joi, ianuarie 28

Pizza cu ananas. Sau cum era să mor din cauza unei simple pizza

                  Prima oară am mâncat pizza preparată de mama, după ce s-a întors tata din Italia, unde fusese într-o delegație. El a mâncat acolo şi s-a întors acasă cu indicații prețioase pe baza cărora mama a încercat să prepare o pizza. Nu prea i-a ieșit, pentru că a folosit brânză… nu știu exact cum se numește tipul de brânză folosit de mama, să îi spunem „ne-mozzarella”. După acel episod au tot început să apară şi pe la noi restaurante care serveau pizza. Bineînțeles că inventivitatea românească şi-a făcut simțită prezenţa şi aşa am îmbogățit rețetele pentru pizza ale italienilor.
                  Nu știu exact cum mănânci tu pizza şi ce fel de preferi, dar mie îmi place cea cu ananas. Şi în plus, deasupra pun şi o cantitate destul de importantă de ketchup. Dulce, niciodată picant, dacă este disponibil doar picant, prefer fără. Asta caut în fiecare meniu când sunt într-o pizzerie şi în ultimul timp chiar îmi prepar singur pizza cu ananas… şi banane… şi șuncă… mi-e foame… revin imediat cu continuarea.
                Mărturisesc că am mâncat în foarte multe localuri pizza şi în diferite forme sau preparată după diferite rețete, bune, rele, extrem de proaste… dar cea mai bună pizza pe care am mâncat-o EVER a fost la Roma. Băiat descurcăreț şi întreprinzător cum sunt am desenat o hartă ca să știu să mă întorc la acel local când am să revin în „Cetatea Eternă”. Nu mi s-a părut însă ciudat că restaurantul nu avea ketchup, știam deja că prin vestul Europei acest sos nu se folosește la pizza absolut deloc. Au în schimb un sos uleios… nu l-am încercat niciodată. Oricum, aia a fost cea mai bună pizza… EVER.
                Zilele trecute, ieșisem în oraș cu Antonio – un amic italiano vero-vero. Fusesem la un meci de handbal şi după ce se terminase, Antonio a zis că îi e cam fomiţă şi ar mânca ceva… eu i-am propus imediat să mergem la o pizza, sugerându-i şi să aleagă el localul, sperând că poate papilele lui gustative de origine italiană au detectat vreo pizzerie care prepară pizza ca la Roma. Adevărul e că a ales bine localul, foarte buna pizza aveau şi ăia. Dar… ceea ce a urmat după ce am intrat în local… era să îmi curme zilele, să îți povestesc:
Intrăm în local, chelnerul avea o mustață deasă ce spunea clar „مرحبا” (cred că am scris „bine aţi venit” în arabă, dar nu sunt sigur). M-am așezat la masă liniștit, sunt obișnuit cu feţe arăbești, cartierul în care locuiesc e plin de ei. Primim meniurile, le studiem cu atenție, moment în care eu găsesc „fericirea”… aveau pizza cu ananas… woohoo!!! Nici nu am stat pe gânduri, am închis repede meniul ca să vadă băiatul că m-am decis şi să vina să îmi ia comanda. Când a văzut asta, Antonio s-a mirat:
-Te-ai şi decis?? Aşa repede??
-DA! Am replicat eu fără să stau pe gânduri.
                Vine chelnerul cu carnețelul lui – nu știu dacă lua notițe tot în arabă, o să fiu atent când o să mai am un chelner arab să vad dacă scrie de la stânga sau de la dreapta – primul a comandat Antonio, a luat o pizza cu ton… apoi eu, sigur pe mine, comand:
-Pizza hawaïenne!
                  Ei bine… în momentul ăla, ochii lui Antonio s-au bulbucat depășindu-i clar ramele de la ochelari… pentru câteva secunde mi s-a părut chiar că nu mai are aer… rămăsese pur şi simplu blocat, era uimit de comanda mea. Cred că în mintea lui s-a auzit sunetul ăla ciudat care răsună în boxe când ridici capul de citire de pe discul de vinil. L-am întrebat ce a păţit, ce s-a întâmplat… dacă cumva a înghițit o muscă… care era problema. Cu jumătate de glas mi-a replicat:
