luni, ianuarie 25

Generația următoare

                 De fiecare dată când auzeam cuvintele astea, la televizor, mă întristam… pentru că realizam brusc că e duminică seară şi a doua zi trebuie să merg din nou la școală – evident, mă uitam la Star Trek. Dar asta se întâmpla acum aproape 18 ani. Erau vremuri frumoase, nu mă interesa aproximativ nimic, scriam dezordonat, eram bun la matematică, biologie şi istorie… nu îmi plăcea geografia şi aveam în mod constant julituri în genunchi şi coate. Mă cam ofticam eu că trebuie să merg la școală, dar… nu aveam de ales. Mă trezea mama dimineața şi după ce mă trimitea de câteva ori înapoi la oglindă ca să îmi aranjez uniforma pe mine, îmi punea pachețelul cu mâncare în ghiozdan şi plecam bosumflat spre școală. Nu mă interesa niciodată ce mi-a pregătit de mâncare, pentru că nu mâncam niciodată pachețelul, veneam cu el acasă sau îl dădeam vreunui coleg mai gurmand. Mama îmi știa orarul şi telefonul suna cam imediat după ce intram în casa. Mama mă verifica, să vadă dacă am ajuns acasă. De obicei răspundeam la telefon încălțat şi cu ghiozdanul în spate, dar susțineam că m-am schimbat şi m-am şi spălat. După ce mă spălam şi îmi aranjam frumos hainele sub formă de grămadă undeva în cameră, ungeam două – trei felii de pâine cu miere sau gem şi îmi reciteam una sau două reviste cu benzi desenate pe care mi le cumpăra tata în fiecare lună. Nu aveam abonament, cutiile cu scrisori erau sparte în mod constant. După aceasta mică pauză, îmi făceam frumos temele pentru a doua zi, iar când ajungea mama acasă îi prezentam temele cerând în schimb voie să îmi actualizez colecția de julituri.
                  Acum lucrurile s-au schimbat un pic. Scriu un pic mai frumos – când am chef – în continuare nu îmi place geografia deși poate mi-ar fi plăcut dacă nu aş fi descoperit chimia. Nu mai am julituri în genunchi şi coate, mai port doar câteva urme. Nu mai sunt aşa de bun la matematică, dar consider că asta s-a întâmplat pentru că nu am creat eu materia asta, deci ceea ce se predă acum la facultate e greșit. Matematica mea e aia bună şi corectă, într-o zi am să o demonstrez lumii întregi… dar nu săptămâna asta… sunt foarte ocupat săptămâna asta. În continuare mă trezesc dimineața, dar nu mai trage mama de mine… mă trezește o sonerie demodată la care refuz să renunț. O am setată ca alarmă deși am schimbat patru sau cinci telefoane mobile. Şi nici nu vreau să renunț la ea. În continuare mă oftic că trebuie să plec la școală… mda… tot școală îi zic. Pachețelul cu mâncare mi-l prepar singur şi de data asta îl şi mănânc la prânz. Mama nu mă mai sună să vadă dacă sunt întreg, ci o întreabă pe sora mea dacă sunt online pe mess… şi după asta știe dacă trăiesc sau nu. Deci Catalina: DA, online înseamnă în viață! Nu mai am revistele cu benzi desenate, le-am aruncat pe toate… deși tata s-a cam supărat pe mine când am făcut asta… acum am diferite seriale de comedie la care mă uit. Cutia de scrisori nu îmi mai este spartă – cred.

                   S-au schimbat multe? Puține? Eu cred că destul de multe. Şi nu chiar toate în bine. Acum, dacă apare cineva şi spune că are sub 14 ani şi îi place matematica, este catalogat direct drept tocilar şi toată lumea îl ocolește. Prea putini sunt cei care au în ghiozdan, între cărţi, pachețelul cu mâncare… acum prefera să se îndoape cu rahaturi sintetice. Au dispărut şi juliturile din coate şi genunchi, pentru că e destul de greu să cazi din faţa calculatorului. Şi chiar dacă se întâmpla, mămica pune repede 10 plasturi pe o rană superficială, după care se minunează când plodul răceşte la cea mai mică adiere de vânt. Pai bineînțeles că răceşte… dacă nu a apucat să își zdrelească genunchii prin praf… de unde anticorpi??? Lasă că îi faci cate un vaccin cu câte un antidot la aproximativ orice. Nu e tocmai un lucru rău.
                   Nu mai sună telefonul fix în scop de verificare, acum mamele sună direct pe telefonul mobil, sau… unele verifica pe mess… sper că nu mă verifici şi când stau pe invizibil. Ei hai, că nu a ajuns tehnica asta până la tine… sper. Şi nici asta nu e un lucru tocmai rău.
                   Toți ne uităm la generația de azi şi îi înfieram, ba că își fac poze în oglindă, ba că se tatuează cu pixul… dar noi cum eram când eram că ei?!? Toți bătrânii se uitau ciudat când desenam un șotron pe asfalt cu creta furată de la școală şi șușoteau vrute şi nevrute… toți ne scoteau ochii că ne pierdem ziua alergând pe afară în timp ce ei obișnuiau să citească rafturi întregi cu cârti. Pai… ei doar visau printre rânduri că sunt detectivi particulari sau că participă la o expediție grandioasă… pe când noi… le făceam pe bune, ce-i drept la o scară mai mică… dar le făceam. Cei mici de azi stau toată ziua în faţa calculatorului şi își umplu timpul cu diferite jocuri… poate că noi doar ne imaginam ca tragem cu pistolul în vreme ce ei pot să şi vizualizeze asta acum. Nu e neapărat rău.
                 Şi pe noi ne privea lumea cu reale rezerve… şi am ajuns destul de bine. Şi ei or să ajungă la fel de bine… mă rog… unii dintre ei… dar… aceeași sită a acționat şi în cazul nostru.
                 Toate se rezolva cu bine, ne trebuie doar un strop de speranță. Iar eu încep să am deja un pic mai multă speranță… dar asta e pentru că în curând vin acasă… woohoo… abia aștept. Deja am primit cereri pentru continuarea legendei lui 28 – Dorule… ești mâncat, mâncami-ai. Dar şi pentru alte chestii… o să scriu şi despre ele…

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează... uneori