – eu i-am cerut adresa web unde găsim FTP-ul ăla, bineînțeles că eu eram prima mână la calculator… am uitat să îți spun: EU sunt mascul alfa… o să îți vorbesc despre asta altă data. După ce s-a încărcat pagina, am văzut că o autentificare era absolut necesară, moment în care i-am înmânat tastatura – fără mouse, s-a descurcat să dea Tab – e băiat deștept, de aia lucrează cu mine – după care, fără să îmi dau seama am întors capul şi am început să mă întreb de ce o fi biroul zgâriat în colţ. Același lucru l-a făcut şi el când mi-am deschis eu mailul ca să trimit link-ul.
                Rușine? sau Politețe? În fond parola aia a fost pusă acolo tocmai ca să nu intre nimeni să îți umble prin mailuri, dar hai să mai fim serioși încă o dată: de câte ori ai vrut să răscolești în mailul altuia?? Ce mari secrete ai putea să cauți acolo?? Dacă nu ești într-un post de conducere, nu ai mari secrete de ascuns în mail. Pe de altă parte, ai parolă ca să îți știi în siguranța mailurile, să știi că dacă vrei să vorbești în secret ceva cu cineva… ai unde, deci nu te-ai simți bine dacă ai ști că altcineva îți știe parola şi poate intra oricând să citească discuțiile tale super-secrete. Dar totuși… de câte ori pe zi te bate gândul să pui la cale un plan diabolic de a pune stăpânire pe toată lumea??

2.Pişu la toaletă

                Ochii de sex feminin nu cred că sunt familiarizate cu situația pe care am să o expun, pot doar să își imagineze… iar dacă știu despre ce vorbesc… mă rog, nu interesează pe mine orientarea ta sexuală, ai peste 18 ani, ai vaccinul făcut – poți să faci ce vrei.
                Deci, pentru toată lumea, în baia bărbaţilor – ăia adevărați – sunt câteva „posturi de lucru” private, pe lângă câteva pisoare. Eu când vreau să mă piş mă duc la pisoar – că doar de aia e acolo – dar s-a întâmplat de mai multe ori să îl mai treacă pe unul, a intrat, m-a văzut la pisoar şi în loc să vină şi el la un pisoar prefera să se ducă într-un „post de lucru”. De ce frate?? Îi e rușine că ce? Că o am mai mare ca a lui?? Nu cred că e posibil, pentru că mi s-a întâmplat de două ori, cu doi colegi, unul din ei este originar din Africa şi e știut că ăștia de acolo umblă cu ea încolăcită pe picior – deci dacă vedeţi vreunul cu un picior mai gros şi altul mai subțire… să știți de ce – deci se poate exclude „Teoria Mărimii”. A doua oară când mi s-a întâmplat, a fost tot un coleg de birou, am uitat să precizez, primul era Sam – coleg de birou – iar al doilea era José. Același lucru s-a întâmplat, în loc să se pişe lângă mine a preferat „postul de lucru” şi din nou nu cred că i-ar fi fost rușine, pentru că după ce a intrat, a ferecat ușa şi a dat drumul jetului… adică „jetului”… puteam să jur că toarnă cu un furtun de la mașina de pompieri, aşa se auzea. Apropo, că tot vorbeam de astea… fetelor care îmi citiți blogul, sunt sigur că aţi spus-o măcar o dată: „voi bărbății nu aveți simțul găurii, nu nimeriți vasul care are diametrul de 20cm” știi de ce nu nimerim? Pentru că ne chinuim să ne pişăm în liniște: jetul catapultat din picioare direct în mijloc – adică la ținta – ajunge direct în apă şi drept urmare produce zgomot, iar noi… parteneri model ce suntem… încercăm să nu vă deranjăm vouă liniștea sufletească, astfel țintim spre o porțiune de câţiva milimetri în loc de 20 de centimetri.
                Deci… Rușine? sau Politețe? Dar aici nu înțeleg de unde ar putea ieși politețea… decât dacă stai că o ai pe anaconda în pantaloni şi nu vrei să îl faci gelos pe celalalt… dar… eu nu m-am uitat niciodată în pula celuilalt când mă pişam… m-am pişat în continuare şi nu m-a interesat ce face ăla lângă mine. Iar rușine… rușine pentru ce? Că o ai mică?? Asta e o prostie… poate să îți fie rușine că ai urmele unei boli venerice pe ea… şi drept urmare îți este rușine să o scoți la lumină în public, dar din nou nu văd alte motive. Şi totuși lumea preferă să nu folosească pisoarul de lângă, prefera „postul de lucru”.
                Deci toate cele de mai sus, sunt scrise din propria-mi experiență… sunt chestii ce mi s-au întâmplat mie, să nu vina cineva care lucrează la școala de clovni… pentru că știu că ăia fac skanderbeg cu jetul. Şi mai mult, mi-ar face plăcere dacă fiecare şi-ar spune părerea… știu că e mai greu să te înregistrezi pentru a putea comenta, dar privește partea buna… poți să mă şi înjuri la un anumit moment dat, iar eu îți pot bloca IP-ul. Rugămintea se adresează în special cititorilor fideli, relativ numeroși, din care doar doi comentează mereu – am izolat eu IP-urile. Haide să facem cunoștința: eu sunt Dragoș şi nu mi-e rușine să mă pis la singurul pisoar liber, dar din politețe mă uit şi mă concentrez doar pe jetul meu!

Dă cu părerea… te blochez doar dacă mă înjuri… deși nu îți pot promite asta…

joi, februarie 25

Iar XI H?!?


                      După de m-am umplut de inspirație citind aici, mi-am amintit prostiile ce le făceam noi prin liceu. După ce ţi-am povestit de doamna Prună, Jhon şi de tovarășul Orha cred că a venit vremea să spun şi fazele dure şi… aş putea să le spun şi „nesimțite”… dar cu ghilimele. Mai toate s-au petrecut în clasa a XI-a… de acolo şi titlul.

