duminică, ianuarie 31

Taximetriştii episodul 5

                  Se făcea că plecam la Roma. Avionul decola pe la ora 11, eu am ceasul biologic setat pentru ora 7.30 şi indiferent de ora la care mă culc la 7.30 mă trezesc… iar apoi, după caz, mă culc la loc sau nu. La fel m-am trezit şi în ziua aia, 7.30… dar în loc să sar din pat şi să încep să mă pregătesc de drum… am rămas acolo… mai un episod din Simpsons… mai un tur rapid al ziarelor să verific dacă nu cumva a crăpat Dumnezeu cerul şi l-a trăsnit pe becali (nu am avut noroc, dar o să se întâmple). Apoi… cu mult miserupism m-am ridicat şi am început să mă pregătesc de plecare. M-am îndreptat spre stația navetei către aeroport cu muuulta lejeritate şi fără grabă. Cu toate că am mai zburat cu avionul, la momentul respectiv, eu aveam impresia că avionul de Roma e precum trenul, dacă pleacă la ora 11 înseamnă că eu trebuie să fiu cel târziu în aeroport la 10.55 ca să îl prind.
                 Ajung eu în stația navetei, tocmai pleca una… nici nu m-am sinchisit să alerg după ea… aveam timp, nu îmi făceam absolut nici un fel de problemă, mă așez liniștit în stație, mi-am aranjat valizuţa lângă mine (valizuţa, pentru că atunci când vin acasă am un valizoi – pentru că sunt român) şi mi-am aruncat un ochi pe orar ca să vad când vine următoarea. Am făcut un scurt calcul şi aş fi ajuns în aeroport cam pe la 10.25, ceea ce din punctul meu de vedere era chiar perfect, cu mai bine de o jumătate de oră înainte de decolare. M-am gândit apoi să verific iar ora la care decolează avionul. Ora nu se modificase pe biletul imprimat cu o zi înainte, era tot 11!!! Dar, un rând mai jos… scria mare: chek-in-ul se închide cu 40 de minute înaintea decolării. Dacă întârziați nu o să va așteptăm. Şi un mic smiley-face lângă. Calcul rapid… ora la care pleacă următoarea navetă plus 35 de minute cât spun ei că face naveta până la aeroport egal 10.25. Ora decolării minus 40 de minute egal 10.20. Hopa… Huston, avem o problemă! De obicei naveta ajunge cam cu 3-4 minute mai devreme, dar nu puteam să risc. Chiar şi cu alea 4 minute tot depășeam termenul limită. Ce să fac? Ce să fac? Opțiuni prea multe nu aveam aşa că am fost forțat să iau un taxi.

Arabul vitezoman

                  Cu valizuţa în mână am fugit până în stația de taxi… când am ajuns acolo m-am uitat rapid la mașini – obicei dobândit acasă, pe principiul un Logan e mai ieftin decât un Mercedes – numai mărci de renume: Mercedes-Benz, Audi, BMW, Lexus şi Ford. La dracu! Sunt mâncat. Or să mă usuce ăștia de bani. Dar nu am ce să fac, dacă stau la navetă sigur pierd avionul şi o să plătesc pentru alt bilet – dacă mai găsesc – de cel puțin 3 ori mai mult decât mi-ar lua un taximetrist. Deci dintre două rele l-am ales pe cel mai puțin rău. Am luat taxiul. Prima mașină era un Ford Mondeo, modelul nou, dar în care nu era nimeni. Am mers la următoarea mașină, care era un BMW seria 5, modelul vechi şi break. M-am gândit că dacă tot îmi las toți banii acolo, măcar să merg cu un Mercedes, nu? Şi i-am bătut în geam celui de-al treilea șofer, care avea un superb E-Klass nou… şi negru… cu piele crem. O frumusețe. Oarecum nedumerit, tipul mi-a spus că mă duce oricine la aeroport, doar că nu o poate face el, deoarece nu e el primul la rând, ci colegul din faţă, cel cu Mondeo. Mă gândesc „Ce dracu, frate, eu le ofer ăstora posibilitatea de a mă duce la aeroport, ca să își scoată banii pe o lună şi ei refuză pe motiv că nu e rândul lui să ia client?!? În ce morți de ţară am aterizat?!? Ăștia parca trăiesc în junglă!!!” Merg înapoi la prima mașină din stație şi observ că între timp apăruse şi șoferul, era poziționat lângă mașină cu mâna pe ușa de la portbagaj, m-a salutat, m-a întrebat dacă poate să mă ajute… eu gâfâind i-am zis:
-Vreau la aeroport, în cat timp ajungem?
-Păi, ajungem cam în 30 de minute!
-E bine… cât face cursă până acolo??
-Cam 40 de euro, nu sunt exact sigur, dar cam pe acolo…
                Mă gândeam, 40 de euro?? Surprinzător de ieftin se vinde ăsta… mă uit mai bine la el… mustață arăbească, ten măsliniu… aaa perfect, asta îmi mai lipsea, un arab cu butoane magice în mașină. Dar după calculele mele, dacă a zis omul 40 putea să o umfle maxim până la 80. Iar un bilet nou luat cu o oră înainte de decolare m-ar fi costat cel puțin 250 de euro. Astfel încât nu am avut de ales. A trebuit să mă urc cu el în mașină.

                 Tipul mi-a luat valiza din mână, a urcat-o în portbagaj, iar apoi mi-a spus că trebuie să mă urc în spate şi să îmi leg centura – la ei e obligatorie şi pentru locurile din spate; o idee foarte bună. A demarat imediat, după care m-a întrebat la cât se închide chek-in-ul, eu nu îi spusesem nimic, dar tipul bănuia care e problema… bine… nici nu era greu de ghicit, vine un tip alb la faţă, gâfâind şi cu o valizuţă în mână care vrea să meargă la aeroport. Doar nu merge să aștepte pe cineva, nu? I-am spus la cât se închide iar el a spus că încearcă să ajungă la timp. Pentru moment am fost un pic contrariat: cum adică „încearcă”??? pai eu te plătesc ca să încerci?? Eu te plătesc ca să ajungi acolo la timp. Mă rog… având în vedere că înainte să plec am stat să citesc ziarele, nu prea aveam dreptul să ridic pretenții – m-am gândit eu. Am început să mă uit liniștit pe geam – din acel moment nu mai ținea de mine dacă ajung sau nu, era problema lui. Dar indiferent dacă ajungeam sau nu, eu tot trebuia să plătesc.
                  La primul semafor, șoferul m-a întrebat dacă sunt mulțumit de temperatura din mașină, iar dacă nu sunt poate să o modifice. Am fost un pic nedumerit… apoi m-am uitat prin mașină… piele, climă bizonală sau „bizonică” (adică pentru bizoni)… zic… woooooow... Adică, ar fi meritat vreo 40 de euro.
                  Pe drum m-am panicat un pic şi i-am sunat pe cei cu care trebuia să mă întâlnesc acolo să îi anunț că e posibil să fie nevoiți să îmi trimită prin poştă un tricou imprimat cu „am fost la Roma pentru că NU am pierdut avionul”. După ce am terminat convorbirea, șoferul m-a întrebat de unde sunt… cu vocea tremurândă i-am spus că sunt român. După care mi-am aruncat ochii pe aparatul de taxat, ca să vad cum se dublează suma de pe el. În mintea mea, eram ferm convins că cetățenia mea avea puterea magică de a dubla suma înscrisă pe aparatul de taxat. Dar nu s-a întâmplat aşa. Șoferul mi-a mai zis doua trei vorbe, nu mi le mai aduc aminte exact pentru că în acel moment am ieșit pe autostradă, iar eu stăteam în spate pe locul din dreapta, adică vedeam direct vitezometrul. De ce am tăcut? Pentru că acul era la 190 şi urca. Şi urca… şi urca… ajunsese la un moment dat la 230. În momentul ăla m-am uitat pe geam, era ceva nou pentru mine… mașina era lipita de asfalt, motorul nu se auzea, casetofonul era oprit şi tot ce se auzea era aerul care aluneca pe lângă mașină… zic… woooooow… Acela este sunetul vitezei… Imediat după ce am auzit viteza pentru prima oară, am depășit naveta pe care o ratasem eu când am ajuns în stație. Atunci m-am liniștit. Eram sigur că ajung la timp. Înainte să iasă de pe autostradă, arabul taximetrist m-a mai întrebat cu ce companie aeriană zbor, ca să știe la ce terminal să mă lase… zic… woooooow….
                Am ajuns la terminal, m-a lăsat exact în faţa terminalului, mi-a explicat pe unde intru în timp ce îmi dădea jos valiza din mașină. Preț final: 42.50 Euro. I-am dat 50. Nu i-am cerut rest. Eram fericit că am ajuns la timp.
               Cu câteva minute înaintea închiderii chek-in-ului am intrat în sala terminalului, la birou mai erau două persoane şi un imens labirint făcut din benzi de siguranță cu însemnele companiei aeriene pentru ca lumea să nu se îmbulzească. Cu valizuţa în mână am alergat cu paşi mărunți – pentru că trebuia să iau viraje dese şi înguste, mă foloseam din plin de toate forțele pe care le-am studiat la fizică ca să îmi pot grăbi sosirea la biroul de chek-în.
               În timpul zborului spre Roma mă gândeam… acasă orice șofer de taxi mi-ar fi arătat tot orașul înainte să mă ducă la aeroport. Şi-ar fi scos norma pe două luni cu mine, mai ales că nici nu știam orașul. Nu aş fi ajuns niciodată la timp dacă eram acasă. Sau poate că sunt prea dur cu taximetriștii?? Nu cred. În continuare, acasă las bacșiș pentru că tipul m-a adus întreg acasă, nu rapid. Dar aici i-am lăsat bacșiș omului pentru că m-a dus la timp, în siguranță şi în condiții de maxim confort, plus adrenalina. Mă gândeam să iau un taxi şi la întoarcere… apoi mi-am adus aminte că sunt zgârcit. Şi am luat naveta.

sâmbătă, ianuarie 30

Legenda GPS-ului partea 3

Ha-ha, fraiere… râdeai de mine… vezi?

                  După cum spuneam într-un post anterior, mi-am achiziționat şi eu un GPS, care o bună bucată de vreme a stat liniștit în cutie așteptând momentul în care mi se va face util. Ei bine, prima ocazie a avut-o de Revelion. După o consultare de aproximativ 30 de minute cu băieții, am decis că anul ăsta nu mai serbăm Revelionul la una din moșiile Rogeresti… din diferite motive care vor face probabil obiectul altui articol. Am ales locația, am vorbit cu proprietarul, am rezervat, după ceva timp am făcut bagaje şi am plecat la drum. Eu cunoșteam destul de bine drumul, diferența a fost că în Sebeș în loc de dreapta spre Alba-Iulia am mers înainte spre Hunedoara, nu a fost foarte greu… nici nu prea aveam pe unde să mă pierd, dar totuși, frumosul aparat stătea lipit în parbriz. Mai mult l-am folosit în localități ca să apreciez corect viteza cu care rulam – am schimbat cauciucurile cu unele de iarnă, altă dimensiune şi vitezometrul devenise un pic confuz.
                 Am ajuns cu bine, fără probleme, iar într-una din zilele următoare am decis să îmi vizitez niște prieteni din Cluj. Zis şi făcut, ne-am urcat în mașină şi am luat drumul Clujului. Când mă apropiam de destinație l-am sunat pe Cosmin să îl anunț că vin, să aibă omul timp să pregătească o friptură, un vin, o pălincă… cum se obișnuiește prin Ardeal. Tot atunci m-a întrebat dacă știu să ajung la el, eu mai fusesem o singură dată la el iar atunci m-a așteptat el „în Cluj pe dreapta” şi după ce l-am luat mi-a zis pe unde să o apuc ca să ajung. Memoria mea funcționează destul de bine, dar în cazul locațiilor, trebuie să le vad de cel puțin două ori ca să le țin bine minte, deci habar nu mai aveam unde stă… dar… cu harta lipită în geam, mândru de mine i-am zis: „dă-mi te rog adresa ta, că o bag în aparat şi ajung numaidecât”. Foarte mândru de mine i-am zis asta. Mi-a spus numele străzii, numărul iar eu le-am introdus, a găsit locația, a calculat drumul… deja mă gândeam... în gândul meu: „bani bine cheltuiți cu aparatul acesta… another job well done… ţine sus munca bună”.
                 Ei bine în Cluj m-a ghidat foarte bine dar la un moment dat s-a terminat bulevardul şi a trebuit să intru pe străduță. Casc eu bine ochii ca să nu trec de blocul lui Cosmin, mi-a dat ca punct de reper o biserică în construcție şi jeep-ul lui mare cât o zi de post negru… pe lângă numărul la care locuia el. Evident că domnul GPS îmi indica numărul 47 într-un loc unde nu era nici urmă de biserică în construcție, moment în care m-am gândit că poate nu știe Cosmin bine la ce număr locuiește, era practic imposibil ca frumosul meu GPS să se înşele. Îl sun pe Cosmin, îl informez asupra faptului că sunt „pierdut în Cluj pe stânga” şi îi cer ceva indicații, i-am spus că sunt parcat lângă sediul unei bănci ardelenești. Auzind asta, Cosmin mi-a spus că aproape am ajuns, tot ce trebuie să fac este să întorc şi să o iau pe „prima la stânga” şi apoi o să am serioase probleme în a trece pe lângă jeep-ul lui mare cât o zi de post negru… şi argintiu… cu albastru… cam nebuni designerii de la Mitsubishi. Mă rog, întorc eu mașina şi o iau încet înapoi, mergeam încet ca să nu ratez strada… dar totuși „intrarea Cosminului” nu se întrezărea… la un moment dat am văzut o oarecare intrare, dar care nici măcar nu ar fi putut visa să fie stradă, era o biată alee pietonală mai mare, atâta tot. Atunci eu, nerăbdător, am zis că aia trebuie să fie intrarea. Am luat de volan cu multă siguranță şi am intrat pe alee.

                 Toate bune şi frumoase până în momentul în care aleea a început să se îngusteze. Şi să ia diferite curbe pe după blocuri şi locuri de joacă. Am manevrat destul de dificil mașina pe acolo, dar am reușit să scap. M-am îndreptat cu multă speranță spre ceea ce păreau a fi niște garaje sub pretextul că dacă sunt mașini parcate acolo, ele trebuie să iasă pe undeva deci aşa voi scăpa din labirint. Am nimerit pe ceea ce locatarii numeau probabil „strada din spatele blocului” dar de fapt era „scara din spatele blocului” era efectiv o alee pietonală prevăzută cu trepte care prin bunăvoința locatarilor au devenit hop-uri abordabile. Ăla a fost primul moment în care am găsit o întrebuințare enormei gărzi la sol cu care este dotată mașina mea, în rest nu e bună la nimic, decât în a-mi slăbi stabilitatea în curbe. Deci după ce introdusesem adresa în GPS, ajunsesem să merg pe o scară pietonală, undeva în spatele blocurilor fără ca măcar să știu dacă aleea aia dă într-o stradă adevărată. Dar spre liniștea mea sufletească am ajuns la o stradă… singura problemă era că eu mergeam pe trotuar, în dreapta era un gard şi apoi un bloc iar în stânga erau mașini parcate. Mi-am continuat încet drumul până s-a terminat trotuarul. Ţin să mulțumesc pe această cale clujenilor care au luat în calcul probabilitatea apariției unui mitic care confundă aleea cu strada şi astfel au lăsat loc îndeajuns cât să se strecoare o mașină „mitică” printre „ardelencele” lor. Cu multă îndemânare şi cu multe indicații suplimentare am reușit să mă strecor înapoi acolo unde merg mașinile, adică pe stradă. M-am întors la banca ardeleneasca şi l-am chemat pe Cosmin să vina să mă recupereze căci cu tot cu GPS-ul din parbriz, mă dau bătut.
                   În mașină, acei buni prieteni, pe care am să îi reneg într-o zi cu soare, mureau de râs. Depășiseră faza glumelor „soft”, deja dădeau telefoane pe la prieteni şi își luau „rămas-bun” sub pretextul: „ne-am pierdut în Cluj frate… cu GPS… suntem pe o alee îngustă şi o să murim… asta e… mi-a făcut plăcere de cunoștință… să nu ne uiți”.
                  În final pot să spun că nu a fost vina mea absolut de loc. Strada era sub formă de semicerc şi din ea ieșeau mici intrări care, prin mila domnului fost, actual şi viitor prim-ministru Poc purtau aceeași denumire.
                  Auzind de isprava mea, Ovi a râs în hohote şi cu toate că i-am închis telefonul în nas şi în ochi şi în urechi de mai multe ori, nu s-a lăsat până nu mi-a spus:
„Ha-ha, fraiere… râdeai de mine… vezi??”
                 All hail mighty-GPS şi puterea lui specială de a mă ghida cu succes spre destinație şi a mă pierde la 200m de ea.

joi, ianuarie 28

Pizza cu ananas. Sau cum era să mor din cauza unei simple pizza

                  Prima oară am mâncat pizza preparată de mama, după ce s-a întors tata din Italia, unde fusese într-o delegație. El a mâncat acolo şi s-a întors acasă cu indicații prețioase pe baza cărora mama a încercat să prepare o pizza. Nu prea i-a ieșit, pentru că a folosit brânză… nu știu exact cum se numește tipul de brânză folosit de mama, să îi spunem „ne-mozzarella”. După acel episod au tot început să apară şi pe la noi restaurante care serveau pizza. Bineînțeles că inventivitatea românească şi-a făcut simțită prezenţa şi aşa am îmbogățit rețetele pentru pizza ale italienilor.
                  Nu știu exact cum mănânci tu pizza şi ce fel de preferi, dar mie îmi place cea cu ananas. Şi în plus, deasupra pun şi o cantitate destul de importantă de ketchup. Dulce, niciodată picant, dacă este disponibil doar picant, prefer fără. Asta caut în fiecare meniu când sunt într-o pizzerie şi în ultimul timp chiar îmi prepar singur pizza cu ananas… şi banane… şi șuncă… mi-e foame… revin imediat cu continuarea.
                Mărturisesc că am mâncat în foarte multe localuri pizza şi în diferite forme sau preparată după diferite rețete, bune, rele, extrem de proaste… dar cea mai bună pizza pe care am mâncat-o EVER a fost la Roma. Băiat descurcăreț şi întreprinzător cum sunt am desenat o hartă ca să știu să mă întorc la acel local când am să revin în „Cetatea Eternă”. Nu mi s-a părut însă ciudat că restaurantul nu avea ketchup, știam deja că prin vestul Europei acest sos nu se folosește la pizza absolut deloc. Au în schimb un sos uleios… nu l-am încercat niciodată. Oricum, aia a fost cea mai bună pizza… EVER.
                Zilele trecute, ieșisem în oraș cu Antonio – un amic italiano vero-vero. Fusesem la un meci de handbal şi după ce se terminase, Antonio a zis că îi e cam fomiţă şi ar mânca ceva… eu i-am propus imediat să mergem la o pizza, sugerându-i şi să aleagă el localul, sperând că poate papilele lui gustative de origine italiană au detectat vreo pizzerie care prepară pizza ca la Roma. Adevărul e că a ales bine localul, foarte buna pizza aveau şi ăia. Dar… ceea ce a urmat după ce am intrat în local… era să îmi curme zilele, să îți povestesc:
Intrăm în local, chelnerul avea o mustață deasă ce spunea clar „مرحبا” (cred că am scris „bine aţi venit” în arabă, dar nu sunt sigur). M-am așezat la masă liniștit, sunt obișnuit cu feţe arăbești, cartierul în care locuiesc e plin de ei. Primim meniurile, le studiem cu atenție, moment în care eu găsesc „fericirea”… aveau pizza cu ananas… woohoo!!! Nici nu am stat pe gânduri, am închis repede meniul ca să vadă băiatul că m-am decis şi să vina să îmi ia comanda. Când a văzut asta, Antonio s-a mirat:
-Te-ai şi decis?? Aşa repede??
-DA! Am replicat eu fără să stau pe gânduri.
                Vine chelnerul cu carnețelul lui – nu știu dacă lua notițe tot în arabă, o să fiu atent când o să mai am un chelner arab să vad dacă scrie de la stânga sau de la dreapta – primul a comandat Antonio, a luat o pizza cu ton… apoi eu, sigur pe mine, comand:
-Pizza hawaïenne!
                  Ei bine… în momentul ăla, ochii lui Antonio s-au bulbucat depășindu-i clar ramele de la ochelari… pentru câteva secunde mi s-a părut chiar că nu mai are aer… rămăsese pur şi simplu blocat, era uimit de comanda mea. Cred că în mintea lui s-a auzit sunetul ăla ciudat care răsună în boxe când ridici capul de citire de pe discul de vinil. L-am întrebat ce a păţit, ce s-a întâmplat… dacă cumva a înghițit o muscă… care era problema. Cu jumătate de glas mi-a replicat:
-Mamma mia!! Porca putana eva!! Măi băiatule, tu ești nebun?? Ce fel de comandă e aia?? Vrei să ne certăm?? Cum adică pizza cu ananas?? Tu mănânci pizza cu ananas?? Îmi insulți poporul??
-Doamne fereşte, apară şi păzește, Antonio! De ce aş vrea să fac una ca asta??
-Păi ai comandat pizza cu ananas…
                 Eu, băiat cu relații şi un pic umblat prin lume ce sunt, știam că italienii nu mănâncă pizza cu ketchup şi am folosit mișcarea mea preferată, mișcare denumită sugestiv: „când te simți amenințat de un italian cu ochelari şi ești într-un restaurant, nu ceda, nu te retrage în apărare, continuă să ataci… bag-o pe aia cu ketchup-ul”, şi am spus:
-Aaahh, dacă ai ști că pun şi ketchup pe ea!!!
                  Ei bine… în acel moment, Antonio şi-a tras haina pe umeri, a rupt o floare roșie ce era în vaza de pe masă… şi-a potrivit-o la butonieră sacoului şi-a umflat un pic fălcile… văzând toate astea eu deja bănuiam că vrea să îmi facă o ofertă pe care nu o pot refuza. Dar tot ce a spus a fost:
-Dragoş, în unele parți ale Italiei poți fi împușcat doar pentru că pui ketchup pe pizza, ca să nu-ţi mai spun de groaznicele torturi la care poți fi supus dacă comanzi aşa ceva într-o pizzerie vero-vero.
                 Eu rămăsesem fără cuvinte… Antonio era foarte uimit şi vorbea foarte serios. Am încercat să sparg liniștea ce se așternuse:
-Ok, măcar promite-mi că nu mă omori acum, măcar lasă-mă să mănânc pizza comandată!
-Ţi-as face un mare serviciu dacă te-as lichida înainte să o mănânci, a replicat rece şi absent Antonio.
-…aaa… ok? Mai glumim… încă?? Am murmurat eu având doar un mic morcov în cur şi un iepuraș intrat după el.
-Dar eu nu glumesc Dragoş…
-„Sfinte căcat” mi-am spus eu în gând. În momentul ăla morcovul din cur căpătase proporţii gigantice, iar iepurașul ce intrase după el se apropia de dimensiunile unui dinozaur. M-am uitat atent la Antonio, l-am fixat cu privirea – da, aşa e, ai ghicit… i-am servit „privirea” – şi a cedat:
-Ok bine, treaba ta… mănâncă pizza cu ananas, dar eu nu te duc acasă cu mașina, mergi pe jos… eu nu urc trădători de neam în mașină!
-Dar eu sunt român… nu italian…
-Aaaa… atunci, bine… este ok, te pot duce acasă…
-Deci, suntem reci, da?? A sunat banala mea ofertă de pace.
-Si, certo!!!
              Pfui… aproape că îmi apăruseră broboane de sudoare pe frunte… dar nu am cedat… am pus pasiune şi am învins. Decebal m-ar fi numit general fără ezitare şi mi-ar fi dat jumătate din armata lui ca să îl învingem împreună pe Traian. Păcat că nu am trăit pe vremea aia.
              Oricum… aproape că am simțit glonțul pe la ureche… era să fiu omorât de bizarele mele preferințe culinare… Dar din nou, am supraviețuit ca să mănânc o altă pizza.

marți, ianuarie 26

Tovarășul Orha


                 Tovarășul Profesor Orha, că să fiu mai corect. S-a prezentat 3 ani la rând la catedra cu un sictir ieșit din comun, aproape dus la extrem. De ce? Pai pentru că eu şi colegii mei eram considerați „oile negre” ale Liceului. Tovarășul profesor Orha deținea recordul pentru sictir şi reușise chiar să ne întreacă la capitolul glume proaste. Şi bănuiesc că știi şi tu cat de proaste pot fi uneori glumele unor liceeni. 
                 Tovarășul încerca să predea Istorie. Sunt sigur că la anumite clase chiar reușea, la noi însă… nu prea. Ceea ce nu îmi explic totuși este că şi în prezent Istoria e una din pasiunile mele, nu îmi pot da seama cum de a rezistat în fata bombardamentului tovarășului profesor. 
                 Purta ochelari mari, cu rama din plastic transparent. Dioptrii destul de mari, nu vedea fără ochelari. Avea părul rar, alb şi aranjat atent, mereu după tiparul Partidului Comunist Român, adică cu cărare în partea stângă a capului. Țigările își puseseră adânc amprenta pe faţa tovarășului, care acum era zbârcita şi cu o culoare maronie. În jurul ochilor pielea era aproape neagră, iar acest lucru era accentuat de enormele rame ale ochelarilor. Probabil tot acest viciu era responsabil de greutatea tovarășului, nu cred că avea mai mult de 60 de kilograme, la o înălțime de 1.75 – aproximativ. Avea două costume de haine, unul negru şi foarte frumos, care îi venea turnat iar al doilea un gri spălăcit. Pe cel negru îl purta de fiecare dată când ajungea cu materia la anii comunismului. Acele ore erau sacre, toți cei cu note mici învățam câteva rânduri la acele ore, dădeam un simplu răspuns şi primeam nota 10. 
               Probabil că încerca să fie amuzant tocmai ca să își acopere imaginea înfricoșătoare pe care ţi-am descris-o, doar că glumele sale erau foarte proaste… să îți povestesc:

Subiectele împuţite

                 Tovarășul profesor anunțase cu o săptămână înainte lucrarea de control. Ora lui era prima în programul acelei zile, de la 7.30. Eram aproape toți în clasă când a sosit şi tovarășul. Ploua afară. Tovarășul a intrat, şi-a lăsat umbrela udă într-un colţ al clasei, după care a început să se uite uluit la noi… a exclamat: „vaai, dar ce mulți sunteți… voi chiar vreți să dați lucrare de control, nu?” Din spate s-a auzit imediat glasul lui Gavroche – care făcea chestia asta la fiecare glumă a tovarășului: „aaa, o glumă, haideți frate, râdeți… aaa ha-ha-ha”. Deci faza era efectiv penibilă, îi răspundeam cu cate o chestie de genul ăsta la fiecare glumă proastă pe care o făcea, nu îmi explic cum de a rezistat să nu ne lase repetenţi pe toţi. Norocul nostru că nu a făcut-o. Tovarășul merge mai departe şi zice: „deci vreți să dați lucrare, bineeee… dar stai… unde sunt subiectele?? Nu mi-a văzut cineva subiectele?? A plouat afară, poate că le-am pierdut… (într-adevăr o minte luminată… câtă logică) ce mă fac??” După care a risipit misterul, a coborât de pe postamentul pe care era plasată catedra, a dus degetul drept la tâmplă şi cu o mimă plină de uimire a spus: „aaaa, gata, mi-am adus aminte, le-am pus bine… aici… la șosetă” Apoi şi-a ridicat manșeta pantalonilor şi a scos de acolo subiectele. 
                Eu nu m-am putut abține… şi am exclamat: „ptuuuu… ce subiecte împuțite!”. Poți face tu comparația între glumele ce le făceam noi şi glumele lui. (dar dacă decizi că el avea glumele mai bune, te banez)

Freza Comunistă

               Oarecum s-a nimerit ca fiecare profesor să rămână cu o „amintire” de la noi. Niciuna din ele nu a fost programată, au fost pur şi simplu idei ce ne-au venit pe loc. Dacă Jhon s-a trezit cu laboratorul plin de cloroform concentrat sau cu mine agățat în cuier şi Prună era pe punctul de a crede că a înnebunit de-a binelea (povestea altă dată), tovarășului Orha i-am îndeplinit o mai veche dorință: l-am făcut să se simtă un adevărat model. Cum aşa? Simplu, ne-a venit o idee genială: ne-am făcut toți freza ca a lui. În ziua respectivă am venit toți la școală cu o jumătate de oră mai devreme, fiecare a adus ce avea pe acasă: gel, spumă, piaptăn sau perie de păr. Cu câteva minute înainte de oră, noi, toți băieții, eram în baie şi ne aranjam freza în oglindă. Bineînțeles eram cu regulamentul PCR în mână şi aranjam freza „la milimetru” ca să fie cum scrie la carte, să se simtă tovarășul important.
                 Când a intrat în clasă noi abia ne puteam abține râsetele. Tovarășul se uita ciudat şi un pic uimit la noi. Parcă totuși nu înțelegea ce s-a întâmplat… parcă vedea ceva schimbat dar nu își putea da seama exact ce. Eu mă gândeam cum să fac să îi atrag atenția asupra acestui lucru. Nu prea am interes nimic din ora respectivă, pentru că tovarășul se plimba printre bănci şi ne admira. La un anumit moment dat s-a aplecat deasupra mea, a schițat că mă ia în brațe şi a exclamat: „puișorii mei!!” (ok, nu mai țin minte exact ce a exclamat, dar sunt sigur că era ceva de genul ăsta).
                După ora de istorie ne-am păstrat freza şi am mers la ora de Chimie, ținută de doamna Jhon. Ciudata coincidenţă era că Bobică – neadaptatul clasei, care nu vorbea cu nimeni niciodată – nu a participat la gluma noastră şi abia atunci am realizat cu toți că freză lui Bobică era la fel cu cea a tovarășului. Ajunși în laboratorul de Chimie, Jhon a remarcat schimbarea de look şi nu şi-a putut stăpâni curiozitatea întrebându-mă (m-a întrebat pe mine, pentru că freza mea era cea mai rebelă la momentul respectiv, în comparație cu freza comunistă): „Dragoş, dar ce s-a întâmplat?? Ţi-ai schimbat look-ul??” Eu am fost un pic luat prin surprindere, nu mă așteptam… dar m-a salvat Dodo: „Nu doamnă, şi-a făcut freza precum colegul nostru Bombărăscu, pentru că am văzut noi că el nu iese niciodată la tablă!!” Bineînțeles, ne așteptam că Jhon să schițeze un zâmbet (ne-am chinuit un an de zile să o facem să zâmbească, povestea aici) dar nu s-a întâmplat asta. În schimb, după câteva secunde, Jhon a ordonat: „Bombărăscu!!! La tablă!!!” 
                După câțiva ani, am aflat că tovarășul Orha a torturat altă generație de elevi cu glumele lui extrem de proaste şi deplasate. Dar acum nu știu nimic de el.

