vineri, decembrie 31

Mai știi când…

                Mâine anul se-nnoiește… bla-bla… la fiecare început de an mama nu uita să-mi spună că asta e un nou început şi pot deveni mai bun… mai harnic… mai ții minte?? Nu am uitat încă… pe partea cealaltă tata mă lua cu el pe balcon să desfacem șampania şi să aruncam cu petarde… eu nu apucam să arunc decât una sau două… mai ții minte??
Mai țin minte… vremuri frate…
                Mai știi când ai luat groapa aia pe Dealul Negru? Era noapte… știu… o țineam mai pe dreapta ca să mă feresc de camioanele ce veneau din sens opus… știu… am luat-o fără să o văd… am dat aproape 100 de lei să îndrept janta… mai știi?? Mai știu frate! Mai știi când goneai că nebunul pe autostradă?? Ningea, se depusese zăpada pe jos şi tu setasei pilotul automat pe 110 km/h?? Mai țipai şi la ăia din faţă să se dea la o parte… Doamne ce nebun erai, dacă îți derapa spatele nu mai scriai acum articole, nu mai făceai aroganţe pe blog… mai știi?? Mai ştiu frate! Mai știi când te-ai oprit în vârful Feleacului că ţi s-a terminat lichidul de la ștergătoare?? Ţi se rupea în patru, ai pus avariile şi toți credeau că ori e radar, ori ai făcut accident… toți încetineau, tu te uitai la ei fără reacție în timp ce umpleai rezervorul… Mai ştiu frate… ce nebun eram… Mai știi când de Revelion, în loc să petreci ai păzit centrala?? După câteva pahare ţi-ai băgat picioarele, ai plecat şi ai închis uşa aia care avea un cadru de lemn şi restul geam, spunându-ți în sine: „dacă o fi să explodeze, să explodeze doar în bucătărie”?? Mai ştiu frate… Mai știi când te-a închis Doru pe afară şi tu te-ai gândit să dai cu pietricele în geam?? Woooow… O țin minte şi pe asta…
                Mai știi când nu știai cum să-ţi bagi căștile în urechi mai repede în avion în speranța că are tacă?? Şi imediat după decolare te întrebai… „cât noroc să ai frate”?? Mai ştiu frate… cele mai lungi 2 ore şi 45 din lume… Mai știi când îți pregăteai experimentele şi se tot strica microscopul? Sau îți cereau alții rezervările?? Până într-o zi când ţi s-a luat, i-ai aranjat cu spatele la perete şi ţi-ai băgat tot în ei?? Atunci când a venit Magda tremurând de nervi ca să îmi spună cât de nesimțit sunt şi a plecat cerându-și scuze?? Da… Mai ştiu frate… Mai știi când te-ai ascuns o săptămână de madam ca să nu te cheme la dracul ăla de cină festivă? Şi cu o seară înainte am răspuns ca prostul la telefon deși văzusem că e numărul ei? Da! Bineînțeles că mai țin minte… mi-am blestemat zilele în timpul cinei… Mai știi când ţi-ai schimbat tu parola la Windows? Ai pus una mai complicată, ca să nu-ţi fure cineva secretele?? Ştiu frate… dar am uitat că Windows-ul e în franceză şi tastatura în engleză… a trebuit să o fac pe spionul, să fur tastatura colegului meu de birou ca să mă loghez… țin minte, cum dracu!
                Mai știi când ţi-ai făcut blog… şi ai bătut apropouri două luni până s-a saturat Roger şi a zis: „bine bă, dă-mi adresa să vad, că înnebunesc cu tine dacă nu”! Aia a fost chiar tare… normal că țin minte… Mai știi când ţi-ai băgat ceva în Aer Albastru (AA) şi ţi-ai luat bilete la Lufthansa?? Daa… Ai alergat ca un disperat în Frankfurt de la un terminat la celalalt… tu chiar credeai că ai să prinzi avionul!! Da eram foarte nedumerit când am ajuns la poarta de îmbarcare şi am văzut că se şi așternuse praful de când plecase avionul… Zdrang încă 4 ore în Frankfurt…