Dobreasca

                Numai amintiri plăcute am cu ea. Ei ar trebui să îi mulțumesc pentru că am deprins tainele chimiei. A acționat simplu, m-a lăsat corigent pe primul semestru, deși şi acum țin minte că îl ultima lucrare îmi era îndeajuns un simplu şi sfânt 5 ca să trec… şi scrisesem de 5… dar…
                Se apropia vacanţa de Crăciun şi noi eram cu morcovul în fund plus un iepuraș care încerca să mănânce morcovul, vis-a-vis de chimie. Nu știu cine a venit cu ideea de cadou de Crăciun pentru Dobreasca, dar știu sigur că Iulia s-a oferit să strângă banii şi să cumpere cadoul. Pe mine nu mă deranja, eu nu vroiam să mă bag, încă nu concepeam că este posibil să rămân corigent la vreo materie. Mi-a trecut la sfârșitul primului semestru – am rămas la două. Colega noastră, Iulia, era doar un pic mai sărită de pe fix decât restul, adică de cât era normal, iar acel pic se revărsa în totalitate pe câte o persoană. Norocul nostru a fost că atunci i s-a pus pata pe Dobreasca. Am strâns toți banii… Iulia i-a luat… s-a dus la cumpărături şi în ultima zi de școală înaintea vacanţei de Crăciun am chemat-o în clasă pe doamna dirigintă, aka Dobreasca. I-am oferit cadoul… l-a deschis, a fost foarte plăcut impresionată, chiar a sărit şi m-a îmbrățișat, pentru că se întâmplase ca eu să fiu prin preajmă.
                După ce a plecat, Iulia a început să râdă cu poftă. Noi am devenit curioși. Ce se întâmplase? Iulia îi cumpărase un cadou… mai… special. Îi cumpărase o cupă ornament ce putea fi confundată cu o vază… e ceva ciudat în asta?? aproximativ nimic… ei bine… iată, surpriză… i-o cumpărase de la o firmă de pompe funebre.

Domnișoara Dirigintă

                Clasa a XI-a a fost poate cea mai frumoasa din toți cei 4 ani, atunci am făcut toate prostiile… apoi în a XII-a am băut şi am petrecut până am căzut pe jos. Clasa noastră devenise oaia neagră a liceului, nu exista consiliu profesoral în care să nu fie discutată „problema clasei H” şi astfel, bănuiesc eu, că profesorii mai făceau şi ei glume proaste prin cancelarie şi profesorii noi erau trimiși automat să profeseze „la H”. Şi astfel îi treceau pe ăia prin „focurile iadului”.
                Printr-o potrivire de Marte în Venus cu ascendent în Fecioară în al treilea pătrar s-a întâmplat să avem nevoie de o nouă dirigintă, pentru că cea veche nu mai putea profesa – nu am avut nimic de-a face cu asta. Şi ne trezim cu madam… tânără, aproximativ frumoasă şi foarte determinată să facă treabă. Am calmat-o repede. Am făcut câteva chestii nasoale pe acolo, dar… eram mici, nu aveam prea multă minte. Poate şi ăsta a fost unul din motivele pentru care 4 ani de liceu am avut faţă de masă pe catedră doar de două ori… şi de fiecare dată s-a terminat prost… pentru profesori.
                Îmi aduc aminte şi acum – şi râd în hohote, chiar acum râd… ai să razi şi tu imediat – îmi aduc aminte de parcă ar fi fost acum… câțiva ani, era momentul ăla în care ne săturasem de glumele de genul: „doamnă, am o întrebare… pot să v-o pun?? Da!” aveam nevoie de o schimbare… nu prea aveam inspirație. Ne-a salvat… din nou, Dodo. S-a întâmplat… întâmplător să apară o faţă de masă pe catedră… nu îmi mai aduc aminte exact cum şi de unde, dar a apărut. Ultima oră era cea de dirigenție. Dodo era pregătit. Avusese în ghiozdan toată ziua o ceapă… maaare. A scos-o, a mers calm, cu pași calculați, până la catedră. S-a așezat la catedră. A așezat ceapa sub faţa de masă după care a măcinat-o în pumni –Dodo e mare, el poate. După asta a avut grijă să o şi răspândească cât mai bine sub faţa de masă, dar fără ca locul de la catedra să iasă din raza de acțiune a cepei. După ce a terminat a plecat şi s-a așezat cuminte în bancă. Eu eram absolut sigur că domnișoara dirigintă are să remarce ceapa şi nu are să cadă în plasa noastră. Dar… spre fericirea mea şi a ta… nu a remarcat. S-a așezat la catedră, a făcut prezenţa după care i-au dat lacrimile. Dodo exact asta aștepta:
-Haideţi doamnă, nu mai plângeți… că dacă vă iubește… se întoarce!!!