luni, ianuarie 25

Meseria, brățară de aur… masiv

                 Pe vremea când era la modă expresia asta încă se practica „ucenicia”, adică dacă nu erai în stare să mergi măcar la o școală profesională (nu știu cum le spunea pe vremea aia, sigur nu aşa) tocmeai un „meșter” să te ia ucenic şi stând lângă el învățai meserie. Ei, cu vremea lucrurile s-au mai schimbat şi acum, înainte să poți începe să practici o meserie, trebuie să faci ceva școală de profil. Din această discuție exclud slujbele gen: secretară, asistentă personală, agent de vânzări… sau mai știu eu ce chestie pe care o poți face foarte lejer fără să ai facultate, dar cum unul cu diplomă e mai ușor de călcat în picioare sunt preferați cei ce prezintă o diplomă luată după câţiva ani de studiu la o facultate mai mult sau mai puțin cunoscută. Având o oarecare pregătire teoretică şi un pic practică în domeniu, înveți mai ușor să practici o anume meserie, un exemplu banal ar fi un absolvent al Liceului Industrial Auto, care după 12 ani de școală are un permis ce îi permite să conducă camioane sau autobuze, deci se poate angaja șofer pe TIR, de exemplu… bineînțeles că nu îi dau aia o mașina pe mână din prima, întâi face două sau trei curse cu un alt șofer cu mai multă experiență, după care în sfârșit primește un TIR şi o foaie de parcurs. Imaginează-ţi cum ar fi să iei ca ucenic pe unul care nu are aceasta pregătire în domeniu… ar fi tentat să tragă de prima dată de volan, să apese pe toate butoanele şi să tragă de toate manetele… cel puțin eu asta as face dacă as fi ucenic în cabină de TIR. Recunosc, când văd un buton… cu greu mă abțin să nu apăs pe el… dacă mai şi clipește… deja trebuie să mă ţină cineva ca să nu apăs pe el ca să vad ce face.
                  Bineînțeles că o să vina vreunul cu gura mare, să îmi spună că a făcut Facultatea de Drept iar acum lucrează cu un avocat care îl pune să facă toate chestiile ce nu au nimic în comun cu Drept-ul şi în plus, lucrează şi de dimineața până seara. Dragul meu, dacă în patru ani de facultate ai ajuns să cunoști mai bine băuturile alcoolice, drogurile ușoare, cluburile şi barurile decât sălile de curs, manualele, biblioteca şi lectura alternativă atunci meriți să te calce în picioare unul care are câteva bășici în coate şi tăieturi de hârtie pe degete de la câteva cârti de specialitate citite. Dacă totuși nu ai ars-o aiurea în facultate, dar tot te calcă în picioare un şef care mai e şi mult mai prost decât tine… tot e vina ta, pentru că îl lași să facă asta. Ori îi dovedești sefului cel mare că ești mai bun că el, ori îți dai demisia şi pleci undeva unde ai să fii respectat. Dacă îți e frică că nu găsești nimic, atunci îți recomand să mergi urgent la medicul ginecolog, pentru că cu siguranță ai nisip în păsărică. Şi înainte să pleci nu uita să îți dai jos rochița roz.
                Mergând mai departe ajung la domeniul meu de activitate. Dacă ar fi să se aplice aceeași regulă, eu nu as fi putut să pun mâna pe sculele, instrumentele şi microscoapele disponibile decât după vreo cinci… poate chiar șase ani. Dar… lucrurile nu stau tocmai aşa. Am trecut la manipulat după câteva luni şi nimeni nu mi-a spus cât de multe chestii dintre cele cu care umblu pot cauza o explozie… vremea trecea… şi eu invârteam de rotite şi butoane.
                Zilele trecute am primit o sarcină destul de uzuală, a trebuit să calculez un set de constante pentru câteva elemente microscopice cu care o să lucrez. Nimic mai simplu, mi-am zis… merg la doamna care e responsabilă cu microscopul care face asta şi o rog frumos să mă ajute… asta nu are să dureze mult şi sigur își găsește timp şi pentru mine. Zis şi făcut… cioc-cioc la ușa biroului, intru… şi o rog frumos… binevoitoare cum o știu acceptă imediat să mă ajute… apoi continuă:
-Mergem acum în laborator, îți arăt cum să îți faci calibrările şi apoi te descurci tu!
-Doamnă, sunteți sigură? Mie îmi este cam frică să nu stric ceva pe acolo…
-Stai liniștit… nu e aşa complicată procedura… şi în plus microscopul asta e mai solid, nu are părți prea fragile şi nici nu costă mult… e vreo… 2,5-3 de milioane doar…
-…. …. ….
-De ce ai rămas aşa?? Ai pățit ceva??
-Nu… nu știu… nu cred… nu știu ce să zic… sunt confuz… pot să fug acasă?? Cred că am lăsat fierul de călcat în priză şi am şi uitat deschisă ușa de la mașina de spălat… căreia i-am şi dat drumul înainte să plec… (bine, nu i-am spus chiar aşa).
                  Ajungem în sală, cea mai interesantă fază e că m-a pus să mă echipez precum un chirurg ce intră într-o sală de operații sterilă… şoşoni, halat, bonetă plus nelipsitele mânuși. Mi-a explicat rapid procedura de lucru, a făcut ea primele reglaje, apoi m-a pus pe mine să fac o măsurătoare de la cap la coada, apoi a plecat fericită. Spre seară s-a întors să vadă dacă sunt încă în viață şi s-a declarat foarte încantată că m-am descurcat singur, ba mai mult, ea anticipase că nu îmi termin toate măsurătorile în ziua respectivă şi a fost plăcut surprinsă să afle că mi-am îndeplinit cu brio misiunea.
                 După asta am stat şi am reflectat un pic la cele întâmplate… în timp ce mergeam acasă şi mi se rupea p*** în patru de idioții pe care îi înghesuiam precum sardinele în conservă în timp ce încercam să mă urc în tramvai – deși de fiecare dată este loc la mijloc, între scaune, ei toți preferă să stea la ușa, ca să nu rămână în tramvai când o fi să coboare… deși nu am văzut asta să se întâmple niciodată… a ba da… mi s-a întâmplat mie o dată, dar eram obosit şi cu multe pahare la „activ” – şi am ajuns la concluzia că un cizmar tine ucenicul lângă el mai mult decât mi-a luat mie să trec la comanda unei mașinării cu un preț ce pornește de la 19 de milioane. Ok, dar ceea ce fac eu acum e mult mai complicat decât ce face un cizmar… deci… după logica mea, ar fi trebuit să petrec mai mult timp în spatele specialistului până să ating butoanele. Şi nu sunt eu vreun geniu, același lucru s-a petrecut şi în cazul unui coleg de-al meu.
                 După experiența cu „microscopul ieftin” m-am uitat de curiozitate pe câteva site-uri încercând să găsesc câteva preţuri ale aparatelor noi, de același gen… dar nu am avut succes, toți își prezintă marfa, dar nu şi prețul. Îmi pot imagina cu ușurință de ce. Pentru ca în finalul zilei de azi, să aflu de la o colegă care folosea, după o perioada de acomodare şi învățare aproximativ la fel de lungă precum a mea, același microscop la care lucrez şi eu că băieții tocmai au achiziționat şi instalat un microscop mai mic, care face o singură chestie – dar foarte bine – pentru care au plătit aproximativ jumătate de milion… iar la banii ăştia se mai adaugă masa specială pe care trebuie să lucreze, care nu e tocmai o masa obișnuită.
                Sunt curios dacă o să îmi tremure mâna săptămâna viitoare când am să lucrez iar cu microscopul. Deci în cazul meu meseria chiar este brățară din aur… şi unul foarte masiv şi blindat cu cristale Swarovski.
                Înainte de a pune punct: declar pe propria-mi răspundere (în cazul în care nu ești organ al legii) că am băut (aproape) de toate, am fumat chestii cu cinci frunze şi m-a prins dimineața cu sticla în mâna şi ochii roșii. Dar nu mă calcă în picioare un căcăcios, plus alt avantaj… cu care nu am să mă laud… încă…
.(punct)

A cui miere curge??

                 Aproape de fiecare dată când plec, călătoresc alături de căpșunari, constructori, bone şi alți români săraci care preferă să fie slugi într-o ţară străină. De ce? Cică se câștigă mult mai bine. Da, aşa e, dar şi viața e mult mai scumpă. Per total, primesc un salariu de rahat pentru care depun un volum mult prea mare de muncă, dar ei se lasă orbiți de culoarea şi cantitatea banilor. Treaba lor, nu mă interesează.
                 Ajunși acasă, în vacanţă, încep să povestească una alta… cum trăiesc cei din vest şi toată lumea de pe uliță sau toți vecinii de pe scară se strâng în cerc şi ascultă încercând să-şi stăpânească balele. După ce poveștile se termină, pleacă spre casele lor înjurând conducătorii, politicienii, directorii… practic îi înjură pe toți cei ce au o putere de decizie mai mare decât a lor.
                 Noi, cu toții… ne uităm la televizor şi mai vedem câteva imagini din altă ţară… la întâmplare, Spania, Franța, Anglia, Italia… vedem monumente impunătoare, puncte turistice importante ce atrag un număr foarte mare de turiști în fiecare an, mici parți de Rai, pentru românul de rând. Şi-ar dori din suflet să le vadă, să se tragă în poza cu Colosseum, Tour Eiffel sau Big Ben. Cu toții ne-am uitat spre vestul Europei şi ni s-a părut că la ei e mult mai bine decât la noi, că la noi nu se face niciodată nimic, că noi nu avem nimic de preț, pe scurt: la noi e urat, la ei e frumos.
                 Chiar? Ia hai să ne uitam un pic în urmă, să facem o mică analiză… mică de tot: De unde vin banii, de fapt? Pai… de la Bancă. Banca îi face. Ok, şi ce se întâmplă mai departe? Banca împrumută bănuţul unui om oarecare, urmând să primească înapoi bănuţul, plus o mică dobândă. Ok, asta e pe scurt, povestea banilor. Dar… banii… de fapt… din ce se fac? În zilele noastre din hârtie sau diferite aliaje destul de ieftine. Ok, dar cu muuulti ani înainte?? Pai atunci banii erau făcuți din aur şi argint. Hmmm… atunci înseamnă că cei din vestul Europei stau pe un munte de aur, nu? NU!!!
     1. Italia: au rădăcinile în fostul Imperiu Roman, a cărui principală îndeletnicire era să cucerească tot ce îi ieșea în cale iar apoi să care la Roma toate bogățiile pe care le găseau. Mai e de mirare că au reușit să ridice atâtea construcții impunătoare?? Momentan se ocupa cu închiriatul est-europenilor… pentru aproximativ orice meserie murdară.
      2. Spania: pe lângă coloniile lor, au avut la un anumit moment dat o flotă imensă de nave, care se ocupau cu diverse acțiuni mai mult sau mai puțin legale. La intervale regulate de timp acostau în port şi descărcau tone de bogații. După care s-au urcat ei toți în corăbii, au trecut Atlanticul şi au măcelărit toți indigenii întâlniți în cale, după care şi-au însușit tot aurul lor. Momentan se ocupă cu închiriatul est-europenilor pentru culesul căpșunilor.
      3. Franța: știu eu un omuleț mic şi al dracu’ care a vrut el la un anumit moment dat să pună stăpânire peste toata Europa. Nu prea i-a ieșit, deși a reușit să fure destul pentru ţara lui. Conaționalii lui au studiat visteria ţării după care au zis: „ce e bă cu continentul ăla la sud de noi? Ia hai să îl prădam”. Ceva aur de la ăia, ceva diamante de la ăialalți, ceva sclavi de peste tot… şi uite aşa şi-au construit un turn în mijlocul capitalei. Momentan sunt invadați de cei ce i-au prădat sute de ani la rând, ceea ce mă face să mă simt foarte fericit.
      4. Anglia, sau Regatul Unit al Marii Britanii: ei… coloniile lor nu le-au depășit suprafața ţării decât de vreo câteva ori. Nimic extraordinar în asta, nici nu au cărat convoaie întregi de vapoare din Asia înapoi la Londra. Ei momentan se dau cocoși şi încearcă să ţină cat pot de departe de insulă populația est-europeana… de ce? Pentru că nu pot întoarce capul fără să vadă un indian. Ţara lor e plină de indieni.
      5. Germania: ei, câteva mici războaie aici… câteva mici războaie acolo… unele câştigate, altele pierdute – dar nu înainte de a trimite acasă sute de tone de aur. Şi în final… două războaie mondiale. Într-unul s-au dus chiar în Africa să scormonească după aurul faraonilor egipteni.
       6. Elveția: de ei mi-a plăcut cel mai mult. Ei au spus aşa: la noi în ţară sunt doar munți înalți... şi vaci mov. Nu aveți decât să intrați cu tancurile la noi, dacă vă ţine. Nu a intrat nimeni. Motiv pentru care au spus, ok, hai că noi o să facem ciocolată şi ceasuri… iar în timpul liber o să vă ținem la adăpost aurul pe care l-aţi furat de… nu ne interesează de unde… voi dați-l la noi, că îl păstram noi până se liniștesc apele… bineînțeles… pentru o… mică atenție.

                 Am uitat pe cineva? Sper să nu. Ei bine… hai să ne uitam la noi un pic:
     1. Primii au venit Romanii. S-a bătut Decebal cu ei… dar în final ne-au dovedit. După care ne-au furat aurul.
     2. Au venit apoi Turcii. Ne-am bătut şi cu ei… dar nu am putut rezista prea mult şi astfel a trebuit să le plătim tribut ca să fim lăsați în pace. Tributul era evident cântărit în aur.
     3. Apoi au intrat peste noi Ungurii şi frații lor Austriecii. Pe ei i-am bătut singuri, că erau cam fătălăi… dar tot au reușit să mai fure puținul ce îl mai aveam.
     4. Au trecut şi Germanii pe la noi. Ei s-au folosit de mijloace moderne, cărau cu trenul tot ce găseau. Tot cam pe atunci au profitat şi Ruşii, care ne-au arestat Tezaurul.
    5. În final ne-am sabotat singuri, când Ceaușescu a decis să plătească toată datoria externă dintr-o dată.
                 Cu toate astea… noi, ne comparăm zi de zi cu ei… ei cei care au furat şi au prădat tot ce le-a ieșit în cale. Ne uităm la ei şi spunem: „La ei cum de se poate? Şi la noi nu?? Ei de ce pot să construiască autostrăzi şi să își dezvolte turismul, iar noi nu putem decât să construim 40 km de autostradă pe an şi să ne lăudam cu coada de mașini de pe DN1??”. Adică, cu toate că sute de ani la rând ne-au fost furate toate resursele mai de preț, noi tot vrem să ne comparam cu ei, cei care ne-au prădat.
                Şi atunci mă întreb: a cui e de fapt mierea care curge de la ei??
                Şi încă ceva: Francezii erau fix ca noi când a început Al Doilea Război Mondial, nu aveau guvern şi se certau între ei. A intrat Hitler… şi-a luat partea francului, după care francezii s-au ridicat de jos… şi cam de pe la sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80 o duc foarte bine… adică le-a luat cam 40 de ani. La noi au trecut deja 20.

Voltron, Volty pentru prieteni

                 Plecam la mare acum vreo 3-4 ani împreună cu Moraru „Biletaru”, Lisandru „Georgică”, Florin „Fifi” şi Ciobu’ (lui nu îi știu numele real, sau cred că fix aşa îl cheamă). Eram toți în microbuz şi dezbăteam o arie largă de subiecte. Dintre toți doar eu nu aveam poreclă, nu mai știu exact motivul. Ei şi la un anumit moment dat eu am spus cu o voce foarte fioroasă:
-Dacă vreau îi bat pe toți, dar nu vreau… că am suflet mare şi lupt de partea binelui! Moment în care Moraru mi-a dăruit porecla sub care sunt cunoscut în acel cerc de prieteni:
-Băi ce fioros e ăsta… seamănă cu Voltron! Bai Voltroane, calmează-te băi… vezi că dacă te enervezi, îți creste tensiunea, se umflă vena la cap şi îți dă sângele pe nas… vrei să umpli microbuzul de sânge??
Ei din momentul ăla toți mi-au spus Voltron. Porecla nu m-a nemulțumit, deși era foarte diferită faţă de ce porecle aveau ei… dar am acceptat-o. În scurt timp am râs enorm de pe urma ei…
                După cum am spus, mergeam la mare, unde am şi ajuns. Ne-am cazat bineînțeles în Costinești. Am mers imediat pe plajă şi ne-am întins așternuturile pe nisip. Cam la două secunde după ce ne-am așezat la soare am decis că e cazul să încep să slăbesc. Ce anume m-a determinat? Ăștia trei cu care eram sunt toți atleți, ba mai mult, Fifi e şi slab… când se încordează e mai ceva decât statuile grecilor antici. Dar după ce a ajuns şi Ciobu’ mi-a trecut… avea burta mai mare ca a mea. Atât timp cât am prieteni mai grași, nu e cazul să slăbesc. Sper să rămân prieten pe viață cu Ciobu’.
                În scurt timp am început să „scanam” plaja… marea… şi să alegem victime… exact… am început vânătoarea. Cum Georgica, Moraru şi Ciobu’ erau „sub contract” au insistat să folosim niște texte extrem de proaste, ca să nu fim nevoiți să refuzam… prea mult. Ce idee le-a venit? Să ne punem alte nume… nume de țărani deăia de dau ei cu sapa în fiecare zi. Eu i-am avertizat:
-Frate, dăm peste niște ţărănci dealea cu fuiorul în geanta de plajă şi ne pun alea să arăm tot pe aici… aveți grijă!
               Dar ei nu şi nu. Astfel ne-am însușit identităţi false: Moraru a devenit „Ninel”, Georgică a devenit „Dorel” (a făcut un real efort de imaginație când şi-a ales noua identitate), Ciobu’ a devenit „Silică” iar eu am rămas tot cu Voltron… deși am protestat… credeam că nu o să am parte de distracție. Fifi şi-a ales porecla „Florin” – el era pe bune… el chiar vroia să agaţe.
                 Mergem pe plajă, adoptam tactica „nopții la Roxbury” şi în scurt timp dăm peste un grup de fete dispuse să stea de vorba cu noi. Georgică demarează operațiunea:
-Salut fetele… ce faci??
-Ce faceţi… ţărane! vine răspunsul de la „șefa de trib” – aia care poartă ochelarii de soare cei mai mari, în general ea este.
-Ei, hai că nu suntem chiar țărani, stăm la oraș! Replică ca un cocoş Moraru.
-Zău?? Ce oraș??
                 Nu știu exact dacă trebuie să mai spun din ce oraș am spus că venim… de fapt asupra acestui aspect nici nu ne înțelesesem înainte, dar totuși a sărit din fundul plămânilor noștii la unison:
-Băicoi!!!
                 Evident a trebuit să ne abținem cu toții ca să nu râdem. Discuția a continuat… am mai vrăjit la ele… până când fetele au devenit interesate şi au început să se prezinte:
-Noi suntem….(înşiruire de nume pe care evident nu le mai țin minte)… pe voi cum va cheamă?
                 Ei… partea asta a fost „priceless”. Eu încerc să ti-o povestesc, dar nu merge… trebuia să fii acolo ca să fi văzut pe viu reacția fetelor. Dar mă rog… am să încerc să descriu peisajul:
-Eu sunt Ninel…
-Eu sunt Dorel…
-Pe mine mă cheamă Silică…
                Ultimul rămăsesem eu, pentru că Fifi le-a considerat urâte pe fetele alea şi a plecat spre fete mai drăguțe… când rândul a ajuns la mine, eu am lăsat puțin capul în pământ, am fixat cu privirea unghia mare de la piciorul unei fete – care apropo era extrem de urât crescută – şi mi-am murmurat numele ca şi cum ar fi reprezentat o povară:
-Pe mine… pe mine mă cheamă Voltron…
Toate fetele într-un cor de uimire:
-Te cheamă Voltron?!?
-Da… știți… părinții mei… adică tata… a avut un accident înainte să mă nasc eu şi de atunci nu mai gândește corect… şi când m-a declarat… mi-a pus numele ăsta… (niciuna din ele nu s-a gândit că acel serial de desene animate s-a difuzat cam la 4-5 ani după nașterea mea, dar nu le acuz pe săracele fete)
                 După aceasta scurtă şi tristă povestire am ridicat ușor privirea din pământ şi am privit-o cu ochi lungi, calzi şi umezi pe tipa care era lângă mine… apoi am întors privirea spre „șefa de trib” care stătea bineînțeles în mijloc şi am spus, oarecum cu un mic confort în voce:
-Prietenii îmi spun Volty…
Toate fetele în cor:
-Aaaaaaa…. Ce draguuuuuţ….
                 Faza a funcționat, pentru că fetele ne-au invitat să bem un suc cu ele la una din terasele deschise pe plajă. De fapt tipa care era lângă mine insista chiar să mergem cu ele în acea seara în discotecă. Noi am acceptat imediat şi am spus că o să ne ducem până la cearșaf ca să ne luam ceva bani… Duși am fost… Săracele fete… sper să nu ne aștepte în continuare acolo pe plajă…
                 Înainte de a încheia declar că eu NU consider numele „Ninel”, „Dorel” şi „Silică” că fiind nume „de ţărani” şi că porecla pe care o accept NU este Voltron. E alta… şi are o poveste mult mai scurtă.

Generația următoare

                 De fiecare dată când auzeam cuvintele astea, la televizor, mă întristam… pentru că realizam brusc că e duminică seară şi a doua zi trebuie să merg din nou la școală – evident, mă uitam la Star Trek. Dar asta se întâmpla acum aproape 18 ani. Erau vremuri frumoase, nu mă interesa aproximativ nimic, scriam dezordonat, eram bun la matematică, biologie şi istorie… nu îmi plăcea geografia şi aveam în mod constant julituri în genunchi şi coate. Mă cam ofticam eu că trebuie să merg la școală, dar… nu aveam de ales. Mă trezea mama dimineața şi după ce mă trimitea de câteva ori înapoi la oglindă ca să îmi aranjez uniforma pe mine, îmi punea pachețelul cu mâncare în ghiozdan şi plecam bosumflat spre școală. Nu mă interesa niciodată ce mi-a pregătit de mâncare, pentru că nu mâncam niciodată pachețelul, veneam cu el acasă sau îl dădeam vreunui coleg mai gurmand. Mama îmi știa orarul şi telefonul suna cam imediat după ce intram în casa. Mama mă verifica, să vadă dacă am ajuns acasă. De obicei răspundeam la telefon încălțat şi cu ghiozdanul în spate, dar susțineam că m-am schimbat şi m-am şi spălat. După ce mă spălam şi îmi aranjam frumos hainele sub formă de grămadă undeva în cameră, ungeam două – trei felii de pâine cu miere sau gem şi îmi reciteam una sau două reviste cu benzi desenate pe care mi le cumpăra tata în fiecare lună. Nu aveam abonament, cutiile cu scrisori erau sparte în mod constant. După aceasta mică pauză, îmi făceam frumos temele pentru a doua zi, iar când ajungea mama acasă îi prezentam temele cerând în schimb voie să îmi actualizez colecția de julituri.
                  Acum lucrurile s-au schimbat un pic. Scriu un pic mai frumos – când am chef – în continuare nu îmi place geografia deși poate mi-ar fi plăcut dacă nu aş fi descoperit chimia. Nu mai am julituri în genunchi şi coate, mai port doar câteva urme. Nu mai sunt aşa de bun la matematică, dar consider că asta s-a întâmplat pentru că nu am creat eu materia asta, deci ceea ce se predă acum la facultate e greșit. Matematica mea e aia bună şi corectă, într-o zi am să o demonstrez lumii întregi… dar nu săptămâna asta… sunt foarte ocupat săptămâna asta. În continuare mă trezesc dimineața, dar nu mai trage mama de mine… mă trezește o sonerie demodată la care refuz să renunț. O am setată ca alarmă deși am schimbat patru sau cinci telefoane mobile. Şi nici nu vreau să renunț la ea. În continuare mă oftic că trebuie să plec la școală… mda… tot școală îi zic. Pachețelul cu mâncare mi-l prepar singur şi de data asta îl şi mănânc la prânz. Mama nu mă mai sună să vadă dacă sunt întreg, ci o întreabă pe sora mea dacă sunt online pe mess… şi după asta știe dacă trăiesc sau nu. Deci Catalina: DA, online înseamnă în viață! Nu mai am revistele cu benzi desenate, le-am aruncat pe toate… deși tata s-a cam supărat pe mine când am făcut asta… acum am diferite seriale de comedie la care mă uit. Cutia de scrisori nu îmi mai este spartă – cred.

                   S-au schimbat multe? Puține? Eu cred că destul de multe. Şi nu chiar toate în bine. Acum, dacă apare cineva şi spune că are sub 14 ani şi îi place matematica, este catalogat direct drept tocilar şi toată lumea îl ocolește. Prea putini sunt cei care au în ghiozdan, între cărţi, pachețelul cu mâncare… acum prefera să se îndoape cu rahaturi sintetice. Au dispărut şi juliturile din coate şi genunchi, pentru că e destul de greu să cazi din faţa calculatorului. Şi chiar dacă se întâmpla, mămica pune repede 10 plasturi pe o rană superficială, după care se minunează când plodul răceşte la cea mai mică adiere de vânt. Pai bineînțeles că răceşte… dacă nu a apucat să își zdrelească genunchii prin praf… de unde anticorpi??? Lasă că îi faci cate un vaccin cu câte un antidot la aproximativ orice. Nu e tocmai un lucru rău.
                   Nu mai sună telefonul fix în scop de verificare, acum mamele sună direct pe telefonul mobil, sau… unele verifica pe mess… sper că nu mă verifici şi când stau pe invizibil. Ei hai, că nu a ajuns tehnica asta până la tine… sper. Şi nici asta nu e un lucru tocmai rău.
                   Toți ne uităm la generația de azi şi îi înfieram, ba că își fac poze în oglindă, ba că se tatuează cu pixul… dar noi cum eram când eram că ei?!? Toți bătrânii se uitau ciudat când desenam un șotron pe asfalt cu creta furată de la școală şi șușoteau vrute şi nevrute… toți ne scoteau ochii că ne pierdem ziua alergând pe afară în timp ce ei obișnuiau să citească rafturi întregi cu cârti. Pai… ei doar visau printre rânduri că sunt detectivi particulari sau că participă la o expediție grandioasă… pe când noi… le făceam pe bune, ce-i drept la o scară mai mică… dar le făceam. Cei mici de azi stau toată ziua în faţa calculatorului şi își umplu timpul cu diferite jocuri… poate că noi doar ne imaginam ca tragem cu pistolul în vreme ce ei pot să şi vizualizeze asta acum. Nu e neapărat rău.
                 Şi pe noi ne privea lumea cu reale rezerve… şi am ajuns destul de bine. Şi ei or să ajungă la fel de bine… mă rog… unii dintre ei… dar… aceeași sită a acționat şi în cazul nostru.
                 Toate se rezolva cu bine, ne trebuie doar un strop de speranță. Iar eu încep să am deja un pic mai multă speranță… dar asta e pentru că în curând vin acasă… woohoo… abia aștept. Deja am primit cereri pentru continuarea legendei lui 28 – Dorule… ești mâncat, mâncami-ai. Dar şi pentru alte chestii… o să scriu şi despre ele…

Aventuri cu vărul Emil

                  Pe care de fapt îl cheamă Alexandru. Nu știu de ce i se spune Emil… cred că se trage de la prietenii lui… am auzit destule poveşti cu ei, dar doar una mi-a rămas în minte: Emil şi-a cunoscut colegul de cameră din facultate la administrația căminului… şi-au dat mâna şi au urcat în cameră. Ajunși în faţa ușii, unul din ei a băgat cheia în broască, moment în care ușa a căzut cu totul… s-au uitat câteva secunde unul la celalalt… au intrat în cameră şi 5 ani cât au stat în camera aia nu au făcut nimic pentru a remedia problema ușii… cum au găsit-o aşa au lăsat-o… au stat 5 ani practic fără ușă.
                  Ei, au trecut aproximativ 7 ani de la momentul în care aceasta întâmplare s-a petrecut… dar încă mi-o mai amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat… acum 7 ani. Se terminase școala (ce vremuri băi frate…) şi căutam să plec la mare şi să stau cât mai mult acolo. Moment în care mă suna Emil:
-Ce faci băi băiatule??
-Băi Emile… ce să fac… uite pe acasă, tu?
-Uite, pe la firmă, tocmai mi-am programat o livrare la Constanţa pentru vineri… ia zii mergi la mare?? Că uite în weekend este Liberty-Parade (pe vremea aia se ținea încă în Vama-veche), am mai vorbit cu un coleg din facultate şi o să meargă şi el cu noi… plecam vineri dimineață şi ne întoarcem duminică seară. Iar de dormit… o să ne căutam ceva prin Costinești… ce zici? Mergi??
                  Bine, din nou, eu doar presupun că a spus aşa ceva, deoarece după ce am auzit că pleacă la Constanţa în weekend, nu am mai stat la discuții… am trecut direct la făcut bagaje. Toata lumea știe că în anumite situații nu merită să pierzi timpul aiurea, iar eu exact asta am făcut atunci… nu am pierdut timpul.
                  Vineri dimineață nu s-a lăsat prea mult așteptată… m-am întâlnit cu văru’ Emil, m-am urcat confortabil în mașină… şi am pornit… spre sediul firmei... De unde varul Emil a luat câteva aparate medicale ce trebuiau să ajungă la beneficiarii din Constanţa… tot de acolo l-am pescuit şi pe colegul lui Emil, porecla lui era „colegu”. Eu am evitat să stârnesc un conflict şi m-am așezat liniștit pe bancheta din spate, în stânga, lângă o cutie maaaare cu un laser în ea. Laser, frate… nu altceva. Trebuie să mai zic că varul Emil efectua transportul cu o SuperNova… da… pe vremea aia exista mașina asta… acum nu prea mai există, dar atunci era în vogă.
                  Şi plecăm la drum. Eu admiram liniștit priveliștea pe geam… totul era normal… ieșeam din București, parcă să zic că erau construiți 30-40 km din A2 şi am luat-o pe acolo… parcă… nu mai știu sigur… Oricum nu mai contează. Ideea e că stăteam eu liniștit pe banchetă, priveam pe geam… totul era în regulă, ne depășeau aproximativ toate mașinile...muzica era ok… totul în regulă. După puțin timp, nu ne mai depășeau aşa multe mașini… muzica era tot ok… totul era încă în regulă. După încă puțin timp am observat că Emil a început să aplice clasice manevre de depășire, dar nu mi s-a părut nimic ciudat, pentru că eram depășiți la rândul nostru de alte mașini… ce-i drept ceva mai puternice… dar totuși… şi bineînțeles muzica era în continuare bună.

                  La un anumit moment dat, mi-am aruncat un ochi la cutia aia mare care călătorea alături de mine pe banchetă – văru’ mi-o lăsase în grijă pentru că nu o cuprindea centura de siguranța – când… ce vad… varul Emil tocmai depășea alta mașină… şi de data asta era una destul de mare şi destul de puternica, era un VW Passat asta țin minte şi nu o să o uit prea curând. Trebuie să recunosc că inițial mi s-a părut un pic ciudat, dar nu i-am dat importanţă, pentru că muzica era în continuare bună… dar după numai câteva momente, Emil a țipat la mine:
-Bă, ia vino să vezi cum merge SuperNova cu 180km/h!!!
-Ce-ai zis?!? Mă ridic ușor de pe banchetă… mă poziționez strategic între scaunele din faţă şi mă uit direct în bord la vitezometru… într-adevăr indica 180km/h şi chiar trecuse un pic de valoarea respectivă. La momentul respectiv nu mi-am dat seama ce înseamnă 180km/h într-o mașină care nu e dotată cu servodirecție… după ce mi-am luat permisul am aflat… that’s right… 180km/h, deși cam pe la 175km/h mi-am luat ochii de pe vitezometru şi am apăsat în continuare accelerația… cred că viteza a ajuns până pe la 185km/h, probabil.
                 Cum nu îmi dădeam eu prea bine seama câte pericole pândesc la o astfel de viteză, m-am bucurat… ce mama dracu’, mergeam cu 180km/h, eram regele lumii… Doar că… în boxe a început să sune o melodie foarte pe placul varului meu… reacția lui?
-Bă ce îmi place melodia asta… woooow… A luat mâinile de pe volan şi a început să le agite sugestiv în aer… cum o altă poreclă a lui Emil este „Shaq” de la celebrul baschetbalist, pentru că era foarte mare…şi…maare, am cam simțit mașina dansând un pic pe şosea în momentul în care Emil „iubea” melodia… Imediat după, Emil şi-a dat seama de imensa greșeală, a lăsat melodia să cânte în boxe şi a pus iar mâinile pe volan… în timpul ăsta eu şi Colegu’ rămăsesem muți de uimire… Emil a încercat să spargă liniștea:
-Ce bă? Nu vă place muzica?
     Reacția lui Colegu’:
-Shaq, oprește acum… eu vin pe jos!!!
                Varul Emil e un tip foarte calculat, niciodată nu riscă aiurea… nu știu exact ce s-a întâmplat în momentul respectiv… cert este că prietenul lui, Colegu’ era destul de traumatizat… şi chiar insista să meargă pe jos…

Super-Mecanicul a.k.a. „Meșterul”

                 Erau vremurile alea bune în care credeam că sunt stăpânul lumii şi că nimeni nu îmi poate sta în cale atunci când conduc mândru în Oul (Matiz) meu. Ei şi într-o zi frumoasă am plecat eu la facultate cu Oul după mine. Am ajuns cu bine – deși sunt sigur că am împărțit înjurături şi dreptate în stânga şi în dreapta pe drum, pentru că pe vremea aia mă credeam a fi „Justițiarul” – şi am parcat mașina într-un loc cu umbră… în mod normal numai profesorii au voie să parcheze în locurile cu umbră – e o lege nescrisă în parcarea facultății mele – dar în ziua aia mă simțeam important şi am decis să parchez la umbră. Am coborât mândru din mașină şi am pornit agale spre intrare. După ce am făcut 3 pași, am întors ușor capul spre mașină şi cu o mișcare discretă am închis-o din telecomanda… moment în care… stupoare… am observat cum butonul de la portiera din dreapta-spate nu era prea hotărât dacă să blocheze sau nu portiera… Butonul, adică țâmburușul ăla pe care apeși când vrei să blochezi ușa din interior… Un fior rece mi-a străbătut repede şirea spinării… câteva broboane de sudoare mi-au apărut imediat pe frunte… şi cu muuuulta teamă m-am întors din drum… m-am apropiat ușor de Ou, încercând să nu o sperii cumva… am pus mâna pe clanța de la portieră… şi am tras de ea… moment în care!!!!! portiera s-a deschis!!!! şi ca totul să fie complet… nici alarma nu a început să sune. Atunci în sinea mea am exclamat: „băgami-aş pula în ala care mi-a montat alarma”. Am stat ca pe ghimpi în ziua aia la cursuri… mă uitam din 5 în 5 minute pe geam să vad dacă nu mi-a subtilizat cineva Oul din parcare.
                 Într-un final se termină orele pe ziua respectivă… eu am zbughit-o efectiv din sala de curs… am alergat până în parcare, m-am urcat în mașină şi am mers direct cu Oul înapoi la service-ul care îmi montase alarma. Am ajuns acolo şi știind cum merg treburile, am trecut pe lângă „Recepție” şi m-am dus direct la încăperea unde luau o scurtă pauză „meșterii”. Speram să găsesc unul mai tinerel – că ăştia tineri se vând ieftin în general – şi spre norocul meu era acolo un tip cu un an sau doi mai mic decât mine… înfățișare clasica: adidași negrii, salopetă cu însemnele firmei, tricou alb tot cu însemnele firmei, șapca purtata invers – că să para șmecher, mâini pline de… muncă… draci… cu ce se murdăresc ei prin service, uateva şi bineînțeles o cafea în mână… Mă apropii elegant de el şi îi zic:
-Meştere, am şi eu o problemă…. Cu o voce aşa… umilă… plina de „te respect să mor eu dacă nu… după ce îmi faci mașina te respect cu vreo 10-20 de lei, să înnebunesc dacă nu”
-Da, spune, ce problemă ai?? Mi-a zis el… plin de dorința de a fi respectat
-Păi uite, mi-am montat un sistem de alarmă cu închidere centralizată aici la voi şi dimineață am observat că portiera din dreapta-spate nu se închide când apăs pe butonul de la telecomandă…
-Ok, hai că vin eu la poartă să îți deschid şi o ducem înăuntru să vedem care e problema
Bine, nu sunt sigur că a mai spus ceva după „Ok”, pentru mine cuvântul ala a însemnat „sunetul dulce al victoriei” după cuvântul ăla era clar că a acceptat să îmi repare mașina pe loc… deci nu prea am mai fost atent la ce a zis după aia… să presupunem că a zis că îmi deschide el poarta… oricum nu aveam de unde să știu cine o deschide că era comandată electric.
                 Ei bine, am dus mașina în hală… m-a lăsat ăla să fac 2-3 manevre printre toate aparatele lor după care mi-a propus:
-Auzi, nu vrei să duc eu mașina la postul de lucru??
Dacă ar fi fost altele circumstanțele m-as fi enervat şi i-as fi demonstrat că pot să duc şi singur mașina la „postul de lucru” fără să o lovesc de nicio macara sau lift… dar… nu era cazul atunci… eu sunt inginer şi mă pasionează chestiile cu butoane şi manete, iar acolo erau multe… eu nu mă abțin să nu apăs pe butoane în momente de genul ăsta şi cum oricum eram cu ochii după toate utilajele lor, ieșit de jumătate pe geam… cu o mica bală în coltul gurii… m-am dat la o parte.
                 A dus asta mașina la „postul lui de lucru” s-a dat jos de la volan… a băgat mana în buzunarul ăla magic de la piept – în buzunarul ala un mecanic are de toate… de la hârtie igienica la prezervative, de la un pliculeț de cafea la un semviş, de la o piuliță la o bormașină, are de toate acolo – şi scoate o șurubelniță. În aproximativ 30 de secunde mi-a desfăcut ornamentul de pe portieră, s-a uitat la cum era montat sistemul de închidere… a plecat puțin şi s-a întors cu un voltmetru. L-a pus frumos şi corect pe firele electrice care intrau în unitatea montată pe portieră şi m-a rugat să închid mașina din telecomandă… am respectat indicațiile primite. După care am realizat că tipul a făcut asta ca să vadă dacă ajunge curent la modul, nu că să măsoare cât curent ajunge, pentru că ținea aparatul invers şi nu cred ca putea să citească cu capul în jos, sau… cine știe. După asta a făcut o chestie care brusc m-a făcut să realizez unul din motivele pentru care trebuie să mergi la școală şi să nu chiulești:
                A început să îmi desfacă ornamentele din mașină, urmărind firele electrice până a ajuns în faţă, sub bord, unde era poziționată unitatea centrală a alarmei, în momentul în care a găsit-o, a luat iar voltmetrul, pe care îl ținea tot cu capul în jos, a poziționat iar capetele pe fire şi m-a rugat să dau iar impuls din telecomandă. Cu greu m-am abținut să nu îl întreb mai exact de ce vrea să fac asta… Pentru început am presupus că vrea să compare valoarea curentului care ajunge cu cea a curentului care iese şi am apăsat frumos pe buton, tipul a văzut acul mișcându-se şi a exclamat:
-Da, e bine… iese curent!!!
  Auzind asta am început sa ma țin cu mana de nas ca sa nu bufnesc în ras!!!!!
                În gândul meu aveam nenumărate replici: „să mori tu că iese curent” şi „oooo tu, Einstein care ești, Bravoooo” sunt doar doua dintre ele.
Mă rog, tipul a rezolvat rapid problema, a meșterit el ceva pe acolo şi a pus modulul să tragă direct de încuietoare, nu te butonul care blochează portiera… după ce am văzut şi eu mecanismul de închidere al ușii… mi-am dat seama că era mult mai ușor şi mult mai logic ca închiderea centralizată să fie montată aşa… din păcate pe celelalte 3 portiere a rămas cu același tip de montaj.
               L-am respectat cum se cuvine, i-am mulțumit frumos, tipul nu s-a lăsat impresionat de „lasă că îmi scot singur mașina de aici” al meu şi s-a urcat rapid la volan, a manevrat-o cu grija printre utilaje… eu am întârziat puțin în urma lui… eram efectiv vrăjit de o macara care ridica un motor dintr-un SUV foaaaaarte maaaaree…
Am plecat acasă liniștit şi mulțumit. Sper că „meșterul” nu îmi citește blog-ul… şi dacă o face oricum e în zadar, că am vândut Oul… doar că… mecanicii care lucrează în service-ul ce aparține de dealer-ul de la care mi-am luat noua mașină sunt mult mai stilați… au gresie în service şi obișnuiesc să folosească mașinile pe post de sanie… ce făceau aia în Tokio Drift e nimic pe lângă ce știu ăia să facă în secție… după ce am văzut asta prima oară am jurat că nu las niciodată mașina singură acolo…

Legenda lui 28. Eroii de la Vărbilău

                 Am ezitat mult înainte să scriu şi să public povestea asta, pentru că este una tristă care evocă faptele de vitejie a 120 de ostași voinici. Din păcate, 67 dintre aceștia şi-au pierdut viața în acea fatidică zi de ianuarie. Aceste rânduri sunt aici pentru ca jertfa lor să rămână proaspăta în amintirea celor care au luat parte la cele întâmplate sau să fie citită de cei ce nu au fost acolo.
                 Era prima zi a lui ianuarie… era frig. Ne-am trezit cu toții destul de târziu şi foarte obosiți. Tocmai petrecusem până în zori. Până ne-am dezmeticit noi bine deja soarele se pregătea să se culce şi să lase luna în locul lui. În aceste condiții nimeni nu a mai avut chef şi putere fizică să iasă afara în frig şi să pregătească câteva bucăți de carne la grătar. Cum foamea nu s-a lăsat prea mult așteptată a trebuit să apelam la bucatele preparate de acasă de care nimeni nu se atinsese până atunci. Aveam la dispoziție, în pivniță, exact 120 de sarmale. Nu știu de ce erau aşa de multe pentru că noi nu eram decât 5 la număr, dar probabil ăsta e alt caz pentru agenții Mulder şi Scully. Astfel am scos cratița cu sarmale şi am încălzit pentru început doar 20 de sarmale. Cum Jac şi Roxana aveau ceva treburi femeiești pe undeva prin casă eu cu Doru şi Roger am trecut la atac:
-4 de căciulă, da? A sunat primul ordin de atac al lui Doru, eu şi Roger ne-am conformat imediat.

                  După câteva minute în care pieriseră aproximativ 9 sarmale – cate 3 de fiecare – Doru mi-a făcut „acea blestemata propunere” care a atras după sine carnagiul:
-Frate, nu ai tupeu, nu ai sânge în coaie dacă nu le mâncam pe toate…
-Pe toate?!? Glumești?? Pot să fac asta fără tine! I-am răspuns eu imediat…
-Nuu, pe toate care le-am adus cu noi, doar nu vrei să le ducem înapoi acasă, trag la greutatea totală şi o să consume mașina mai mult, nu vrei să faci economie la benzina???
                 Trebuie să recunosc că am privit propunerea lui Doru ca pe o provocare, motiv pentru care, încrezător în propriile mele forţe am acceptat. Imediat după am trecut la treabă… între timp au apărut şi fetele care ne-au oferit ajutorul lor la încălzit sarmale… şi lupta a început:
                Fiecare a primit care 4 sarmale pentru început. Săracele nici nu au apucat să aburească cum se cuvine. Au pierit pulverizate.
                Primul atac i-a aparținut lui Doru:
-Încă 4! A comandat el.
                Eu am mărit miza:
-4 indicate de Doru, plus una, deci 5!
-Pune 5 şi la mine atunci! A spus Doru imediat după contra-atacul meu…
                După 9 sarmale mă simțeam mai mult decât plin, Doru la fel şi astfel eu speram că ostilitățile vor lua sfârșit, dar m-am înșelat, pentru că Doru a început să se folosească din plin de „bluff” sperând că mă va determina să renunț:
-Încă 5 de fiecare! A strigat el folosindu-se de o mică porțiune din gură în care încă nu înfundase sarmale.
-Încălzeste-le! L-am aprobat eu, folosind aceeași tehnică de exprimare orală.
                După cea de-a treia rundă scorul era strâns 14-14. Niciunul dintre noi nu vroia să cedeze şi declara că încă poate să mai mănânce, motiv pentru care Doru a recurs iar la metode de intimidare:
-Încă 5 de fiecare, adică 10…
                Eu am simțit faptul că el este un pic sleit de puteri şi am contracarat:
-Hai să facem jocul mai interesant… 10 de fiecare!!!
                Puteam citi lejer uimirea de pe feţele prietenilor mei înafara de cea a lui Doru, pe a lui citeam un pic de disperare şi un puternic sentiment de „burtă plină” motiv pentru care am considerat că atacul meu îl va îngenunchea. Dar am greșit… greșeala mea a însemnat pierderea a încă 20 de sarmale… 20 de suflete… 20 de voinici… Lupta părea că se sfârși cu o remiză binemeritată când scorul a ajuns la 25 de fiecare, dar nu a fost să fie aşa… am mai comandat încă 3 de fiecare – iar ăsta a fost semnul că bătălia se apropie de sfârșit.
Ultimele 3 sarmale s-au jertfit la fel ca suratele lor. Scorul era din nou egal, la 28. Un număr destul de mare. Numărul total al sarmalelor ce au pierit în acea zi… 67, din care 56 în teribila bătălie. Ei au rămas în istorie că fiind „Eroii de la Vărbilău”. De atunci, de fiecare data când Doru îmi spune: „N-ai tupeu” replica mea vine oarecum automat: „Frate, ultima dată când ai spus asta, 56 de suflete au pierit”.

Alarma de incendiu

                  Uneori mă uit la ei şi nu realizez cum de i-a iertat istoria… nu înțeleg de ce nu au fost calcați în picioare de alte nații…
                  Oricum nu mai contează, să trecem la povestire: Eram eu liniștit la birou în laborator, citeam un articol… când pornește alarma de incendiu. Inițial nu am băgat-o în seamă, m-am gândit că se face vreun test, ei sunt foarte precauți… prefera să prevină… şi o fac foarte bine, una dintre realizările lor în materie de prevenție este Linia Maginot , doar că… mă rog, toata lumea știe ce s-a întâmplat atunci, cine nu știe să gugalească. Să revin, suna alarma iar eu o ignoram… la un moment dat a început să mă zgârie un pic pe timpane acel sunet deosebit de strident şi foarte tăios… şi rece… şi monocolor. M-am gândit pentru o secundă că s-ar fi putut întâmpla ceva şi ar trebui totuși să ies afară, dar apoi a venit Dragoș ăla mic şi roșu, cu un trident în mână şi coadă ascuțită, care a zis că nu se putea întâmpla nimic grav… apoi a apărut şi celălalt Dragoș… cel mic şi alb, cu aripi şi cu aură, care la rândul lui a spus că totuși suntem înconjurați de cercetători cu destul de multă minte ca să se întâmple ceva banal, dacă s-ar fi întâmplat totuși ceva, atunci alarma de incendiu ar fi fost inutilă, nu ar fi apucat să sune pentru că ar fi fost pulverizată instant… şi eu la fel… şi ciuperca s-ar fi văzut de la sute de km distanţă. Deci practic şi Dragoș cel Bun şi cel Rău spuneau același lucru… de ce să mă mai deranjez să ies afară?? Dar totuși era forfotă mare...

                 Într-un final decid să ies pe culoar… nimic în neregulă, mă uit în stânga… totul ok… mă uit în dreapta ceva fum… deci totul e ok, mă pot întoarce la lucru… woow… fum?!? Ăla era fum?!? Mă mai uit o dată… da… e fum… calcul rapid: dacă iese fum înseamnă că a luat ceva foc! (consider că ar trebui să fiu premiat pentru raționamentul ăsta) Deci trebuie să ies. M-am îndreptat calm şi pe scări către ieșire, am ales-o pe aia de unde nu ieșea fum. Ajung afară, şi îl vad pe Tsvetomir – un coleg din Bulgaria, cu ceafa lată şi borcanul de murături în buzunar mereu – în mijlocul unui grup de francezi care îl aplaudau. Mă uit ciudat… mă apropii… mă uit mai ciudat… mă apropii mai mult… mă uit şi mai ciudat – deja cred că faţa mea începuse să arate foarte ciudat. Ajung lângă un coleg ceva mai de vârsta mea şi îl întreb ce s-a întâmplat de fapt. Şi iată incidentul ce a cauzat alarma de incendiu:
                  X şi Y erau ei, doi posesori de cetățenie franțuzească, în laboratorul de chimie şi pregăteau un oarecare experiment, echipa în care lucrează ei se joaca des cu fel de fel de substanțe şi consumă cea mai mare cantitate de halate de laborator pe an. Nu știu exact ce făceau, dar cert este că la un moment dat ceea ce pregăteau ei acolo a luat foc. Moment în care, cei doi au aplicat tehnica standard pentru stingerea incendiului: au început să arunce toate substanțele chimice ce le aveau la îndemână peste recipientul care luase foc… moment în care flăcările s-au extins, au cuprins toată masa de lucru, apoi dulapul unde erau ținute substanțele şi din cum știu eu că e aranjat laboratorul de chimie se apropia de tuburile de oxigen şi azot. Ei în momentul ăla, X şi Y au spus, domnule, noi nu ne riscam viața aiurea, hai să ieșim şi să tragem alarma de incendiu – că doar aia era… era un minor incendiu… nu era nicidecum un real pericol de explozie noooo… Şi ce au făcut? Au ieșit afară să își savureze cafeaua. În timpul asta, Tsvetomir (adevărul e că tipul asta e şi un pic nebun, cred că i se trage de la borcănelul ăla de murături) ce a făcut? A văzut el care e problema, a pus mâna pe un stingător, a intrat în laboratorul de chimie, a stins focul, după care a scos pe rând afară tubul de oxigen şi cel de azot. După toate astea, a ieşit frumos afară şi şi-a anunțat colegii că totul este în regulă, nu au pentru ce să își facă griji, pot veni liniștiți înapoi în birouri.
                 De multe ori stau şi mă gândesc… de fapt ce caută ei pe harta lumii?? Cât e ziua de lungă se laudă cum că ei sunt cea mai grozavă nație de pe toată planeta… dar… de fapt…