                Mai știi când ai vrut să o faci tu pe bucătarul? Ai început să prepari paste şi ai zis să le condimentezi cu niște prostii de se fac la microunde! Te-ai uitat pe cutie, scria că trebuie lăsate cam 4 minute, ai pus ceasul la 4 minute şi apoi nu știai ce miroase a ars… Ştiu frate… O săptămână am spălat şi am aerisit cuptorul… încă miroase a ars… Mai știi când te-ai dus tu la cumpărături cu căștile în urechi? Mereu merg aşa, care din dați? Când ai umplut coșul şi la casă ţi-ai dat seama că ţi-ai uitat cardul acasă şi nu ai bani să plătești! ODM!!! Se uita casiera aia la mine cu o faţă…
                Mai știi când te pregăteai să pleci la aeroport iar madam te ținea în loc că să-ţi facă planul? Când era să pierd avionul că nu mai termina ea de făcut planul… să-mi trag una… o mai țin minte şi pe asta! Dar atunci când şi-au pus toți palma-n fund şi s-au tirat în ţările calde de ziua ta? Băgami-aş picioarele… şi tot le-am dat să bea… ești băiat bun, ce să zic… păi sunt frate, normal că sunt! Mai știi că în ziua aia ţi-ai dat întâlnire cu bătrânii la un restaurant şi înainte ai băgat o narghilea şi bere cu Oana?? Woooow…. Da frate… când m-am ridicat de pe scaun nu știam de ce se învârte Villacrosse-ul cu mine… Mai știi când s-a căcat un porumbel pe tine tot acolo?? Daaa, fix când făceam mișto de Oana pentru că are în geanta șerveţele umede, șerveţele parfumate, șerveţele uscate, șerveţele mari şi șervețele mici… fix atunci.
                Mai știi când ai fumat cu Futre şi golanii aia iar la final aveai atâta energie încât i-ai făcut curat în casă?? Aia n-o să o uit prea curând… De ce? Pentru că te-ai bătut cu un câine la întoarcere?? Nu! Dar de ce? Bine de aia… Mai știi când erai tu ăla deștept şi îți puneai 15 lanțuri pe bicicleta în curte la Futre? Se fura frate… Ăla stă în Dorobanți în morți, trec mașinile de Poliţie şi alea de la firmele de pază mai des decât… orice… de fapt, numai aia trec pe străzile alea! Paza buna… trece primejdia rea… Mai știi când le rula Futre în bucătărie şi fumam cu schimbul? Să-mi bag picioarele… pe aia n-o s-o uit aşa ușor! Mai știi când ţi-ai băgat pula în taximetristul ăla la mare? Pai ce era să fac? Să-l felicit pentru că ne cerea 50 de lei pentru 4km?
                Mai știi că ai băut o sticla de palinca cu Oana râzând de fraierii ăia care s-au culcat încă de la ora 22, deși dormiseră şi la amiază? Băi ce înseamnă să ai un toc înfipt în spinare… uite vezi cât de greu cântărește un toc… Mai ții minte când ai trecut pe roșu, te-a oprit Poliţia, dar ai scăpat fără să-ţi ia permisul? Mai ştiu frate, Dumnezeu să-i dea sănătate agentului Cristescu! Mai știi când râdea Roxana de tine şi GPS-ul tău care zicea că ești în câmp? Ştiu frate… cate actualizări i-am făcut după aia… dracii l-au luat! Mai știi când a mâncat Gavroche Pain?? Ahhhahahahahaha… el se lauda că mănâncă iute, i-au ieșit ochii din orbite!
                Mai știi cât de amărât erai când a trebuit să pleci înapoi în Franța? Păi şi ce? Prevăzusem de mult că aşa are să fie… Mai știi când te-ai trezit dimineață nu pentru că a sunat ceasul, ci pentru că sufla vântul pe la geam? Asta nu am să o uit prea curând…
                Mai știi… că a trecut un an? Nici nu-mi dau seama când…

                Cam greu de citit… dar în mare… a mai trecut un an… plin. În primul rând „La mulți ani!” şi toate cele bune pentru 2011 tuturor dar mai ales lui Ovidiu, care-mi citește fiecare prostioară şi comentează de fiecare dată… or mai fi şi alții care citesc mereu – La mulți ani şi toate cele bune şi lor – dar el comentează mereu. Şi pe cuvântul meu, abia acum de curând am văzut că are şi el blog, eu ştiu că am dat clik prima data când a comentat, dar nu era nici un blog atașat… acum îi returnez şi eu serviciul.

                Ei bine, dragii arminului, La mulți ani! Multă sănătate şi toate cele bune pentru 2011! Practic: „Ne vedem la anu’!”

joi, decembrie 30

Sad day

                      Este o zi tristă… pentru toți arabii şi make-belive-arabs din România… Nu pentru că l-ar fi prins americanii pe Osama, la dracu, Osama bea cola cu gheaţă pe plajă în Miami acum, dar să revenim, este cea mai tristă zi din lume pentru arabi, de la primul la vecina mea care s-a căsătorit cu şaormarul din colţ după ce s-a convertit la islamism şi a început să poarte voal.
                      Îmi pare rău că trebuie să scriu asta aici… ca să râdă toți de mine – o fi de vină efectul unor chestii… combinate cu alte chestii (nu spui ce, chestii importante) şi cu alcool – dar lumea trebuie să știe adevărul… oameni buni… pregătiți-vă, criza aia mare abia acum vine… pregătiți-vă!!! Noua criză are să debuteze cu o scădere drastica a prețului pentru şaorma de orice fel şi orice mărime… şi dracu știe cum are să continue… de ce? pentru că azi… 30 decembrie orele 1.10… o zi foarte tristă… azi m-a dat gata prima şaorma… m-a terminat… n-am putut să o mănânc… şi mai era şi mică… să-mi fie rușine! Am îngropat-o lângă un pom ca să n-o mănânce câinii vagabonzi... fie-i țărâna ușoară!
                      Odată cu chestia asta, şaormarii şi-au pierdut principalul client, vor intra în panică, apoi în criză şi vor declanșa Jihadul – au să se alerge pe străzi cu săbiile alea cu care taie carnea…

Îmi pare rău… Am eșuat… Dumnezeu să aibă grija de sufletele noastre…


Să o public… să n-o public… hai armine, scoate-ţi nisipul din păsărică… ai publicat chestii mult mai nasoale decât asta…

marți, decembrie 28

Leapșa de la Sophie

                Mă bucur să aud că blogul lui Sophie şi-a pierdut virginitatea… mă simt onorat să testez ceea ce l-a dezvirginat (ODM cât de ciudat sună asta??)

SUNT leneș şi mă mândresc cu asta
AŞ VREA o pușcă cu lunetă şi amortizor, am câteva cadouri pentru câinii vagabonzi… aaa şi o curea lată
Nu PĂSTREZ căcaturi, arunc tot ce nu folosesc. Valiza cu care plec în Franța de fiecare dată conține două perechi de chiloți, trei de șosete şi câteva tricouri albe. Cu toate astea prietenii mei nu scăpa nici o ocazie să mă umple de prostitoare. Va mulțumesc, am să vă trec pe lista mea de Crăciun!
MI-AŞ FI DORIT ca meseria de taximetrist să nu fi fost inventată
NU ÎMI PLACE să bârfesc, deși uneori sunt atras în bârfă împotriva voinței mele… dar de fiecare data mă eschivez
MĂ TEM, dar cu moderație
AUD foarte des tonuri de invidie pe eternul hit prost: „Vai ce mă bucur pentru tine că ești în Franța!”
ÎMI PARE RĂU, dar sunteți niște idioți… TOŢI!
ÎMI PLACE… să stau… şi să pun puncte de suspensie… ca să pot sta în timp ce îmi corectez articolele
NU SUNT chiar atât de extraordinar precum sunt văzut prin anumiți ochi
DANSEZ perfect atunci când nu mă vede nimeni. Chestia asta nu se repeta când mai sunt alte persoane prin preajmă
CÂNT extrem de bine… şi cunosc versurile multor melodii… le fredonez mereu când sunt la volan… prietenii mei merg cu taxiul în urma mea… nu înțeleg de ce…
NICIODATĂ nu am să renunț la muzica mea din mașină
Foarte RAR accept persoane noi în cercul meu de prieteni
Nu PLÂNG! Şi dacă se întâmplă cumva nu mă vede nimeni, deci nu există dovezi că aşa ceva s-ar fi întâmplat vreodată
SUNT CONFUZ când vad cate o mașină de Poliţie pe marginea drumului, pentru că nu știu care e limita de viteză…
AM NEVOIE de încălțări noi
AR TREBUI ca formele fără fond să fie arse pe rug în Piața Universităţii… în frunte cu cel necurat al cărui nume nu va mai fi pronunțat vreodată
AŞ PUTEA să mut munții din loc… dar nu sunt destul de motivat să o fac

                Ei da… cam asta a fost… Regula de Leapșă rămâne valabilă: O citești, O faci!

duminică, decembrie 26

Crăciunul

                Nu știu dacă ești sau nu la curent, dar zilele astea sărbătorim Crăciunul. Din punctul meu de vedere, serbăm nașterea lui Isus, ai cărui părinți s-au conformat poruncii regale şi au mers la recensământ, nu au găsit nici un loc liber în vreun han (era vârf de sezon, toți hangii triplaseră preţurile şi tot aveau camerele pline) şi sunt adăpostiți într-un grajd de către un moș bătrân cu barba albă, care începând cu anul imediat următor devine Moș Crăciun.
                Asta este povestea pe care o știu eu, în plus mai știu că în preajma acestei sărbători toți ar trebui să devină mai buni unul cu celalalt, să uite ce certuri şi supărări şi să se îmbrățișeze precum frații.

                Ei bine… iată că eu am îmbătrânit, m-am demodat şi vremurile s-au schimbat, astăzi Crăciunul nu mai este perceput în același mod, astăzi Crăciunul a devenit o oportunitate de a da „mass-sms” către toată agenda cu un text plin de rime ce includ câteva cuvinte cheie, cum ar fi: „sărbătoare, Crăciun, Moș Crăciun, cadouri” etc. şi bineînțeles – preferatele mele – telefoanele „de felicitare”. SMS-urile alea sunt ușor de recunoscut, plm îți țiuie telefonul a sms, te uiți în mesaje şi vezi toate cuvintele alea cheie acolo şi îți dai seama că ai primit unul, după care îl ignori şi îți continui treaba… mă rog, mie îmi place să-l copiez şi să-l trimit înapoi persoanei ce mi l-a trimis exact la fel doar că-i schimb semnătura… funny-funny.
                Dar cele mai nenorocite sunt „telefoanele de felicitare”… alea sunt expresia vie a cocalarismului cu care am fost înzestrați la naștere noi toți. Rețeta e simplă şi folosită la scara largă, când vine Crăciunul, brusc îți aduci aminte de un vechi amic cu care nu ai mai vorbit de cel puțin un an, îl cauți în agendă şi-l suni – cel mai perfect ar fi să fie vreo fostă iubită sau fost iubit. Aici vine partea cea mai bună, tu nu suni ca să-i urezi toate cele bune, aia e doar scuza perfectă pentru telefon, tu suni ca să te lauzi. Îi urezi la început ca să ţină scuza, după care… amical, întrebi pe unde se află şi pe unde petrece – iar dacă nu se aude muzică când răspunde ci o liniște deplină, întrebi şi dacă nu cumva deranjezi. Bineînțeles că înainte să primești răspunsul începi tu să te lauzi:
-Eu sunt în stațiunea X, am decis să plec şi eu într-o mică vacanţă, să mă relaxez, pentru că efectiv simțeam că nu mai pot… am găsit cazare doar la hotelul ăla de 17 stele, plătesc 500 de euro pentru fiecare oră de cazare… iar la banii ăștia… serviciile sunt de căcat… deci te rog să mă crezi sunt de căcat… îți spun, dacă vrei vreodată să mergi la hotelul ăla, răzgândește-te… sunt de căcat serviciile!
                Închei prin a întreba amical care mai e viața lui/ei, dar nici nu-i oferi timp să răspundă pentru că începi tu să te lauzi:
-Păi eu tot acolo lucrez, dar m-au avansat în sfârșit şi pe mine… nenorociții ăia… mi-au triplat salariul, mi-au dat mașină şi locuință de serviciu deși locuiesc în același oraș, dar i-am presat eu, pentru că nu voiam să traversez orașul până la birou… etc…etc
                Crăciunul şi-a pierdut semnificația, a devenit un motiv de laudă, de Crăciun ne lăudam în faţa celorlalți, dar neapărat trebuie să fie vorba de oameni cu care nu schimbi vreo vorba decât de Crăciun, pentru laudă…

joi, decembrie 23

ODM!!! Am scandalizat pe toată lumea

                Prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei a avansat soluția eutanasierii câinilor vagabonzi, după care restul globului a sărit de cur în sus… uite cât de mult ne pasă…
                Înainte să fugă cu elicopterul Ceauşescu a decis extinderea capitalei, a început să demoleze casele aflate la periferie în locul cărora s-au construit blocuri. Familiile au fost evacuate foarte rapid, ei neputând să-şi strângă decât lucrurile mai de preț şi să părăsească locuința cu câteva minute înainte că aceasta să fie doborâta de lama buldozerelor. Oamenii respectivi aveau şi câte un câine sau mai mulți prin ogradă, după ce casele au fost demolate aceste animale au rămas fără stăpân şi au ajuns pe străzi unde astăzi sunt organizați în haite şi se află peste tot. Puţin câte puţin, de pe o zi pe alta au uitat că au fost cândva domesticiți şi nu te mai poți simți în siguranță în preajma lor, niciodată nu știi când îți sar la gât. Au fost nenumărate cazuri de oameni care au şi murit de pe urma mușcăturilor.
                Şi după ce vine unul şi propune o soluție realistă… sar de cur în sus sute de mii de alți neica nimeni, care stau ei cu curul în fotoliul lor confortabil şi ţipă printr-o petiție on-line că nu sunt de acord cu aceasta măsură… dar când frații noști sunt discriminați în ultimul hal prin ţările lor… aia e în regulă, nu?
                Dragii mei, Elaine Cole (Cambridge, Marea Britanie), Anu Raatikainen (Finlanda), Dr. Bettina Schauer (Viena, Austria) şi Dr. şi Mrs. Wayne Burroughs (Orlando, SUA), am să va rog pe fiecare în parte să vă deplasați cururile obosite în București, să adoptați câte o haită şi să o duceți la voi acasă… să vedem dacă atunci o să vă mai pese aşa de mult.
                Sunt o grămadă de câini vagabonzi, dacă cineva crede că poate să facă un site pe net şi să-i ofere spre adopție… şi în felul asta problema are să dispară… e un prost incomensurabil. Dacă va curg banii din buzunare n-aveți decât să construiți adăposturi şi să-i cazați, să-i întrețineți. Momentan suntem săraci, nu ne permitem să mâncam noi, câinii ăștia reprezintă o problemă, nu putem cheltui bani aiurea cu ei… trebuie rezolvată problema asta cumva… îmi pare rău, dar soluția propusa este una acceptabilă.

Internetul

                Acum nu am să mă apuc să vorbesc despre dependenţa de internet, deoarece eu deja am acceptat că sunt dependent de el, deci nu mai are rost să scriu un post în care să susţin sus şi tare că, dacă vreau, pot să trăiesc fără internet un an... dar nu vreau.
                Nici nu am să spun ce condiţii am avut eu de îndeplinit ca să-l conving pe tata să-mi tragă net acasă, bine... aş putea să o fac pentru ca mă pot mândri cu asta, dar nu acum.
                M-au sunat băieţii, la prima oră – pentru că un coleg de-al meu lucra la ei – au venit, mi-au tras cablul şi am fost fericit... pentru vreo lună şi jumatate. Nu ştiu dacă a fost răspândită şi în provincie firma respectivă, dar cei din Bucureşti cu siguranta ştiu de C-Zone, dar mai ales de vitezele extrem de ridicate ce se înregistrau mereu pe serverul lor de oDC (pe vremea aia încă îl foloseam).
                După vreo lună şi ceva de la instalare au început să umble zvonuri cum că cei de la C-Zone vor vinde o parte din afacere celor de la RCS. Pe vremea respectivă RCS-ul era un fel de sperietoare, din punctul meu de vedere C-Zone-ul era un fel de Mercedes-Benz condus de un domn stilat în vreme ce RCS-ul era o Ladă veche de pe care curg tablele. Eu când am auzit aceste zvonuri m-am îngrozit instant... nu concepeam aşa ceva, dar pe de altă parte nici nu puteam face ceva să mă împotrivesc.
                Astfel că au venit ceilalţi băieţi, au demontat cablul vechi şi l-au pus pe cel nou... care din punctul meu de vedere era foarte nasol. Şi cum zicala „de ce ţi-e frică nu scapi” se adevereşte mai mereu, am experimentat viteze net inferioare.
                Înnegrit de furie, mi-am pierdut cumpătul şi într-o seară am pus mâna pe google, apoi pe site-ul lor de unde am extras o adresa de mail. Am intrat pe mailul meu şi mi-am scris „of-ul”. Am avut oarecum grijă să nu folosesc un limbaj obscen şi m-am ferit de a oferi jigniri şi orice fel de injurii, dar nu m-am putut abţine în a-i ironiza, tin minte că i-am acuzat de faptul că practică nişte tarife mai mari decât cei de la C-Zone, dar totusi nu le ajung banii să cumpere nişte salopete inscriptionate cu însemnele firmei pentru angajatii lor, nici măcar ecusoane nu au... şi am finalizat cu un sec: decât să vă plătiţi informaticienii degeaba mai bine încercaţi să creati un program prin care să mă pot conecta automat la reţea cand deschid calculatorul, să nu fie nevoie să tastez de fiecare dată utilizatorul şi parola. Cu toate că nu le-am vorbit urât celor de acolo, ba chiar foarte respectuos, nu am semnat mailul şi l-am trimis.
                A doua zi, dis de dimineaţă, mă trezesc să plec la ore. După ce ies din baie, aud că îmi sună telefonul... era ora 7.30 dimineata, nu prea avea cine să mă caute... bănuiam că e vreo greşeală. Ajung la telefon, îl scot din husă şi cand mă uit pe ecran... numar neafişat. Zic gata... e clar, ăştia sunt „băieţii”. Raspund... alo:
-Bună ziua, domnul Dragoş?
-Da...
-Aţi facut o plângere la noi zilele trecute...
-... în gând „Zeii şi Dumnescreşterea mamii măsii şi cine a făcut-o... cum morţi m-au găsit?? Căcăt, au luat IP-ul de pe care am trimis şi l-au căutat în arhivă... căcat!!”
-Mai sunteţi pe fir?
-Da...
                Eram de-a dreptul pierdut (şi de-a stângul) nu mai ştiam ce să zic... Abia atunci realizasem eu ce fel de plângere făcusem... ce naiba era să le zic?? Domnule sunt nemulţumit că acum de cand am trecut în grădina voastră nu mai pot să trag pornache aşa de repede de pe oDC?!? Am dat-o în diverse, l-am lăsat pe ăla să îşi laude angajatorul şi cand mi-a propus să facem un test de download l-am refuzat şi m-am declarat mulţumit de cum a decurs convoribirea noastră.
                Am închis şi am jurat că nu mă mai plâng niciodată că am viteză prea mică când execut operaţiuni de piraterie pe internet. Practic eu eram hoţul care sparge banca, după care o dă în judecată pentru că erau prea puţini bani în seif.

miercuri, decembrie 22

21-22 Eroii nu mor niciodată

                Ar trebui să le mulțumim încă o dată celor ce s-au jertfit ca să putem noi să trăim un pic mai bine. Toată presa şi blogosfera e plină de astfel de articole. Eu eram foarte mic pe vremea aia, nu aveam eu ce căuta în stradă, dar țin minte perfect că am auzit rafale de armă automată, nu știu exact de unde, este o unitate militară prin apropiere, dar am impresia că sunt de la transmisiuni speciale, dar chiar şi aşa trebuiau să fie înarmați, poate pe vremea respectivă se ocupau cu altceva.
                Ce-mi mai aduc eu aminte este că stăteam cu ochii în televizor şi de fiecare dată când se auzea câte o rafală, tata trăgea draperiile, stingea luminile, oprea televizorul şi ne culcam toți la podea pe hol, sau unde ne prindea respectivul moment. Dar locul preferat era pe hol, eram între mai mulți pereți de beton, eram mai în siguranță.
                Eu îmi amintesc că în momentele respective eram foarte supărat, eram foarte supărat că nu mă pot uita la televizor, eu încă speram să termine ăia cu prostiile şi cu transmisiunile speciale ca să mă pot uita la desene animate – erau în fiecare zi cam pe la 19.30. Din cauza lor eu nu mă puteam uita la desene, din cauză că ei se împușcau pe străzi eu nu mai vedeam desenele pe ziua respectivă… asta era în capul meu.
                Totodată nu prea puteam înțelege de ce trebuie să stăm culcați la pământ… prin camere sau pe hol… îmi era foarte greu să înțeleg asta, de ce trebuie să stăm întinși pe jos? Din punctul meu de vedere, la acel moment, glonțul zboară drept, soldații ar putea trage cu arma de pe stradă, nu de prin aer, blocurile ce erau relativ apropiate de blocul nostru erau cu 4 etaje, cel mai apropiat bloc cu 10 etaje era mult în lateral, orice rafală venită de acolo ar fi lovit doar pereții… deci… de ce stăm jos? Dacă se trage din stradă gloanțele lovesc tavanul, dacă o fi vreun rătăcit pe blocul din lateral, ăla nu poate să nimerească decât pereții… din punctul meu de vedere, tot ce trebuia să facem era să dăm jos tabloul de pe peretele din sufragerie şi să ne uitam în continuare la televizor… mă rog… bine, putem stinge lumina, putem trage draperiile… dar nu are rost să ne culcam pe jos.
                Asta gândeam eu la momentul respectiv… şi eram destul de învățăcel, nu glumă. După ce s-au calmat apele am mers cu tata prin centrul orașului şi am văzut blindatele din faţa Guvernului… sau poate asta se întâmpla prin `91?? Nu mai țin exact minte…
                Nu știu exact cum ar trebui să le mulțumim celor ce şi-au dat viața pentru noi în `89, cel mai corect ar fi să nu uităm… şi să încercăm să nu mai dam vina unii pe alții.
Eroii nu mor niciodată!

marți, decembrie 21

Cel mai bun prieten

                Aş putea să pălăvrăgesc mult şi bine despre cum mi-a venit mie aceasta idee strălucitoare, dar nu e nimeni interesat de asta. Deci, trecând direct la subiect… când anume se transformă un băiat într-un bărbat adevărat?? Părerile şi opțiunile pot fi multiple: când bea prima bere? NU! când bea prima bere cu tatăl lui? NU! ok… când fute prima data? NUU! Aş putea să le combin pe astea între ele ca să iasă ceva cu adevărat bolnav, dar nu vreau să-ţi schimbi părerea despre mine. Deci, când se transformă un băiat într-un bărbat???
                Când își cumpăra primul lui cuptor cu microunde!!! Fix atunci, ăla este momentul transformării. Din acel moment el se poate numi cu adevărat bărbat. Ăla este „momentul magic”, în plus am să-ţi explic şi de ce: în primul rând nu are rost să ne certăm pe o eventuală idee greșită ce ar ieși de aici, ceva legat de „după ce a descoperit focul, bărbatul s-a apucat să facă un grătăr în vreme ce femeia era în peșteră unde pregătea salata”, nuuu… nicidecum, dar pur şi simplu nouă nu ne stă în putere ca după ce venim de la serviciu să ne mai apucam să curățăm un cartof sau o roșie… pac ai băgat ceva în microundă, o scoţi, o mănânci şi aia e, bine, asta dacă nu ai deja vreo fată acasă care e dispusă să-ţi gătească ceva.
                În felul ăsta poți recunoaște burlacii în supermarket, dacă ar fi să pui un pariu pe descoperirea burlacului pe cine ai pune bani, pe tipul care are o listă de cumpărături în mână – şi are şi dificultăţi în a o citi, pentru că nu e scrisul lui – şi are în coş diferite legume şi fel de fel de condimente plus două bucăți de carne, sau pe tipul care are în coş patru-cinci chestii luate de la raionul de chestii înghețate?? Acum, aici alegerea e foarte simplă.
                Din acest motiv cuptorul cu microunde e cel mai bun prieten al bărbatului…

vineri, decembrie 17

Aromatherapy

                Eu recunosc, când plec din ţară spre plaiurile franţuzeşti (pe care le detest) am mai mereu cu mine o bucată de cașcaval şi una de șuncă sau de salam – pentru sanvișul de la prânz. Nu zic că ale lor nu sunt bune, dar ale noastre parcă au alt gust şi ajută mult la trecerea aia dificilă de la România la… altă ţară foarte nasoală unde discriminarea e reglementată prin lege.
                Am avut şi de data asta, dar le-am terminat destul de repede – evident. Ei, dar printr-un oarecare noroc, adică prin Adi, un coleg de-al meu român şi el, care a susținut teza şi a foarte supraestimat apetitul francezilor pentru petreceri de orice fel, ei bine, Adi a adus cu el de acasă o măslină, o atenție, dar nu a reușit să împartă spre consum decât atenția, pentru că ăștia sunt aşa de închiși în ei şi au ochelarii ăia de cal atât de lipiți de cap încât nici dacă îi chemi la o petrecere cu băutură şi mâncare gratis nu vin. Deci i-au mai rămas chestii… nu putea să le arunce… eu m-am oferit voluntar să îl scap de un salam şi o rotiţă de cașcaval.
                După ce am terminat proviziile mele, franțuzești de data asta, de cașcaval şi șuncă, am trecut pe cele romanești primite de la Adi. Cașcavalul era ok… dar salamul… era un soi de salam… ciudat… nici măcar de Sibiu, pentru ăla deja știi că au murit vreo doi cai, ăsta era un soi de salam afumat făcut probabil dintr-un cal care s-a enervat rău de tot când şi-a dat seama ce urmează să i se întâmple şi şi-a încrețit toată carnea pe el… era ofticat rău de tot.
                Când am deschis ambalajul m-a lovit mișelește mirosul lui specific… de cal ofticat… deja începusem să mă gândesc că or să mă dea afara din birou colegii mei pentru acel salam. Dar asta nu s-a întâmplat, colegii mei ori sunt obișnuiți cu aromele tari – un mexican – ori sunt pașnici din moși-strămoși – doi francezi. Deci prea mari probleme nu mi-am făcut când am consumat prima oara sanvișuri făcute cu acel salam.
                Băi dar a doua zi… a doua zi… pe când pregăteam eu „masa de prânz” am scăpat o felie de salam pe jos… am ridicat-o şi am aruncat-o la gunoi după care am plecat liniștit la birou. Când m-am întors acasă… dezastru! Din următoarele motive: 1. Eu sunt angajatul perfect: ajung la birou când soarele încă nu a răsărit, plec când soarele a apus de mult şi nici nu sunt plătit; 2. Camera mea e de rahat, e foarte mică, motiv pentru care coșul de gunoi nu îl pot închide sub chiuvetă din bucătărie… pentru că nu am bucătărie în cameră… nici baie; 3. Calul respectiv din care se fabricase salamul… era al dracului de ofticat.

                Băi când am deschis ușa… am crezut că am intrat direct într-un abator… aşa mirosea… deci emanase felioara aia un miros… speriase toți dracii, nu mai era niciunul prin preajmă. A trebuit să las geamul deschis vreo 30 de minute ca să aerisesc camera – deh, avantajul camerei mici – iar în timpul ăsta cu greu m-am abținut să nu dau cu parfum prin cameră… cred că dacă se amestecau aromele între ele… cred că mă dădeau ăia afară din cămin pe motiv că put îngrozitor.
                Am aruncat salamul… exact în seara cu pricina. Acum consum șuncă… cu încredere