Domnul diriginte Popa

                Îmi cam pare rău şi pentru ce i-am făcut domnului Popa, exact precum cazul doamnei Prună. Ne-a fost diriginte un semestru, dar câte i-am făcut… Era profesor de fizică, acum știi şi tu cum e, la MCF e mereu pericol de corigenţă, ei bine îmi aduc aminte că am avut o viață la fizică semestrul ăla… fără stres. Deja începeam să venim toți la oră ca să nu irosim aiurea absenţe. Domnul Popa încerca să ne responsabilizeze cu câte un 2 câte un 3, dar nu reușea… toți aveam medii peste 8 în primul semestru, doar un prost ar fi putut rămâne corigent în acele condiții.
Prima fază amuzantă pe care mi-o mai amintesc s-a petrecut în laboratorul de fizică… care era amenajat la subsol iar în general era necesar să fie aprinse luminile pentru că geamurile erau destul de mici. Dar atunci când s-a petrecut chestia asta, afară era o zi frumoasă, soarele era sus pe cer şi după ce a intrat în laborator domnul Popa nu a simțit nevoia de a aprinde luminile. Ora a început şi după ceva timp pe cer s-a ivit un norișor… care pe lângă faptul că era el foarte dens, mai era şi sprinten şi a acoperit soarele în două sau trei secunde. Totul s-a petrecut aşa de repede încât domnul Popa a crezut că noi am stins lumina, motiv pentru care a aruncat creta din mână şi a țâșnit spre banca care era cel mai apropiată de întrerupătoare. Ghinion sau nu era exact banca în care stăteau Dodo şi Roger, ăștia erau persoanele potrivite pentru aşa ceva, când sunt împreună parcă sunt Căpitanul Planetă, salvează lumea… nimic nu le stă în cale… şi vine domnul Popa într-un suflet şi se răstește la ei:
-De ce aţi închis lumina?? Ce fel de prostie mai e şi asta??
Ăştia doi chiar rămăseseră blocați… mă așteptam la ceva mai amuzant, dar tot ce au spus a fost:
-Nu am închis noi lumina!!
-Cum nu?? Ce?? Mă credeți prost?? Credeți că eu nu vad că nu mai e lumină?? şi-a continuat Popa tirul…
-Nu am închis lumina, a intrat soarele în nori!!
-Cum să intre soa… moment de liniște… momente de liniște… timp îndeajuns încât să se gândească… după câteva momente şi-a dat seama că ar putea fi adevărat, după care s-a întors şi s-a dus înapoi la tablă unde şi-a continuat lecția ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
                Dodo şi Roger nu s-au putut abține din râs şi după încă câteva secunde au fost dați afară de la oră. Iar pe când se îndreptau spre uşă se tot prefăceau că sting lumina.
                Iar în încheiere am să aștern povestea romanței la care am avut plăcerea să asistam. Iar asta nu a fost făcuta la amenințarea parului, deși recunosc că dacă mă amenința aş fi scris-o mai curând.
                Era din nou ora de dirigenție, iar domnul Popa încerca să ne sensibilizeze cumva, încerca să ne atragă de partea lui, tocmai din acest motiv a părăsit pupitrul catedrei şi a intrat în rândurile noastre, s-a şi așezat într-o bancă şi ne-a invitat să ne așezam în jurul lui. Şi cam cum se întâmplă de obicei atunci când oferi un deget la fel şi noi, am pus stăpânire pe toată mâna domnului Popa. Gavroche a preluat inițiativa şi l-a provocat la o discuție despre vremurile de mult apuse, despre comunism, despre anii de dinaintea comunismului, după cunoștințele mele de istorie deja ne apropiam de 23 august iar domnul Popa încă povestea amânunte ce nu puteau fi găsite în cărțile de istorie. Eu mă minunam şi în același timp mă întrebam ce vârstă ar trebui să aibă domnul Popa… Am uitat să precizez, era foarte bătrân… deja avea faţa palidă iar hainele erau vizibil demodate. Glumeam pe seama ceasului, eram siguri că îl are în buzunarul vestei. Nu scria la tabla decât foarte rar, iar atunci când o făcea reușea să îi facă invidioși pe egipteni, hieroglifele lui erau mult mai frumoase decât ale lor. Acest lucru se întâmpla doar din cauza faptului că avea un tremur necontrolat în mâini, tremur care se întindea aproape în toate extremitățile corpului… inclusiv capul îi tremura. Părea destul de atent cu acest bagaj dobândit odată cu vârsta, îl ascundea cât putea de bine, din păcate în acel moment vroia să ne vrăjească şi ar fi încercat orice, drept pentru care a uitat de tremur şi s-a lăsat păcălit de vorbele lui Gavroche care l-au îndemnat să ne cânte… o romanţă!! Domnul Popa a ales, din vastele lui cunoștințe muzicale, romanța „Căsuţa noastră”. Bănuiesc că o știi deja, dacă nu dă clik pe ea şi ti-o prezintă iutub.
Ei, eu nu am avut profesor aşa de dur la muzică precum… aiacuparu? Nu pot să îi zic aşa… o să îi zic ACP – AdinaClaudiaPaula. Revenind, eu nu am avut un profesor de muzică aşa de dur precum AdinaClaudiaPaula, dar pentru mine e absolut clar că în momentul în care interpretezi romanța, trebuie să ridici substanțial tonul când ajungi la partea cu „noastră”, ei imaginează-ţi cum ridica el vocea şi cum îi şi tremura capul. Pentru că e știut că marii artiști tind să capete un mic tremur când ridică tonul vocii… iar el avea deja tremurul. A fost biblic, eram la 20 cm de el, am văzut totul perfect… mi-a rămas întipărit în minte… trebuia să ne ținem cu mâna de nas că să nu râdem.
                Imediat după aceasta chestie domnul Popa şi-a dat seama că ne folosisem de bunătatea lui, s-a ridicat fulgerător din bancă – mă rog… fulgerător… vorba vine – şi pe drumul spre catedră a anunțat o ședință cu părinţii… Vroia să ne pârască!



Mulțumesc lui AdinaClaudiaPaula pentru inspirație! Şi sper să nu se supere pe mine pentru că i-am pus poreclă – obicei dobândit în anii de liceu când toți aveam porecle.

marți, februarie 23

Străinezia


                      Nu știu exact dacă ai fost în situația de a lucra mai mult timp cu oameni ce vorbesc o altă limbă, dacă ai trecut prin asta probabil știi ce zic. Dacă nu îți explic eu: ăla vorbește altă limbă și tu nu ai alte opțiuni decât să înveți limba aia. Cam asta am făcut și eu pe aici, în lipsă de opțiuni am învățat și eu broscăneala lor.
                Chiar dacă m-am bucurat un pic că știu încă o limbă străină nu pot să mă declar pe deplin mulțumit, pentru că nu știu absolut nici o înjurătură, nu știu nici un cuvânt „cu greutate” iar dacă am să cunosc vreo gagică „dornică” nici nu o să știu să îi expun  dorințele mele fierbinți. (Mă crede cineva??)
                Eu sunt de părere că primele cuvinte pe care le înveți într-o limbă străină trebuie să fie înjurăturile plus grupul PPTCC (pulă, pizdă, ţâţe, coaie și cur), ca să știi când cineva te înjură iar dacă nu ai plăcerea asta, măcar să știi să îi spui unei fete ce îți place la ea și cam ce ai vrea să îi faci. După care încasezi bine meritată palmă – eu cred cu tărie că pot aprecia calitatea unei femei după prima palmă pe care mi-o adresează, palma aia îmi spune multe, îmi dă multe indicii. Ei şi cum eu lucrez într-un mediu un pic mai respectabil, nu m-a învăţat nimeni acele cuvinte absolut necesare. Am mai auzit eu vorbindu-se, dar așa în șoaptă pe la colţuri şi nu am apucat să prind exact cuvintele, iar din acest motiv nu mă pot bucura pe deplin de această limbă. Până acum au fost două momente în care aş fi avut mare nevoie de acele prețioase înjurături, în ambele cazuri am înjurat pe limba mea.
                Cum eu am fost privat de aceste „drepturi” eu am decis să nu fiu chiar aşa de zgârcit cu cei din jur… şi acum începe povestea… hai să îți spun:
                Era pauza de masă şi mergeam la cantina studenților împreună cu o colegă, care mă cam însoțește peste tot încă din liceu. Mă rog, nu mă urmărește în felul ăla, doar că se întâmpla ca unde sunt eu să fie şi ea… sau invers. Ei şi de data aia eu eram un pic nervos pentru că aveam de tras după niște broaște râioase francezi. Şi mergeam spre cantină cu pasul meu normal, cel obișnuit… nu îl foloseam pe cel de grabă şi nici pe cel de lene, aveam capul plecat, îmi priveam vârful adidașilor şi ocazional mai loveam câte o piatră. Mâinile mi le înfundasem adânc în buzunar… ce să mai… îmi tuna şi îmi fulgera, mergeam cu un norișor de ploaie deasupra capului. La un anumit moment dat m-am simțit jenat un pic din partea dreaptă, acolo unde știam eu că ar fi trebuit să fie Ionela, colega mea, dar când am întors capul să vad de ce vrea ea să îmi invadeze „balonașul personal” am dat cu ochii de un individ cu părul bălai şi trecut de-a binelea de urechi. După ce m-am rupt din lumea mea şi am ciulit un pic urechea la ce se desfășura în dreapta mea am realizat că tipul abia se agăţase şi intenționa să intre în graţiile Ionelei. Prea puțin îmi păsa, eu le aveam pe ale mele, motiv pentru care i-am făcut vânt discret… să plece şi să o vrăjească prin dreapta ei, că îi place mai mult prin dreapta.
                Ajungem la cantină, eu am intrat cu tot cu norișor – deși am vrut să îl las la intrare – mi-am luat una alta de mâncare şi când să mă așez la masă… stupoare… tipul ăla stătea pe locul meu. Mă rog, de fapt nu am un „loc al meu” la masă, mă așez oriunde, dar eu vroiam să stau acolo şi el îmi ocupa locul. M-am așezat lângă şi în timp ce mâncam îl ascultam cum eșua el în tentativa de a-i capta atenția Ionelei. El încerca, Ionela pulveriza Flit… el încerca mai puternic, Ionela pulveriza aceeași cantitate de Flit, nici măcar nu se deranja să schimbe dozajul de Flit.
                Plecăm de la cantină şi ne îndreptam spre laborator. Ionela obișnuia ca după prânz să se oprească la automatul de cafea din hol de unde își lua o mică cafeluță, de obicei eu eram gentleman şi o lăsam singură, dar de data asta am vrut să rămân… bineînțeles că eram bine-intenționat. Ionela s-a căutat prin buzunare de mărunt, a realizat că nu are moneda izbăvitoare, care poate fi transformată în cafea şi s-a dus de partea cealaltă a holului la aparatul care schimba bancnote în monede, imediat după ce a plecat ea, eu mi-am demarat planul diabolic:
-Frate, ea e mai rece de felul ei, trebuie să o impresionezi cumva, i-am spus eu.
-Bine, dar cum?? Mă poți ajuta?? M-a întrebat el
-Păi ei îi este foarte dor de casă, de ţara noastră… ai putea să îi spui câteva cuvinte în română şi asta cred că ar sparge un pic gheaţa! Apoi spui că ai văzut câteva filme românești pe net, minți şi tu ceva şi aia e, ai intrat!!!
-Bine, dar… eu nu știu nimic în română… mi s-a confesat el…
-Nu-i nimic, prietene… te învăț eu!!!
                I-am spus cuvintele magice, după care am plecat… dar cu pași mărunți… nu avea sens să mă grăbesc. După ce am ajuns la o distanţă… sigură… m-am întors să văd deznodământul. Ionela s-a întors la aparatul ce era păzit cu mult curaj de tipul cu păr bălai. Ionela a băgat bănuțul în aparat în vreme ce tipul a deschis din nou discuția cu ea… după reacțiile lor, încă nu îi spusese „cuvintele magice”. Imediat după ce Ionela şi-a luat paharul cu prețiosul lichid închis la culoare, tipul cu păr bălai a rostit ceea ce îl învățasem. Totul a fost perfect, şi-a pus pe faţă un zâmbet larg şi plin de speranțe, a făcut ochii mari şi un pic umezi după care a spus-o. Ionela a rămas blocată şi a scăpat paharul din mână. Eu abia așteptam să vad scatoalca ce urma să îi schimbe ăstuia contrastul pentru câteva ore bune… dar s-a lăsat așteptată şi într-un final nu a mai venit. M-am ofticat pentru acest lucru, m-am întors şi am plecat… tipul nu încasase palma cuvenită…
                Exact când mi-am trecut cartela prin faţa cititorului pentru a deschide ușa laboratorului – un fel de „Sesam deschide-te” – am simțit o firavă bătaie pe umăr… fără să presimt pericolul m-am întors… până să realizez eu cine m-a bătut pe umăr m-a lovit… scatoalca destinată tipului cu păr bălai ajunsese până la mine. Am zâmbit satisfăcut şi i-am spus Ionelei:
-Învaţă repede tipul, îmi place!
-Îmi datorezi 50 de cenți… iar aia nu se va întâmpla niciodată! mi-a răspuns sec Ionela... după care a adăugat: Nesimțitule!!!
                Toată afacerea m-a costat un obraz ceva mai roșu şi 50 de cenți… pot spune că a meritat. După ce a asistat la spectacol, tipul cu părul bălai devenise un mini-semafor, faţa lui căpătase culori ciudate. Pe semne era bărbat adevărat. Urma mi-a rămas pe faţă vreo 2 ore… bă dar a meritat.


                Cine ghicește ce l-am învățat pe ăla să spună?? O să primească şi un premiu… nu m-am gândit încă ce anume… 
                     Dacă tot îți dai cu părerea scrie şi ce premiu vrei…

duminică, februarie 21

Guinness is good for you


                 În momentul în care l-am cunoscut pe Jhonny Walsh mă gândeam serios să mă transform în Dexter, să îmi fac eu laborator secret și să nu mai ies cu nimeni, dar norocul meu, o mică parte din grupul românilor de aici mi-a făcut cunoștință cu JW. Brusc nu am mai văzut rostul seratelor pur românești, ba mai mult, am observat că atunci când sunt împărțiți în bucățele mici membrii grupului uită vechile obiceiuri şi se distrează conform regulamentului în vigoare.
                Nu știu dacă ți-ai dat sau nu seama, dar Jhonny Walsh este un pub irlandez. Încă nu știu dacă este exact ca la mama lui acasă, dar dacă ajung prin Irlanda nu am să ratez ocazia de a face o comparație. Iar pub-ul în care am să intru va trebui neapărat să aibă și un apostrof în denumire, și nu cel care să semnaleze că respectivul local este proprietatea cuiva. Localul nu e foarte mare, dar nu cred că s-a plâns nimeni că nu are loc… și nici nu am văzut pe cineva să intre și să plece imediat pentru că nu are unde să stea.
Jhonny Walsh - prin binevoința lui Google
                Pe lângă tipurile variate de bere ce pot fi găsite pe acolo eu cred că atracția principală este reprezentată de trupele ce vin și cântă acolo. Da, deși e mic, este loc și de o mică formație… cu toate cele necesare, chitară, vioară, tobe… Sunt mai multe formații care vin acolo, dar cei mai buni sunt RH+. Cântă cover-uri și le cântă foarte bine, plus vioară aia e demențială… cântă ăla la vioara… magic.
                Aseară, sâmbăta fiind, ce mi-am zis eu? hai să merg în JW… ce altceva poți face sâmbătă seara?? Cert este că înainte să plec aveam și o mică durere de cap, dar eram decis să scap de ea. Am ajuns acolo şi norocul meu mare-mare exact RH+ cânta. Am mers direct la bar și am comandat un Guinness… mare. Știi care e treaba cu Guinness, nu? E cea mai bună bere. (punct)! Când m-a văzut, barmanița… pe care nu știu cum o cheamă, deși ea îmi știe numele mi-a spus:
-Aaaaa, Dragoș, bine că ai venit, chiar mă gândeam să te sun pentru că m-am îngrijorat când am văzut că nu ai apărut!!
-Bună, asta… dă-mi un Guinness… mare… și rece… și repede… îmi este foarte sete!! i-am replicat eu, după care m-am gândit că poate ar trebui să o întreb cum o cheamă, aș putea să primesc Guinness pe gratis.
                În timp ce îmi umplea paharul, tipa aia… să îi spunem tipa de la bar adică TB, mi-a spus un banc: Cică se strâng ei toți producătorii de bere la conferința anuală a producătorilor de bere. Discută ei ce discută după care se vorbesc să iasă spre seară la o bere. Zis și făcut, merg într-un bar, se așează și comandă fiecare: olandezul își comandă o Stella, danezul își comandă un Heineken în vreme ce irlandezul cere o Cola. Ceilalți doi se uită uimiți la el și îl întreabă: „Ce ai pățit domnule? De ce ți-ai comandat o Cola??” la care irlandezul, calm le răspunde: „Pai m-am gândit că dacă voi nu beți bere să nu beau nici eu!!!” Am râs, e bun bancul… cine nu îl înțelege să bea Guinness. Deja mă gândeam că ar fi o idee bună să o întreb cum o cheamă. În timp ce gândeam eu asta TB mi-a pus paharul în față neuitând să precizeze:
-Guinness-ul tău! Face 6 euro!!
                Atunci mi-am dat seama de ce ar trebui să tac şi să îmi văd de ale mele, o să îi spun TB sau That Bitch. I-am dat 7 euro, dar am făcut asta pentru că de fiecare dată când primește bacșiș e obligată să pună moneda într-o găleată agățată deasupra barului, iar la auzul clinchetului făcut de căderea monedei în „the tip bucket” toți cei din bar salută gestul meu cu paharele în aer după care beau un gât de bere. Deci prima gură am savurat-o în uralele întregii asistențe.
                RH+ concerta în tot timpul ăsta, ce să zic, tipii cântă bine… au un mod aparte de a interpreta Boys of Summer, Radio, Roxanne, Animal Instinct, Just My Imagination, My Favorite Game, Personal Jesus şi multe alte melodii foarte bune. Deci totul era perfect, ei cântau, eu guinnessam în timp ce mă bucuram de prestația lor. Îmi trecuse și durerea de cap, mă simțeam din ce în ce mai bine… ce să zic într-adevăr „Guinness is good for me”. Dar cum „All good things come to an end” (o altă piesă ce o cântă ăștia foarte bine) mă uit eu la ceasul de pe peretele barului (care e dat înainte cu 10 minute, preventiv) și realizez că dacă nu mă îndrept rapid spre casă o să merg pe jos până acolo. Aici oamenii sunt un pic mai civilizați și autobuzele se retrag pe la ora 1. Nu am avut timp decât să îmi iau la revedere de la ceilalți români mai norocoși decât mine, pentru că stau într-o zonă a orașului unde ajunge naveta de noapte și în timp ce mă pregăteam eu de plecare am mai cerut un B52 – am simțit eu că intră. L-am dat pe gât și am ieșit pe ușă.

 
RH+ prin camera telefonului meu - clik și se face mare

                Problema mea se numea acum stația de troleu, care era tocmai în cealaltă parte a centrului vechi al orașului. De obicei nu îmi displăcea acel drum, de la JW la stația de C3, de fiecare dată vedeam oameni beți care întâmpinau serioase obstacole în a merge pe strada aia. De ce? Pai pentru că toată strada este pavată cu piatră cubică, dacă nu ești atent poți să cazi la fiecare 5m. Partea bună este că pe mijlocul respectivei străzi este confecționat – tot din piatră, dar din dale mult mai mari – un mic lăcaș pe unde se poate scurge apa de ploaie. Ei bine eu îi spun „calea bețivilor” pentru că beat fiind îți este mai ușor să mergi pe acolo decât pe piatra cubică. Nu ai să ghicești pe unde am apucat-o eu.
 Drumul bețivilor, tot prin binevoința lui Google

                Am ajuns acasă târziu în noapte, m-am luptat un pic cu cheia în fața ușii, a trebuit să o umezesc în gură la fel cum făcea bunica când băga ața prin urechile acului, pentru că nenorocita nu vroia să intre în yala. De trezit m-am trezit fără durere de cap – alt motiv pentru care Guinness is good for me and for you – dar la o oră foarte înaintată. Eu de obicei mă trezesc la 7.30, deci chiar și 8.30 e târziu.
                Mă bucur de duminică și de apă plată. Bă ce bine e să bei apă…

vineri, februarie 19

Cum să folosești corect mașina. Ghid practic.


                Am citit aproximativ pe tot internetul povești și povestioare despre isprăvile femeilor la volan, cum trag ele mașina la pompă, cum pleacă cu frână de mână trasă, cum se rujează în oglindă… de toate. Dar nu scrie nicăieri nimic despre bărbați… de ce? Păi simplu, citez: pentru că șoferia noi am inventat-o și drept urmare noi suntem cei mai șmecheri la acest capitol. Pe noi ne-a făcut Dumnezeu cu volanul în mână și mai mult avem instincte de șofer încă din burta mămicii: când lovim în burtă de fapt căutam ambreiajul… am încheiat citatul.
                Sau… nu o fi chiar așa? Eu sunt ferm convins că există două categorii de șoferi: cei care conduc bine și cei care nu conduc bine. Aici nu există nici o diferențiere în funcție de sex. După cum scrie în articolul din care m-am inspirat, noi bărbații ne mândrim cu mașina noastră, consideram că e îndeajuns atunci când vrem să agățam, deci: cum să te faci remarcat la volan, ca să agăți și în sfârșit să ai și tu gagică??
Pasul 1: sustrage pe şustache cheile de la mașina lu’ taicatu’
                Să fim serioși, mașina nu e a ta, e ori a băncii ori a lui taicatu’. După ce ai palmat plin de abilitate cheile, dă o fugă la calculator și bagă la status: „Plecat la o plimbare cu mașina” Pentru un maxim de succes dă și un mass, cine știe… poate o vrea vreo gagică să te însoțească – sunt sensibile la mașini, mai ales când le lovești cu una.
Pasul 2: dă-te mare
                După ce te-ai strecurat afară din casă, trebuie să înceapă procesul de laudă. Altfel ai ieșit degeaba la plimbare. Astfel, ce ai de făcut e foarte simplu: în scara blocului (bă mă lași cu impresiile tale, sigur că stai la bloc) asigură-te că scapi de cel puțin patru ori cheile de la mașină pe jos, după care, de fiecare dată trebuie să exclami în gura mare următoarele cuvinte (în timp ce le ridici de joc): „aaah, mi-au căzut pe jos cheile de la mașină… stai să ridic de jos cheile de la mașină… acum am să bag în buzunar cheile de la mașină!!!” Ai grijă să accentuezi mereu pe grupul „cheile de la mașină”, dacă uiți asta, ești degeaba. Nu trebuie să le bagi în buzunar, pentru că de acolo e mai greu să cadă. De fapt nici nu e absolut necesar să spui toate cuvintele, esențial e să spui de două-trei ori „cheile de la mașină” pe diferite tonalități, poți mormăi altceva între repetiții.
                După ce ajungi în parcare, lângă mașină este absolut vital să te întorci cu spatele la ea și cu fața la bloc, după care trebuie să exclami: „Maricicoooo!!! Haidi fă odată că nu stau să te aștept pe tine, eu trebuie să plec undeva cu mașina!!!” Asigura-te că repeți fraza până când ies câțiva vecini la geam. După ce au ieșit și se holbează la tine, ridică cât poți de sus mâna în care ai cheia de la mașină, apoi cu mare atenție îndoaie cotul de o așa natură încât cheia să fie îndreptată direct spre mașina ce se află la cel mult o jumătate de metru în spatele tău. Acum cu mare atenție deschide mașina din telecomandă. Dacă nu ai mașină cu închidere centralizată te rog frumos să nu îmi mai citești blog-ul… nu ești bine venit aici, pleacă în altă parte… huooo!!
Pasul 3: poziția la volan
                Este foarte importantă, practic devine un fel de „carte de vizită” este absolut necesar să te conformezi, altfel nu vei reuși să fii decât un „simplu și modest participant la trafic”. Dar tu nu îți dorești asta, tu vrei să te remarce lumea. Foarte important trebuie să îți lași scaunul foarte jos… dacă se uită cineva de afară trebuie să îți vadă doar jumătate din cap. Nu îți face probleme pentru vizibilitate, oricum nu e importantă… și în plus tu ești super-șofer, tu simți șoseaua, ai șoferia în sânge, remember? Dacă mașina ta nu are în dotare un scaun reglabil pe înălțime… pleacă dracului de pe blogul meu… nesimțitule, cum îndrăznești? Dar nu permit așa ceva! Şi fă bine și du-ți mașina la casat, ia un bon valoric și cumpără o mașină ca lumea (leasing pe 40 de ani dacă se poate).
                Acum că ți-ai aranjat scaunul trebuie să te ocupi de partea audio a plimbării tale. Pentru acest lucru îți trebuie minimum un auto-radio, ce ai de făcut: căută un post de radio super-șmecher, care bagă muzica de aia de au ăia în club acolo unde nu te lasă malacu' ăla să intri pe motiv că nu ți se potrivesc ciocatele și burta (oricum e un prost și habar nu are că ciocatele tale sunt G&D). Postul acceptat și recomandat ca „default” este Deea FM. După ce l-ai găsit dă volumul la maxim. Se acceptă casete audio sau CD-uri fie ele audio sau mp3. Muzica de pe ele trebuie neapărat să fie „haus”, orice alt gen de muzică nu va atrage nici o gagică.
Pasul 4: ținuta de drum
                Obligat-forțat trebuie să deschizi un geam. Minimul acceptat este geamul din dreapta deschis cam de o palmă, o palmă şi jumătate. În felul asta toată lumea are să observe că mașina ta e dotată cu geamuri electrice şi o să îți crească cota. Te rog să nu îmi spui că nu ai geamuri electrice în dotare că înnebunesc la nervii capului… dacă cumva ești într-atât de patetic riscă-te și deschide-l de la manivelă, dar dacă vei fi nevoit să îl închizi când parchezi or să râdă toți de tine şi ai să realizezi că mai bine stăteai acasă. Maximul ce poate fi atins este să deschizi toate geamurile care se deschid, plus trapa. Dacă ai şi trapă deja ai câteva puncte în plus la impresia artistică, ca să nu mai spun că poți scoate la semafor țigara pe trapă – că la tine în mașină nu se fumează şi în felul asta tot fumul iese direct afară. La acest capitol poți deveni inventiv şi poți lua şi câteva puncte în plus pentru originalitate. Încercă orice combinație: geamuri spate deschise şi închise în faţă, geamuri din dreapta deschise… absolut orice este posibil, atât cât e ceva deschis şi se aude muzica bubuind.
                Este foarte important să ignori temperatura de afară – du-te la dracu’ de mofturos, vrei să faci impresie sau ce? Şi nu te mai plânge că oricum poți da drumul la climatizare. Te rog să nu îmi spui că nu ai climatizare… te rog… abține-te.
                Ultima chestie și poate cea mai importantă: nu uita să aprinzi pozițiile și proiectoarele – indiferent de momentul zilei. Pozițiile și proiectoarele sunt neapărat necesare, fără ele aprinse deja ai plecat degeaba de acasă. Poți aprinde și stopul de ceață dacă vrei să fii cu adevărat respectat, dar nu e obligatoriu, proiectoarele în schimb sunt. Refuz să cred că nu ai proiectoare pe mașină.
Pasul 5: comportamentul la volan
                Este deosebit de important, prin asta te vei impune în fața celorlalți șoferi, este precum răgetul unui leu. Aici sunt câteva reguli de bază pe care trebuie neapărat să le respecți, în primul și în primul rând trebuie să îți pui pe nas ochelari de soare… indiferent de cum e vremea sau ce moment al zilei este. Dacă nu vrei să se uite lumea ciudat la tine pune-ţi unii cu lentilă galbenă.
                Indiferent ce manevra efectuezi în trafic, NU SEMNALIZA! Doar prostii semnalizează, plus, tu ești leul, ești regele animalelor, tu nu trebuie să te temi de nimic. Şi cum ești un adevărat leu, pentru tine Codul Rutier e doar o carte scrisă de un fraier care nu are torente și nu poate să tragă pornache, pe când tu ai. În primul rând, niciodată nu frânezi când se semaforul se face galben, dacă nimerești în spatele unuia care frânează să nu eziți, claxonează-l și înjură-l… să își dea seama că a greșit. Cel de-al treilea lucru pe care trebuie neapărat să îl faci este să depășești coloana la semafor. După cum ți-am spus deja, tu ești un leu, ești rege iar acum tocmai ai ieșit la o plimbare prin regat, iar cei din jur trebuie să bage la cap asta. Deci, depășești coloana la semafor și te bagi în față, dacă reușești să ocupi și trecerea de pietoni e și mai bine – fraierii ăia ar trebui să își cumpere mașină să nu mai umble că prostii cu autobuzul.
Ultimul pas: delimitarea regatului
                Acestui ultim pas i se mai spune şi „mâncarea regelui”, poți să îi spui cum vrei, eu o consider delimitarea regatului pentru că este indicat să dai câteva ture în jurul punctului de interes iar prin aceasta chestie îți vei delimita porțiunea ce îți aparține. Punctul de interes trebuie neapărat să fie o şaormerie. Nu se accepta de nici o formă alte chestii scârboase care comercializează mâncare.
                Ce ai de făcut este simplu: mergi până exact în fața şaormeriei, treci pe cea mai apropiată bandă de lângă bordură (de obicei este cea de-a doua bandă, pentru că pe prima sunt mașini parcate) oprește exact în fața şaormeriei, astfel încât să o poți vedea direct prin geamul din dreapta, pune avariile (astea îți oferă dreptul de a opri oriunde și în orice condiții) după care coboară din mașină și cumpăra-ți o şaormare (adică una mare, cu de toate - termen inventat de mine, e al meu adică; opusul e şaormică).
                E treaba ta unde o mănânci… asta nu e important, dar primești puncte în plus la impresia finală dacă o mănânci lângă mașină, stând pe capotă și înjurându-te cu toți nesimțiții care nu sunt capabili nici măcar să te ocolească – doar ai avariile puse, nu?

Înainte să pornești la drum, adu-ți aminte: Codul Rutier e pentru proști! Tu ești rege în trafic, TU decizi cine are prioritate și în ce condiții.
Îți urez SUCCES!!! Dacă totuși nu pică nimic înseamnă că nu faci tu bine ceva, poate ai uitat unul dintre pași. Recitește sfaturile mele și încearcă iar.

joi, februarie 18

Articol Plictisitor

Statele Unite ale Idioților

                Mergeam eu liniștit la laborator dis de dimineață și ce citesc ochii mei în ziar? Un distins grup de cercetători americani au reușit să obțină o temperatură de vreo 4 miliarde de grade Celsius. Cum prea multe detalii nu am putut găsi în respectivul ziar și eram plin ochi de curiozitate am gugălit eu pe gugălul ăstora de se dau ei mai speciali decât ceilalți și am găsit ceva. Autorii experimentului erau foarte fericiți de reușita experimentului și declarau că descoperirea lor poate fi folosită la studiul amănunțit al miezului Pământului sau chiar al Soarelui. Sunt extrem de curios cum or să studieze ei Soarele… Prin reducere la absurd, ar putea studia suprafața Soarelui și poate cea a coroanei, dar miezul e mult mai fierbinte. Sau, poate că în sfârșit au găsit o metoda viabilă de a-și pulveriza țara plină de caca. Sper.
                Cercetarea americanilor este foarte bine dotată, au aparate de ultimă generație, dar din păcate rezultatele obținute cam lasă de dorit, foarte puține pot fi considerate extraordinare. Printre descoperirile lor se numără bomba atomică și dinamita. Deci foarte probabil armata va deveni interesată de această descoperire. Dar mă rog… sunt doar cârcotaș… sau foarte cârcotaș… sau doar invidios.
                Sau… poate că nu. Cum te-am avertizat că asta este un articol plictisitor, am să te rog să îți irosești 6 minute din viață și să urmărești următorul clip pe marginea căruia avem să discutam, bineînțeles, o altă capodoperă a cercetării de peste Atlantic:
 
                Deci? Ce ai înțeles din acest clip? Că acel brav grup de cercetători au reușit să dovedească lumii întregi că Einstein a greșit, ba mai mult e un neica nimeni. FALS! Au încercat ei ceva, dar le-a dat FAIL! De fapt ce au făcut ei? Au mers în biroul șefului de la NASA și au zis: „vrem să punem pe orbită un satelit de câteva sute de milioane de dolari!”. Zis și făcut, au aruncat banii pe satelit plus alți bani pentru a-l propulsa pe orbită. După care s-au pus pe înregistrări.
                La un anumit moment dat, extraordinar de scumpul satelit, a detectat el ceva deosebit de interesant: a înregistrat două radiații (uimitor, nu?), de tipuri diferite, care au ajuns la distanță foarte mică una de cealaltă, adică câteva fracțiuni de secundă. Şi ce s-au gândit ei? Frate, asta e dovada… e dovada clară că Einstein a greșit. Ce a spus Einstein? Simplificat: orice radiație, de la foton la radiațiile γ are aceeași viteză de propagare în spațiul cosmic. Şi cum satelitul lor le înregistrase cu timpi diferiți, ei au tras concluzia că Einstein e un mare prost. Toate acestea fără să verifice dacă cele două evenimente au fost produse de același eveniment. Deci practic două explozii diferite puteau să producă cele două radiații înregistrare, iar acest lucru nu contrazice cu nimic teoria lui Einstein, de fapt nici nu se apropie măcar de locul de la care o eventuală nouă teorie ar putea porni la drum spre a-l contrazice pe marele fizician. E o simplă chestie pe care o știam deja.
                Ca să evite probabil o rușine generalizată, grupul de cercetători „wannabe” au făcut și un alt experiment, au creat ei o mini explozie și au înregistrat radiațiile. Acest eveniment a produs o serie de radiații care bineînțeles au ajuns în același timp la detector. După care au săpat ei mai adânc și ce au găsit?? Că cele două raze pe baza cărora și-au început ei experimentul fuseseră produse… nu se știe exact când. Puteau fi produse și înaintea apariției sistemului nostru solar, înaintea Big-Bang-ului – pentru unii, sau înainte ca Dumnezeu să îi creeze pe Adam și Eva.
                Deci, cum sună baza cercetării lor: „Domnule, noi am cheltuit câteva miliarde de dolari, după care am prins noi două radiații… venind de… nu știm unde… dar știm sigur că au ajuns în timpi diferiți, drept urmare Einstein e un mare prost, pentru că din punctul lui de vedere cele două radiații ar fi trebuit să ajungă în același timp. Dar noi nu știm sigur că au și pornit în același moment. Dar Einstein e prost.”
                Ei aruncă banii pe prostii ordinare iar apoi se uită și se întreabă de ce oare am intrat în criză financiară… răspunsul e simplu: pentru că Einstein a fost un mare prost şi habar nu are. Mulțumim Cerului pentru SUA.