-Mamma mia!! Porca putana eva!! Măi băiatule, tu ești nebun?? Ce fel de comandă e aia?? Vrei să ne certăm?? Cum adică pizza cu ananas?? Tu mănânci pizza cu ananas?? Îmi insulți poporul??
-Doamne fereşte, apară şi păzește, Antonio! De ce aş vrea să fac una ca asta??
-Păi ai comandat pizza cu ananas…
                 Eu, băiat cu relații şi un pic umblat prin lume ce sunt, știam că italienii nu mănâncă pizza cu ketchup şi am folosit mișcarea mea preferată, mișcare denumită sugestiv: „când te simți amenințat de un italian cu ochelari şi ești într-un restaurant, nu ceda, nu te retrage în apărare, continuă să ataci… bag-o pe aia cu ketchup-ul”, şi am spus:
-Aaahh, dacă ai ști că pun şi ketchup pe ea!!!
                  Ei bine… în acel moment, Antonio şi-a tras haina pe umeri, a rupt o floare roșie ce era în vaza de pe masă… şi-a potrivit-o la butonieră sacoului şi-a umflat un pic fălcile… văzând toate astea eu deja bănuiam că vrea să îmi facă o ofertă pe care nu o pot refuza. Dar tot ce a spus a fost:
-Dragoş, în unele parți ale Italiei poți fi împușcat doar pentru că pui ketchup pe pizza, ca să nu-ţi mai spun de groaznicele torturi la care poți fi supus dacă comanzi aşa ceva într-o pizzerie vero-vero.
                 Eu rămăsesem fără cuvinte… Antonio era foarte uimit şi vorbea foarte serios. Am încercat să sparg liniștea ce se așternuse:
-Ok, măcar promite-mi că nu mă omori acum, măcar lasă-mă să mănânc pizza comandată!
-Ţi-as face un mare serviciu dacă te-as lichida înainte să o mănânci, a replicat rece şi absent Antonio.
-…aaa… ok? Mai glumim… încă?? Am murmurat eu având doar un mic morcov în cur şi un iepuraș intrat după el.
-Dar eu nu glumesc Dragoş…
-„Sfinte căcat” mi-am spus eu în gând. În momentul ăla morcovul din cur căpătase proporţii gigantice, iar iepurașul ce intrase după el se apropia de dimensiunile unui dinozaur. M-am uitat atent la Antonio, l-am fixat cu privirea – da, aşa e, ai ghicit… i-am servit „privirea” – şi a cedat:
-Ok bine, treaba ta… mănâncă pizza cu ananas, dar eu nu te duc acasă cu mașina, mergi pe jos… eu nu urc trădători de neam în mașină!
-Dar eu sunt român… nu italian…
-Aaaa… atunci, bine… este ok, te pot duce acasă…
-Deci, suntem reci, da?? A sunat banala mea ofertă de pace.
-Si, certo!!!
              Pfui… aproape că îmi apăruseră broboane de sudoare pe frunte… dar nu am cedat… am pus pasiune şi am învins. Decebal m-ar fi numit general fără ezitare şi mi-ar fi dat jumătate din armata lui ca să îl învingem împreună pe Traian. Păcat că nu am trăit pe vremea aia.
              Oricum… aproape că am simțit glonțul pe la ureche… era să fiu omorât de bizarele mele preferințe culinare… Dar din nou, am supraviețuit ca să mănânc o altă pizza.

7 comentarii:

negru spunea...

Las-o dreacu .... :)) ....

armin spunea...

am încercat... nu merge... e prea bună

Alis spunea...

am o pofta de pizza cu ananas :((

anelise spunea...

am uitat sa intreb : blatul? cum sa fie blatul? pufos? crocant? hmm eu am incercat cel cu blat pufos si a fost bun, probabil din cauza condimentelor , de regula prefer cel subtire-crocant.

armin spunea...

care cum il vrea... nu cred ca are prea mult de-a face...

amme spunea...

felicitari pentru "thriller". un stil captivant de a scrie si de a povesti.

armin spunea...

multumesc frumos! din pacate... in ultima vreme stau cam prost cu timpul liber... povesti... sunt garla!

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori